Lupta de la Posada în Cronica pictată de la Viena
Sunt locuri, în lume, în care ar tebui să intri cu pioşenie, călcând ca pe aburi de sânge, încă şi acuma fierbinţi; ca într-o cadedrală, unde ştii că, sub lespezi reci, de piatră, dorm cei atât de greu osteniţi de ţinerea-n mână a lancei, a scutului, sabiei, în aprige vâltori, pe câmpuri de bătălie, pentru viaţă ori pentru moarte!
Unul dintre aceste locuri pe pământ românesc a fost, şi-o rămâne în veac, acea Posadă (cum a denumit-o Nicolae Iorga), unde neamul nostru şi-a pus temelia întâiului său descălecat de la Burebista încoace!
Cum istoicii, ca şi noi, ca şi alţii, sunt oameni, ci nu un cor de vestale, e firesc să-şi împartă părerile referitoare la locul în care Carol Robert de Anjou a suferit cea mai cumplită rană a Coroanei Maghiare, care de-abia peste ani buni avea să se refacă.
Pe deasupa, mai era şi umilinţa ce o înduraseră vrăjmaşii în cele 4 zile (9-12 nov. 1330), când însăşi viaţa trufaşului rege maghiar avea să fie pusă în peicol de moarte, încât regele a tebuit să-şi schimbe veşmintele cu ale confidentului său, spre a nu mai fi ţinta oştenilor lui Basarab I, pe care el, angevinul, îl numise, în 18 iunie 1325, ,,Basarab tansalpinae, necredinciosul coroanei maghiare”, ,,infidelus valahus”, propunându-şi să-l ,,tragă de babă şi să-l scoată” din cea mai adâncă tainiţă!
Trufia regelui maghiar a fost ,,umbrită” şi de un om de curte, de rang înalt, pe nume Ştefan, fiul lui Parabuh, cumanul (probabil comandantul, ori unul dintre comandanţii militari ai regelui), care l-a lăudat pe Basarb I, cu un scop, evident, şi anume: ştiindu-i firea pea mândră, să-l determine pe Carol Robert de Anjou să se angajeze înt-o luptă cu Basarab I, ca, în felul acesta, el, Ştefan ─ comandantul oştirii maghiare ─ să devină voievodul Olteniei şi al Munteniei!
Astfel, şi-ar fi împlinit visul ce l-au avut dintotdeauna cumanii, încă de când au venit în spaţiul vechii Dacii (sec. XI).
Se vede, însă, că acest spaţiu atât de mult dorit de fiul cumanului Parabuh era locuit de mulţime de români/valahi/vlahi, avea o oaste (oastea ţării), administraţie bine aşezată, aşa încât ei, cumanii, şi-au găsit ,,refugiul” doar în Ungaria, în Moldova şi în E. Munteniei, dar nici aici prea multă vreme: arpoximativ 150 de ani!
Totuşi, cumanul fiu al lui Parabuh a reuşit să ,,zgândăre” trufia regelui maghiar, care, se pare, nu ar fi avut intenţia de a porni spre ,,infidelul” Basarab I, aşa încât i-au trebuit 5 ani până să se decidă spre a-şi rândui armata şi a porni spre Timişoara ─ Tr. Severin ─ Depresiunea Tg. Jiu şi Tg. Cărbuneşti ─ Râmnicu Vâlcea ─ Curtea de Argeş.
Plecase în septembrie 1330, ci nu în primăvară ori în vară, fiind absolut convins că această campanie militară îşi va face ,,treaba” foarte repede, prinzându-l pe ,,valah” şi aducându-l, în lanţuri, la Buda.
Faptul că-şi pornise oştirea în septembrie 1330, spune clar că regele Carol Robert de Anjou nu era nici pe departe un bun strateg militar, ori, poate, fusese prost sfătuit.
Basarab I, însă, aflând că regele însuşi pornise-nspre el, a găsit de cuviinţă să-i ceară ,,bună pace!”, popunându-i mari despăgubiri: cca 1500 kg. de argint; un tribut anual; restituirea Banatului de Severin; ba chiar şi un fiu (pe Nicolae Alexandru, poate), drept ostatic, numai să facă regele cale-ntoarsă; altmintei, de vor veni, ,,mai încoace (mai înspre Curtea de Argeş, n.n.), nu veţi scăpa de dânsele” (de primejdii, n.n.).
Procedase întocmai lui Decebal, când îi scrisese Împ. Traian acelaşi mesaj (cu caractere latine) pe o ciupercă imensă!
Dacă lui Decebal nu i se împlinise ,,poorocirea” referitoare la pieirea romanilor, asemeni broaştelor, scufundându-se-n mlaştini, ori asemeni şoarecilor, ascunzându-se-n pământ, nu acelaşi lucru avea să i se întâmple lui Basarab I, ,,proorocirea” sa împlinindu-se cu vârf şi îndesat.
Ca să ajungi de la T. Severin la Curtea de Argeş, trebuia să traversezi Oltenia de nord, subcarpatică, dar niciun document (nici românesc, nici unguresc ori sârbesc) nu consemnează nimic despre eventualele ,,oprelişti” întâmpinate de oastea maghiară, ci doar că ajunseseră sub zidurile Curţii de Argeş!
Şi, totuşi, traversaseră (dincolo de Olt) un ,,un spaţiu ostil”, ce fusese dat focului, intenţionat, de Basarab I, spre a îngreuna înaintarea maghiară spre Argeş.
Revenind la traversarea Olteniei, să se fi făcut, oare, aşa, ca la o defilare de oştire pe sub un arc de triumf, pe sub stejarii de la Tr. Severin şi până la Râmnic, sub steaguri fluturânde în vânt, în duruit de tobe militare?!
Dar unde erau Litovoi şi fratele său, Ioan, voievozii Olteniei, ori voievodul local, de Râmnic, Bogdan ( aflat, probabil, sub regenţa mamei sale, D-na Anca), de n-au opus nicio rezistenţă regelui maghiar?!
Nu cumva Carol Robert de Anjou se-nţelesese cu aceştia, făcându-le mari darui de preţ (D-nei Anca chiar o diademă/coroană medievală, de tip apusean, descoperită mai încoace, la Goranu ─ un cartier al Râmnicului!), spre a-l trăda pe cel din neamul lor, pe Basarab I (1310-1352), fiul lui Tihomir (1290-1310), care le era frate voievozilor olteni?!
Aşadar, trădaseră?!
Pe Doamna Anca, femeie slabă şi fricoasă, mai că am putea-o înţelege, dar pe ceilalţi doi, nicicum!
