Din Dunăre-n sus, înspre munţii Coziei, străjuiţi de Zamolxis şi de bujorul de munte, a-nceput să