Cât priveşte faptul că Doamna Anca şi fiul ei, Bogdan, au fost ctitorii Bisericii Episcopale a Râmnicului, în anii 1303-1304, pare adevărat, dacă ţinem seama că ei figurează pe trei pomelnice (şi-n ani diferiţi) ale Episcopiei Râmnicului şi Noului Severin, dar faptul că diadema de aur, de factură occidentală (mică în spaţiul otodox românesc medieval, ceea ce denotă că a fost lucrată în Apus), a fost descoperită aici, la Râmnic, ci nu la Cuhea (în Maramureş), ne determină să credem că acest voievod local, de Râmnic, pe nume Bogdan, nu poate fi acel Bogdan ,,transferat” de Carol Robert de Anjou în Maramureş, sub protecţie maghiară, pus la fruntariile de NE ale Coroanei maghiare, spre a o apăra de năvălirile tătarilor.
Într-adevăr, hoardele pecenege, cumane, tătare şi ale uzilor pe-acolo îşi aveau poarta de intrare, îndreptându-se spe Oradea-Mare ─ Budapesta ─ Viena─ Roma!
Spun unii istorici (printre ei, şi Denis Căprăroiu, mai ales) că acest Bogdan, voievod de Râmnic, este cel care a fost dus în Maramureş, iar de acolo, ,,vlahul” s-a dus în Moldova, întemeind-o!
Dar, de-ar fi fost aşa, nu şi-ar fi luat, oare, Bogdan şi pe mama sa, Doamna Anca, în pribegie?! Să fi lăsat-o la Râmnic, unde a şi fost îngropată, poate chiar la Goranu, unde i s-a găsit coroana de tip occidental?!
Ne cam îndoim de asta!
Iar de ar fi murit mai înainte de 1330, n-ar fi fost îngropată, creştineşte, la ctitoria sa, adică la Sfânta Episcopie a Râmnicului?!
De ce să fi fost îngopată la Goranu?!
Se vede limpede că ceva nu se leagă! Vom vedea, însă, ceva mai tâziu, că aici, la Râmnic, s-a-ntâmplat, totuşi, un lucru care ar duce la explicaţia enigmei originii occidentale, unice în spaţiul omânesc, a acelei diademe de aur, de tip apusean!
Să revenim, dar, la regele maghiar Carol Robert de Anjou şi la traversarea Olteniei subcarpatice.
Oricine şi-ar pune întrebarea firească: de ce regele maghiar nu şi-a grăbit oştirea, trecând prin Sibiu şi ajungând prin Ţara Loviştei (Câineni ─ Boişoara ─ Titeşti ─ Perişani), în 2-3 zile, la Curtea de Argeş, şi de ce a ales o cale atât de lungă: de la Timişoara la Caransebeş ─ Tr. Severin ─ Depresiunea Tg. Jiu şi Tg. Cărbuneşti ─ Râmnic ─ Curtea de Ageş?!
Cum n-am întâlnit deloc un răspuns la această întrebare normală, va trebui să încercăm să explicăm de ce a bătut atâta cale regele maghiar, de vreme ce intenţia lui era de a ajunge cât mai repede la Curtea de Ageş, surpinzându-l pe Basarab I şi punându-l în lanţuri?!
O explicaţie, la prima vedere, a fi aceea că ei, ungurii, ca oameni ai stepei, aveau oroare de munţi, de defilee, de prăpăstii şi locuri ascunse, care nu ofereau iscoadelor oştirii suficiente informaţii necesare.
Marile războaie au fost duse de unguri în câmp deschis, folosindu-şi foarte bine cavaleria.
Dar poate că nu acesta ar fi fost marele impediment, ci, mai degrabă (după părerea noastră) s-ar putea să fie proasta relaţie ce-o aveau ungurii cu sibienii, fapt consemnat şi de Constantin Razachevici, de la care aflăm că în 1324 avusese loc un conflict sângeros înte cele două părţi, motivul fiind acela că sibienii, se pare, ar fi dorit să fie un fel de ,,republică autonomă”, nesupusă deloc Coroanei Maghiare, dar nici ajutând-o pe aceasta cu cavalerie şi meşteşugite arme, de care maghiarii aveau atâta nevoie.
Apoi, cea mai veche Cronică Sârbească ─ singura sursă, de altfel ─ este cea care a consemnat relaţia extrem de proastă dintre cele două părţi, încât nu doar că sibienii nu l-au ajutat deloc pe Carol Robert de Anjou, în bătălia de la Posada (1330), deşi ar fi putut s-o facă foate bine, ci, din contră, chiar atunci s-au răsculat împotriva regelui maghiar, colaborând, în schimb, foarte bine cu Basarab I!
Aşa se explică de ce, după izbânda de la Posada, la doar 2 ani, Basarab I intră-n Sibiu fără să întâmpine nicio oprelişte.
Ba, mai mult, se ,,lasă” incluşi în ceea ce cronicile noastre medievale numesc Amlaş, păstrându-şi, totuşi, se vede, autonomia de aşa-zisă ,,republică săsească”.
Acest fapt denotă limpede că, într-adevăr, Basarab I era un foarte bun diplomat, care a ştiut să se orienteze în spaţiul viitoarei Ţări Româneşti, care (după cum ştim) a cuprins şi Sibiul, şi zona Amlaşului (tot ţinutul de la V. se Sibiu; inclusiv Haţegul) şi Ţara Făgăraşului, încât suntem absolut convinşi că sibienii doreau, mai degrabă, să fie ,,sub” români decât sub unguri, fiindcă tot comerţul lor se făcea pe rutele: Sibiu ─ Braşov ─ Brăila ─ şi Sibiu ─ Rm. Vâlcea ─ Calafat.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, mai de folos le erau românii decât ungurii!
Astfel se explică de ce, după dezastrul oştirii maghiare, de la Posada, retragerea acesteia ar fi fost imposibilă către Sibiu, singura ieşire din ,,mreajă”/ ,,vârşă” (cum spune ,,Cronica pictată de la Viena”) fiind înspre sud.
Se vede clar că ungurii nu puteau să se retragă spre ţara lor decât tot pe unde veniseră, căci, de ar fi fost să se retragă pe la Braşov, prin pasul Rucăr-Bran, ori prin Teleajen, pe Dâmboviţa (unde spun unii istorici că ar fi fost oraşul Gherghiţa, care ─ conform istoricului polonez Maciej Strykowski (1547-1582) ─ ar fi fost la două zile de mers până la Sibiu), oricum tot prin Sibiu ar fi fost nevoiţi să treacă, spre a se duce la Timişoara, iar de acolo, la Buda.
Aşa că, nici vobă de o Posadă în zona montană a Dâmboviţei!
De ce s-ar fi dus ungurii de la Curtea de Argeş (care e doar la aprox. 30 de km. de Rm. Vâlcea) tocmai în Dâmboviţa, când mai uşor le-ar fi fost să se retragă pe aceeaşi rută pe care veniseră?!
Se vede însă că Maciej Strykowski n-a reţinut prea bine numele localităţilor, iar acest lucru e explicabil, fiindcă în acele vremi (1575) nu ar fi stat nimeni să-şi noteze undeva toate localităţile pe care el le-a traversat, întorcându-se din Turcia în Polonia.
El spune totuși ceva foarte important, şi anume că de la Gherghiţa până la Sibiu erau două zile de mers.
Dacă Gherghiţa (despre care vorbeşte polonezul) ar fi fost în Dâmboviţa, ori chiar în pasul Rucăr-Bran, ar fi fost imposibil de ajuns la Sibiu în doar 2 zile, trecând, desigur, prin Braşov, când de aici, din Racoviţa (judeţul Vâlcea), şi astăzi poţi merge (cum, de altfel, mergeau până la sfârşitul secolului trecut) cu căruţa chiar în mai puţin de două zile!
Iată, însă, ce zice polonezul M. Strykowski:
,,Pe acel loc unde a fost bătălia (de la Posada, n.n.), muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut, venind din Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu, oraş în Transilvania, dincolo de munţi”.
Aşadar, ,,dincolo de munţi”!
E logic că ,,dincolo de munţi”, de la Racoviţa, la două zile de drum de mers cu trăsura (cu popasurile de rigoare; cu schimbarea cailor de poştă!) e, în mod sigur, Sibiul.
De-ar fi fost dincolo de Rucăr, era Branul; de-ar fi fost dincolo de Posada dâmboviţeană (cum zice N. Iorga), ar fi fost Braşovul, aşa încât, logic vorbind, Posada nu poate fi localizată decât aici, la Racoviţa; mai precis, în satul Copăceni, punctul Dealul Mlăcii, şi vom explica imediat de ce.
Că numele de Gherghiţa nu corespunde celui de Racoviţa este oarecum de înţeles: ori Strykowski n-a reţinut cu exactitate denumirea toponimică, ori, într-adevăr, în vremea aceea (sfârşitul sec. al XVI-lea) actuala Racoviţă se numea Gherghiţa (şi era orăşel), nimeni alta decât vechiul Pretorium, unde-şi avea garnizoana romană, în anul 140 d.Hr., Procuratorul Aquila Fidus, al cărui mormânt se află şi acum în Dealul Mlăcii, intact, absolut deloc cercetat!!
Dacă Posada ar fi fost în Dâmboviţa, cu siguranţă că măcar unul din cei ,,trei stâlpi de piatră”, foarte mari, săpaţi cu literă chirilică, s-ar fi păstrat până-n zilele noastre, dar acest lucru nu s-a-ntâmplat nici în Dâmboviţa, nici pe pasul Rucăr-Bran, ci tocmai aici, în apropierea Racoviţei vâlcene/Gherghiţa veche; mai precis, la Titeşti, în punctul Gruiul Plăcintei, unde oricine poate vedea atât lespedea de mormânt a lui Tihomir (tatăl lui Basarab I), cât şi crucea de mormânt a acestuia (aflată, azi, în centrul comunei Titeşti), pe care, cu hieroglife chirilice ─ unice în istoria lumii ─ sunt consemnate informaţii foarte importante, atât despre bătrânul Tihomir, cât şi despre fiii acestuia.
Pictograma cu ,,casca lui Leto”, aflată pe cele două ,,pietre mari” (lespedea de mormânt şi crucea), ne vorbeşte, în plus, de originea vlaho-romană a Basarabilor!
Aşadar, în anul 1327, Basarab I a refuzat să mai plătească regelui maghiar tributul de vasal, tribut care urma, însă, să fie plătit 18 ani mai târziu (în 1345) de către Nicolae Alexandru (fiul lui Basarab I), care a recunoscut, astfel, suzeranitatea regelui maghiar Ludovic I, fiul lui Carol Robert de Anjou.
Aceasta, poate şi descendenţei sale din unguroaică Doamnă Marghita/Margareta ─ mama sa bună ─ dar, mai degrabă, la îndemnul tatălui său, care, văzând expansiunea sârbească, bulgară, bizantină şi, în mod special, pe cea turcească (a emirului Umur, care, în 1343, ian-febr., debarcase-n Tracia, fiind aliatul bazileului Ioan Cantacuzino), împotriva căreia, în 1344, se pornise o cruciadă, la care participa Republica Veneţia, papalitatea, Cipru, ospitalierii din Rodos, spre a distruge flota turcă şi a recuceri castelul portului Smyrna, şi-a dat seama că fiul său, Nicolae Alexandru, avea neapărat nevoie de un sprijin militar, iar acesta nu putea să-i vină nici de la ginerele bulgar (care-i repudiase fiica, Theodora, aceasta fiind nevoită să se călugărească, luând numele de Teofana), dar nici în craiul sârbilor, Ştefan Duşan, care în nov.-dec. 1345 se proclamase ,,împărat al sârbilor şi al grecilor”.
Atât bulgarul, cât şi sârbul aveau să devină o foarte mare ameninţare, mai ales după întemeierea Ţării Româneşti, în urma bătăliei de la Posada!
Dar să revenim ,,ab origine”!
De la acel refuz al lui Basarab I, de a-i mai plăti tribut regelui maghiar, Carol Robert de Anjou, a început bătălia de la Posada ─ toponim ce nu există pe harta ţării, dar care înseamnă ,,loc strîmt”, nu defileu îngust, în care o armată străină, intrând, intră, de fapt, ca şi peştele într-o vîrşă!
Acest aspect e consemnat limpede chiar în ,,Cronica pictată de la Viena”, care spune:
,,Ostaşii regelui (maghiar, n.n.) erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”.
Un asemenea loc (care corespunde perfect descrierii fizice a locuui dezastrului de la Posada) nu poate fi decât în defileul Titeşti-Racoviţa, în satul Copăcelu, punctul Dealul Mlăcii, din actuala comună Racoviţa, judeţul Vâlcea, adevăratele ,,Porţi de Fier ale Transilvaniei” (cum le numeşte Strabon în ,,Geografia” sa), unde, în vremea lui Decebal, căzuseră exact în aceeaşi ,,vârşă”/mreajă generalii romani Cornelius Fuscus (în 87 d. Hr.) şi Longinus (în al doilea război, cu dacii, al Împ. Traian).
Bietul general Cornelius Fuscus şi strălucita sa Cohortă Praetoriană ─ de fapt, o legiune întreagă ─ tot aici, în defileul Titeşti-Racoviţa/Gherghiţa a fost prinsă ca într-o vârşă, catapultele şi maşinile de război, turnuile înalte, din lemn, pe roţi, nefiindu-le de niciun folos, din simplul motiv că nu puteau să încapă în acel loc atât de îngust, prin care (după cum vedem chiar în ,,Cronica pictată de la Viena”, dar şi cu ochiul liber, la faţa locului) nu puteau să încapă mai mult de trei călăreţi, unul lângă altul, ci nu mai mulţi!
Cum de o parte şi de cealaltă sunt prăpăstii mari şi tufişuri înalte (şi chiar un loc mlăştinos, greu de trecut şi azi!), suntem convinşi că atât romanii generalului Cornelius Fuscus, cât şi oştenii maghiari ai lui Carol Robert de Anjou n-au putut să-şi desfăşoare forţele, fiind copleşiţi de săgeţile şi de bolovanii folosiţi de oştenii lui Basarab I.
Cum pe Dealul Mlăcii ( un plai foarte mare, unde şi astăzi oamenii îşi cresc vitele, ca-n urmă cu mai bine de 2000 de ani!) nu sunt stânci ori bolovani, oricine poate crede că locul numit Posada nu a fost aici, ci cu totul într-altă parte.
Total greşit! Şi asta, dintr-un singur motiv, iar dvs., cititorii, puteţi să vă convingeţi singuri, oricând doriţi, mergând acolo, la Copăcelu, spre capătul Dealului Mlăcii, unde veţi vedea atât ,,Posada” (adică acel loc foarte strâmt, cât şi temelia castrului roman (de 60/40 m., aproximativ), din vremea Procuratorului/Guvernatorului Provinciei Alutensis, adică al Olteniei, Aquila Fidus, cel care a ridicat acolo, la Pretorium (Gherghiţa/Racoviţa de azi) trei castre romane.
Într-unul din ele (cel al centurionilor/ofiţerilor romani, în care a fost descoperit mormântul generalului Cornelius Fuscus, alături de el găsindu-se şi pumnalul cu care s-a sinucis!); altul, al Legiunii a XII Fulminata, unde erau şi termele romane (prin captarea apelor termale şi sulfuroase ale unor izvoare existente între Peştera lui Zamolxes, din spatele Muntelui Cozia, şi râul Clocotici), iar al treilea, cel al aşa-zisei Cohorte Pretoriene ─ mai precis Cohorta III Scythica, însărcinată cu paza Guvernatorului Aquila Fidus, pe mormântul căruia, stilizate, cu hieroglife ─ pictograme îndeosebi ─ sunt incizate: mâna/palma romană ─ simbolul tuturor izbânzilor fericite ─, cele trei castre (reprezentate prin dreptunghiuri aşezate unul peste altul, pe orizontală), 12 scuturi scitice, dreptunghiulare ─ în poziţie verticală─, simbolizând Legiunea a XII Fulminata, iar în dreapta, ceva mai sus, alte 3 dreptunghiuri, tot pe verticală, simbolizând Cohorta III Scythica!
De n-ar fi fost un punct strategic extrem de important, ,,Porţile de Fier ale Transilvaniei”, aici, la intrarea în Ardeal, credeţi că romanii ar fi fost nevoiţi să ridice nu 1, ci 3 castre?!
Categoric, nu!
Revenind acum la bătălia de la Posada şi la Carol Robert de Anjou, la conformaţia ,,defileului”/vîrşei sau mreajei în care intraseră, ca peştii, ungurii, oricine se-ntreabă de unde şi-au luat bolovanii oştenii-ţărani al lui Basarab I, de-au aruncat cu ei în capul oştenilor maghiari, pierind acolo aproximativ 30.000 de maghiari?
Singura explicaţie e următoarea: toţi acei bolovani erau din castrul roman din care era încărtiruit Guvernatorul roman Aquila Fidus şi Cohorta III Scythica!
Evident că unora li se pare bizară această explicaţie; poate chiar uşor deplasată, dar, ca să vă convingeţi cu propriii ochi, mergeţi în satul Copăcelu, din Comuna Racoviţa şi veţi vedea că toate zecile de case şi toate gardurile de piatră (înalte de 1-1,20 m) sunt făcute numai din piatră albă, cioplită de romani, având aceleaşi dimensiuni: aprox. 50/25 cm.
Acest lucru ne face să credem că respectivul castru roman al lui Aquila Fidus (din anul 140 d. Hr.) încă mai dăinuia şi poate încă mai era folosit şi la 1330 (ca punct de observaţie, cu scop militar), adică după aproape 1200 de ani.
Evident că este o ipoteză! Dar asta, până ce veţi merge la faţa locului şi, văzând, cu siguranţă ne veţi da dreptate!
Acum, vom încerca să abordăm un alt aspect al bătăliei de la Posada: şi anume, care a fost adevăratul motiv al retragerii oştirii maghiare prin munţii Loviştei, pe defişeul Titeşti-Racoviţa.
Ceva mai înainte am spus de ce credem că regele maghiar n-o luase nici pe la Braşov, dar nici pe la Sibiu.
Ar fi putut, în schimb, să se întoarcă pe unde venise, dar explicaţia este următoarea: cum se apropia vertiginos nemiloasa iarnă şi cum drumul, la ducere, spre Curtea de Argeş fusese pustiit, fântânile otrăvite, la fel şi bălţile, ungurii ar fi fost puşi în situaţia de a nu se putea aproviziona şi, astfel, subnutriţi, n-ar mai fi făcut faţă unei eventuale confruntări armate cu Basarab I.
Tocmai pe când erau în cumpănă, neştiind ce să facă, de vreme ce nu-l putuseră scoate de barbă, din vizuină, pe Basarab I, au primit ,,vizita” unui om de-al lor, de mare nădejde, pe nume Bako.
Iată ce ni se spune într-o diplomă maghiară din noiembrie 1336:
,,Într-o diplomă din 11 noiembrie 1336, dată de rege (Carol Robert de Anjou, n.n.)vicecancelarul transilvănean Thatamer şi fratele său Bako, pentru meritele lor în campania din 1330, este relatată primejdia de la acea dată a drumului de pe Valea Oltului (deci, de pe Valea Oltului, ne spune Dl. Emil Grigoraş, ci nu de pe Valea Dâmboviţei ori de pe Râul Târgului n.n.):
<< Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am cercetat Ţara Românească, acest [Bako], din porunca măritului bărbat Toma (care a murit şi el la Posada, în 1330, n.n.), voievodul Transilvaniei, stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice, apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindu-se prin noroc şi o întâmplare vednică de mirare (Care o fi fost aceea?! Cea ,,oferită” chiar de Basarab I ?! n.n.) ne-a ajuns chiar sub Cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată oastea noastră de venirea sa neaşteptată >>”.
Din acea diplomă maghiară din 11 nov, 1336 (dată, deci, la exact 6 ani după bătălia de la Posada) surprindem următoarele:
─ spaima morţii, din urmă cu 6 ani, încă mai stăruia la curtea Coroanei Maghiare;
─ Toma ─ voievodul Transilvaniei ─ era român (după cum ne-o spune chiar numele) şi cunoştea foarte bine drumurile trainice, de trecere a Carpaţilor, dinspre Ardeal spre Oltenia, aşa încât înclinăm să crede că acelui Bako i-a dat porunca însuşi voievodul Toma, ,,stăpânul său” (aflat cu Carol Robert de Anjou sub cetatea Argeş), printr-un sol de taină (poate tot român ardelean), trimis, probabil, chiar pe ruta pe care ei, ar fi trebuit să se retragă cât mai repede de la Curtea de Argeş, unde erau în foarte mare primejdie datorită lipsei de hrană şi, mai ales, de spaima venirii iernii şi a prinderii lor acolo!
Credem că trimiterea solului de taină la Bako, cu sfaturi, cui şi ce daruri să dea, pe ce traseu să se deplaseze se făcuse pe cel mai scurt drum posibil spre Ardeal, evitând, desigur, Sibiul!
Acest traseu bănuim că era următorul: Curtea de Argeş ─ Titeşti ─ Racoviţa/Posada ─ Cozia─ Râmnic─ Masivul Buila ─pe sub Munţii Căpăţânii ,spre Cheile Olteţului şi, mai departe, spre Pasul Vulcan ─ râuşl Strei ─ Orăştie ─ Deva ─ Timişoara.
Era, într-adevăr, cel mai scurt drum spre Ardeal, evitând atât Sibiul, cât şi Tr. Severin, pe unde ar fi trebuit să ocolească foarte mult, primejduindu-şi, desigur, viaţa, de vreme ce Litovoi şi Ioan îl trădaseră pe Basarab I şi era riscul să cadă în mâna acestora, care, poate, s-ar fi răzgândit şi i-ar fi trădat şi pe unguri, dându-i în mâna rudei lor, Basarab I;
─ acest Bako, odată ajuns la Curtea de Argeş, le-a dat o speranţă de încredere şi, în acelaşi timp,, le-a sugerat ideea că, dacă el urmase (probabil) traseul expus mai înainte, fiind destul de în siguranţă, atunci şi oştirea maghiară putea să se retragă pe acelaşi traseu, adică pe la Titeşti ─ Racoviţa Cozia ─ Râmnic.
Bănuim, însă, că Basarab I a fost extrem de dibaci, dând dovadă de multă inteligenţă, de vreme ce-l lăsase pe acel Bako să ajungă cu bine la ai săi, ,,sub cetatea Argeşului”.
De asemenea, cred că ştia de darurile de preţ ce i le făcuse Doamnei Anca, la Râmnic: acea coroană de aur, de tip apusean, unică în ortodoxia domnilor munteni ai Evului Mediu, dar şi de darurile date altor boieri, pe la care trecuseră, prin Ţara Loviştei, spre a ajunge cât mai repede, şi în siguranţă, la Curtea de Argeş.
Bănuim, de asemenea, că ungurii nu şi-au dat niciunul seama că li se-ntinsese o teribilă cursă, îndemnându-i de fapt (prin ,,drumul liber” parcurs de Bako prin Munţii Loviştei spre Curtea de Argeş), să se retragă exact pe acel culoar/defileu Titeşti ─ Copăcelu, comuna Racoviţa, lucru ce s-a şi întâmplat întocmai!
Aşadar, ungurii erau convinşi că, dacă acel Bako reuşise să scape, chipurile, neobservat şi teafăr, pe un drum atât de primejdios, prin munţi, şi ei, în consecinţă, puteau scăpa la fel de bine!
Se înşelaseră, însă, amarnic!!
Tocmai datorită acelui ,,raţionament” au găsit de cuviinţă să se retragă pe traseul urmat spre ei de acel Bako, neştiind că românii lui Basarab I erau, de acum, absolut convinşi că ,,doar pe acolo”, pe la Titeşti-Racoviţa, se vor retrage!
Numai aşa, credem, că se explică de ce Basarb I nu i-a atacat pe unguri pe traseul Curtea de Argeş ─ Perişani ─ Titeşti, fiindcă pe acest traseu nu era un loc prielnic, strategic, pentru a întinde curse şi a-i ataca.
Astfel, i-a lăsat să intre în aşa-zisul ,,pas al Câinenilor” (unde pieriseră generalii romani Cornelius Fuscus şi Longinus, în vremea lui Decebal); mai precis, în defileul Titeşti ─ Copăceni/Racoviţa, sub Dealul Mlăcii;
─ din diploma maghiară din 1336 mai deducem că Basarb I a fost, la fel ca Decebal, un strălucit strateg militar.
De asemenea, trebuie să reţinem un aspect (constatat de Dl. Florian-Nicu Smărăndescu), şi anume că, în ,,Cronica pictată de la Viena” se vorbeşte de ,,o vale cu un fir de apă, unde pe alocuri creşte trestia”.
Mergând la Copăcelu (sub Dealul Mlăcii) puteţi vedea cu ochii dvs. că descrierea corespunde întocmai, chiar azi, celor scrise în ,,Cronica de la Viena”, deoarece valea îngustă a rămas, normal, aceeaşi; la fel şi ,,firul de apă”, dar şi mica mlaştină (la ieşirea din defileu), unde şi acum ,,pe alocurea creşte trestia”.
Privind cu multă atenţie, ,,Cronica pictată de la Viena”, putem observa foarte, foarte bine că-n valea aceea strâmtă, aflată între două râpi, nu încăpeau decât cel mult 3 călăreţi, unul lângă altul.
De asemenea (fapt extrem de important) se observă că pe unul din cei trei cai (1 alb, 1 roşu şi 1 negru, aflaţi în fruntea oştirii rămase după dezastrul de la Posada) stă, în hlamidă de purpură, tivită cu alb (având peste ea o platoşă metalică), însuşi regele, care avea să îşi schimbe, mai apoi, hainele cu confidentul său, iar direcţia luată de către cei trei călăreţi, la ieşirea din ,,vârşe”, e foarte, foarte clară: spre sud-vest; adică, spre Cozia ─ Rm. Vâlcea, ci nu spre nord, spre Sibiu, confirmându-se astfel că ungurii, fiind în relaţii foarte proaste cu sibienii, s-au retras spre Râmnic, ci nicidecum prin Braşov, Bran ori Sibiu!
Aşadar, Carol Robert de Anjou fusese atras într-o teribilă cursă!
Nici vorbă de pură întâmplare! Basarab I ştiuse (asemeni lui Decebal) să-şi pună în valoare excepţionalele sale calităţi de strateg militar, pe care avea să şi le arate, în special, la 13 ani după bătălia de la Posada, când i-a izbit pe tătari (e drept, cu ajutorul ungurilor), alungându-i din Moldova şi din E. Munteniei şi cucerind, astfel, până la Nistru, Brăila şi Dunăre, poate chiar până la Marea cea Mare, aşa cum o va face stră-strănepotul său Mircea cel Bătrân.
Poate că de aceea n-au vrut să-l ajute sibienii pe regele maghiar, ci pe Basarab I, atunci, la Posada, fiindca văzuseră în acesta pe viitorul mare Domn al Munteniei şi al Olteniei, care le va înlesni accesul negustorilor saşi pe cele două mari şi foarte importante drumuri comerciale: Sibiu ─ Braşov ─ Brăila şi Sibiu ─ Rm. Vâlcea ─ Calafat.
Pieriseră acolo, la Posada, aproape 30.000 de unguri, printre victime numărându-se mulţi nobili, Toma ─ voievodul Ardealului, Andrei de Alba ─ purtătorul sigiliului regal, dar şi preotul personal al regelui.
Mulţi dintre cei scăpaţi cu viaţă au fost luaţi în robie, încât ,,Cronica pictată de la Viena” ne spune:
,,S-a făcut aici (la Posada, n.n.) mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţime de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti”, iar ,,Cronica lui Johannes de Thurocz” adaugă:
,,Românii puseseră mâna pe o mare cătime de pradă, arme, veşminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”.
De-abia scăpat cu puţin dintre ai săi, deghizat în hainele confidentului său, regele Carol Robert de Anjou şi-a căutat scăparea ruşinoasă-nspre Râmnic, unde e posibil să fi fost primit, ospătat şi găzduit pentru puţină vreme (o noapte?!) de voievodul local Bogdan şi de mama sa, Doamna Anca.
Poate că Doamna Anca primise de la Bako acea coroană/diademă de aur, apuseană (mică în ortodoxia domnilor munteni şi moldoveni), pe când Bako venise în Oltenia, ,,în nişte solii şi treburi tainice”, îndreptându-se spre Curtea de Argeş, spre a-şi ajuta regele, dar şi pe stăpânul său, Toma, voievodul Ardealului.
Credem că acele ,,solii şi treburi tainice”, duse de Bako înspre Curtea de Argeş aveau drept scop retragerea, în siguranţă, a oştirii maghiare, care era obligată să traverseze un teritoriu ostil (cel al duşmanului, al lui Basarab I şi al tatălui său, Tihomir, voievodul Ţării Loviştei până în 1310), al cărui renume de tristă amintire era ştiut din vechime, de vreme ce istoricii antici, greci şi latini,vorbeau de ,,pasul Câineni”, sau ,,Porţile de Fier ale Transilvaniei”, ca despre un loc pe unde nu se poate trece, încât şi-acum, după 700 de ani, ne întrebăm: Cum de a fost atât de naiv Carol Robert de Anjou, crezând că ţara tatălui lui Basarab I ─ şi a lui, evient ─ e un teritoriu complet necontrolat?!
Oare trufia să te orbească-ntr-atât, încât să-ţi subestimezi duşmanul tocmai în casa acestuia, crezând că el chiar nu ştie absolut nimic din gândurile şi din planurile tale?!
Să fi fost Basarab I atât de străin de ,,planul de retragere” al lui Bako, ori îl ştia, de acum, foarte bine, dându-i pas lui Bako şi regelui maghiar să şi-l ducă la îndeplinire?!
Acesta, credem, este adevărul adevărat!!
Suntem ferm convinşi că Basarab I era la curent cu toate acele ,,solii şi treburi trainice” ale lui Bako, pe pământ românesc.
Orice ar spune străinii despre noi, trebuie să recunoască (măcar acum!) că dintotdeauna ─ de la Burebista şi Decebal încoace ─ voievozii noştri au dat dovadă nu doar de vitejie fără seamăn, dar şi de dibăcie, de diplomaţie.
Aşa că, Basarab I le-a dat pas ungurilor, să purceadă-nspre Râmnic şi să-şi ia drumu-n Ardeal, peste munţii plini, deja, de ninsori, ai masivului Buila şi ai Căpăţânii, ştiind prea bine că mulţi dintre ,,bieţii fugari” se vor stinge pe drumul spre Ardeal, mai ales că erau slăbiţi foarte, înfometaţi şi speriaţi de ghearele morţii din care abia scăpaseră!…
Aşadar, de aici, de la Râmnic, pe aceleaşi cărări lăturalnice, peste plaiuri, spre Masivul Buila (pe unde este, astăzi, Mănăstirea Arnota) şi Cheile Olteţului, au ajuns în pasul Vulcan (folosit cândva de romani, în drumul lor de la Turnu Severin spre râul Strei şi, apoi, mai departe, în sus, spre Sarmizegetusa lui Decebal), iar de acolo, pe acelaşi râu, Strei, spre Orăştie, Deva şi Timişoara.
Acesta era un drum ,,de bejanie”, folosit nu doar de ciobani şi de apărătorii plaiurilor, dar şi de iscoade (atât de cele din Oltenia, cât şi de cele din Ardeal).
De asemenea, acest drum l-a folosit ─ trei sute de ani mai târziu ─ chiar Matei Basarab, pe când era urmărit de turci şi şi-a găsit ascunzătoare în mlaştina cu trestii înalte, de pe locul actualei Mănăstiri Arnota, ctitoria sa, unde-şi află şi mormântul, alături de al părintelui său, armaşul Danciu, mort în Ardeal, în lupte, pe când el însoţea pe Mihai Viteazul.
Osemintele armaşului Danciu au fost aduse din Ardeal chiar de fiul său, Matei Basarab.
Pe drumul acela, al pribegiei şi bejaniei, al lăcrimii, îşi găsise scăpare şi bietul Matei Basarab, ducându-se la bunul său prieten, Gheorghe Rakoczi, principele Ardealului (1630-1648), cel care era în bune relaţii nu doar cu Domnul Ţării Româneşti, Matei Basarab, dar şi cu Vasile Lupu, Domnul Moldovei.
Credem că pe acest drum scăpase, probabil, şi Carol Robert de Anjou, după ce plecase din Cetăţuia Râmnicului, noaptea, cu spaimă şi cu gheaţă în suflet şi în spate!
Că oamenii lui Basarab I l-au urmărit până dincolo de Olt, e aproape o certitudine, deşi Oltenia nu era încă sub ascuţişul sabiei sale, dar urma să fie!
Aici, la Râmnic, Cetăţuia (pornind chiar de la nume) bănuim că era, totuşi, bine întărită, prevăzută (precum altădată, demult, cetăţile dacice) cu subterane pentru refugiu, pe unde te puteai retrage spre dealurile şi pădurile mari, de stejari, din preajmă, ce se ţineau lanţ până sub Masivul Buila, din Munţii Căpăţânii.
Poate că acest Bogdan, voievod de Râmnic, fusese ,,extras” (5 ani mai tâziu) din Oltenia şi dus în Ungaria, căci iată ce ne spune în documentul din 6 octombrie 1335, emis de cancelaria Ungară: ,,Că întrucât fiind trimis (arhiepiscopul Ladislau de Calocea, n.n.) din porunca noastră pentru pregătirile privitoare la trecerea şi strămutarea voievodului Bogdan, fiul lui Micula, din ţara sa (din Râmnic, n.n.) în Ungaria ─ a cărui strămutare nu răbda atunci nicio zăbavă, căci ţinuse prea mult timp ─ pentru ca treaba să se zorească şi să se împlinească cât mai iute…” (Documente privind Istoria României, C. Transilvania, veacul XIV, vol. III, Bucureşti, 1954, p.p. 360-361)
Din graba aceasta a ungurilor (de a-şi răsplăti binefăcătorii din urmă cu 5 ani) reiese limpede spaima că voievodul local Bogdan, fiul lui Micula era cuprins de o mare nelinişte, atât el, cât şi casa lui.
De aici am putea subînţelege că, într-adevăr, bătălia de la Posada (1330) a avut loc aici, pe valea Oltului, în Pasul Titeşti-Racoviţa, ci nu în altă parte;
că voievodul local Bogdan îl ajutase, cu adevărat, pe Bako, spre a ajunge dincolo de Olt, şi mai departe la Curtea de Argeş, dar mai subînţelegem, limpede, că în acel an (1335) Basarab I începuse deja amplul proces de unire a tuturor formaţiunilor statale de pe ambele maluri ale Oltului, iar lucrul acesta îl făcea, se vede, cu forţa, ceea ce denotă că în 5 ani (de la Posada) deja îşi formase o puternică armată.
E posibil, aşadar, ca în acel an (1335) să se fi întemeiat, cu adevărat, Ţara Românească.
Cât priveşte opinia D-lui Denis Căprăroiu ─ conform căreia acest Bogdan, voievod local, de Râmnic, a fost dus în Ungaria, iar de acolo în Maramureş, la Cuhea, de unde, mai apoi, ajungând cu turmele de oi în Moldova, a întemeiat această Ţară, evident că nu suntem de acord.
Pentru aceasta, ar fi fost nevoie de un număr mare (chiar foarte mare) de sate, care să se stabilească cu totu-n Ardeal şi-n Ungaria, iar acest lucru credem că a fost făcut doar de ,,trădătorii” Litovoi şi fratele său, Ioan, voievozii Olteniei, fraţi buni ai lui Tihomir şi unchii lui Basarab I.
Cât priveşte pe Doamna Anca, mama lui Bogdan, voievod de Râmnic, credem că fiind deja destul de bătrână, nu-şi însoţise fiul în Ungaria, ci, poate, se retrăsese la vreo moşie de dincolo de Râmnic, peste Olt, la Goranu, după obiceiul domnilor locali, care, la marginea oraşului, îşi aveau moşii întinse, pometuri, heleşteie, acareturi.
Doar astfel s-ar putea explica de ce acea coroană de aur/diademă,a Doamnei Anca, a fost descoperită (cu câteva decenii în urmă) la Goranu, ci nu la Râmnic, unde Anca Doamna (ca şi ctitor ─ alături de fiul ei, Bogdan ─ al Catedralei Episcopale) ar fi trebuit să-şi afle lăcaşul de veci.
Ciudat e, însă, că nici Doamna Stanca (soţia lui Mihai Viteazul) nu şi-a aflat mormântul la/lângă Catedrala Episcopală din Râmnic, unde murise la numai doi ani după moartea bărbatului ei, Mihai Viteazul!
Acestea rămâne-vor, poate, în istorie, de-a pururi enigme!
Cert este, însă, că Regele Carol Robert de Anjou a făcut, într-adevăr, intense demersuri pe lângă arhiepiscopul Ladislau de Calocea, spre a-l aduce-n Ungaria pe acel Bogdan de Râmnic, care, astfel, şi-a găsit scăparea printe străinii pe care-i ajutase, trădându-l pe Basarab I.
Aceasta era, desigur, răsplata binemeritată ce a primit-o Bogdan de la rege, pentru că-l ospătase şi-l sprijinise atât pe Bako, pe când acesta se îndrepta grăbit, ,,cu solii şi treburi tainice”, dar şi cu mare spaimă, spre Curtea de Ageş, la regele său, Carol Robert de Anjou şi la stăpânul său, Toma, voievodul Ardealului, cât, mai cu seamă, la întoarcerea ungurilor, pe când vedeau cu gheaţa în spate, în acel noiembie 1330, când poate-ncepuseră-n munţi şi ninsorile, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns câtă groază-nduraseră!…
Grozavă spaimă le mai băgase în inimă, ungurilor, Basarab I de vreme ce regele Carol Robert de Anjou n-a mai prididit să-ncalce Munţii Căpăţânii, trecând, pe sub ninsori, spre Ardeal, când ar fi putut să se-ndrepte pe-acelaşi drum pe care venise-n septembrie, adică spre Tr. Severin.
Se vede, însă, că era cuprins de o frică fără de margini, dar şi de mari remuşcări!
El, care-şi propusese să-l scoată, de barbă, pe Basarab I, din ascunzătoare, se întorcea el, de acum, ca un pribeag urmărit de nesfârşite nelinişti!
Datorită trufiei sale, neţinând cont absolut deloc de avertismentele lui Basarab I, că, de nu va face cale întoarsă, va avea parte de mari primejdii, iată că tocmai aşa se întâmplase: pierduse aproape întreaga oştire (aproximativ 30.000 de oşteni), nobilime, boierime, pe Toma ─ voievodul Ardealului, pe Andrei ─ purtătorul său de sigiliu regal, şi chiar pe peotul său, pe duhovnicul care, se vede, îl sfătuise rău, ca un om fără minte.
Vremurile, însă, au curs ca-n urmă cu milioane şi milioane de ani, de la facerea lumii încoace!
Oamenii uită, adesea, până şi cele mai amare lacrimi!
Ceva, totuşi, rămâne-n adâncul inimii, aşa, ca un freamăt venit de undeva de departe, de foarte departe, amintindu-ţi că toate-ale lumii sunt repede trecătoare, clipire de geană şi suflare de vânt peste pământ…
Rosturile acestei lumi doar Bunul Dumnezeu le cunoaşte şi ni ledezvăluie la vemea potrivită.
Tot astfel şi Basarab I, domolindu-se după bătălia de la Posada şi după pierderea drag fratelui său, Litovoi (rămas voievod local în Ţara Loviştei, Ţară a bunului său tată, Tihomir), care, în ultimul an al domniei regelui Carol Robert de Anjou (1342), acesta din urmă l-a prins pe fratele lui Basarab I (p care unii istorici, se pare, îl numesc Bărbat), l-a dus în Ungaria şi, după ce l-a schingiuit barbar, l-a ucis, drept răzbunare pentru ruşinoasa înfrângere pe care regele maghiar o suferise acolo, în Ţara Loviştei (în pasul Titeşti-Racoviţa), unde Litovoi era voievod!
Se vede că ungurii (asemeni tuturor popoarelor turanice) nu ştiu să ierte, creştineşte, ci răzbunarea şi ura lor rămâne-vor în veacul de veac!
,,Problema Ardealului (i-a spus, la Paris, lui N. Iorga, o actriţă unguroaică) nu se poate rezolva decât prin sânge!”
Tristă şi nefericită idee!…
E loc sub soare pentru toate neamurile pământului!
A fi bun diplomat înseamnă, în primul rând, un bun creştin. Deci, creştin, ci nu cretin! Paronimia e evidentă, dar semantica celor doi termeni e de domeniul paranoicului!
În sfârşit, să revenim la mijlocul acelui veac, al XIV-lea, mai precis la 1343, atunci când Basarab I l-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364), după cum şi el fusese asociat la domnie de tatăl său, Tihomir, dar, de data aceasta, vremurile erau cu mult mai grele, mai apăsătoare!
Atât dinspre Bizanţ, cât şi dinspre bulgari şi sârbi (dar şi dinspre turci ─ vezi emirul Umar, aliatul bazileului Ioan Cantacuzino, care deja debarcase în Tracia, punându-şi ochii nu doar pe Constantinopol, ci aruncându-şi-i şi înspe Dunăre, şi chiar dincolo de fluviu, în Ţara Românească, înspre Moldova, căci ochiul turcului e tot atât de lacom precum al avarului) veneau neguri şi griji destule, roiau, şi în valuri, aşa încât înţeleptul Domn valah, Basarab I, s-a gândit nu doar să şi-l asocieze la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru (pe care-l făcuse cu Doamnă-sa, cu unguroaica Marghita/Margareta) care învăţase, desigur, ungureşte şi primise aleasă educaţie la Curtea Domnească, dar a găsit de cuviinţă să-l trimită şi la curtea regelui Ludovic I al Ungariei (urmaşul lui Carol Robert de Anjou), spre a reface legăturile vechi, de vasalitate ale Ţării Româneşti faţă de Ungaria.
De bună seamă că Basarab I suferea, ca părinte, de ,,necazul” ce i-l pricinuise ţarul Ioan Alexandru (se pare că era vlaho-bulgar), al Bulgariei (1300-1371), care, căsătorit fiind cu fiica sa, Domniţa Theodora (de la care Basarab I va avea nepot pe ţarul Straşimir al Bulgariei), o repudiase pe aceasta, trimiţându-i-o acasă, ,,ruşinată”, cum se zicea în vremurile bătrâne, încât biata fiică a lui Basarab I a trebuit să se călugărească, luându-şi numele de Teofana.
Pentru un părinte (indiferent că poartă sarică ori hlamidă), durerea sufletească, pentru copii, e aceeaşi ─ adâncă, adâncă!
Şi-atunci, cu cine să-şi facă, bietul, legături, ca să-şi apere neamul său drag?!
Cu cei care-i alungă fiica din scaunul domnesc?!
Se vede că ,,sfatul” unguroaicei, Doamna Marghita, l-a îndemnat spre Ungaria, şi credem, totuşi, că a fost cel mai cuminte dintre toate sfaturile, căci în anii care au urmat imediat ,,vizitei” lui Nicolae Alexandru la regele maghiar, Basarab I a şi-nceput campania militară împotriva tătarilor din Moldova şi din E. Munteniei, cu gurile Dunării, căci tătărimea era o mare ameninţare nu doar pentru ,,tânărul” stat nou creat ─ Ţara Românească ─ dar chiar pentru Ungaria; sau, mai degrabă, chiar pentru Ungaria, fiindcă, dintotdeauna, atât turcii cât şi tătarii i-au vrăjmăşit pe unguri, ca şi cum ar fi avut ei ceva de-mpărţit din vremuri adânci, de demult, acolo, în fundul Asiei, pe râul Tura!
Alături de unguri (de sprijinul cărora, împotriva turcilor, aveau să se folosească mai mulţi domnitori munteni: Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Matei Basarab ş.a.), Basarab I şi fiul său au adus sub stăpânirea Ţării Româneşti tot teritoriul situat la N. de gurile de vărsare în mare ale Dunării, adică Republica Moldova de azi, care-n vechime, avea să se numească chiar Basarabia, adică de la numele său, Basarab!
Iată, aşadar, că firea omenească neschimbată o rămâne în veacul de veac! Unii cu Ţara; alţii, cozi de topor!… Unii cu capul pe umeri, scrutând largile zări ale vremurilor, neamurilor; alţii, cu capul în traistă, mestecând grăunţele puse de vreun stăpân!…
Posada, însă, va rămâne-n istorie, ca un altfel de Termopile al grecilor, de unde floarea roşie, a aburindului sânge-al oştirii va flutura, ca stindarde de vânt, peste veacuri amare, apuse, care întruna tot cură, căci Ţara aceasta a fost şi-o rămâne a sufletului nostru măsură!…
Că bujorul de munte, în vară, la Dunăre o să se coboare, să-şi scalde pletele-i roşii, să râdă în soare, iar undele fluviului, legănânde, vesele, line, s-or întrece-n cântări, în amurg de Ghetsimane glicine; voievozii, pe ţărmi, în hlamide de purpură feniciană, şi-or pune, zâmbind, flori de măceş pe fiecare-le rană, aminte-aducându-şi cât de mult cumsecade le fuse lor Domnul, trecându-i prin atâtea Posade!…
─ // ─
Surpate ─ Rm. Vâlcea, 26 iunie 2016
Autori: G. Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
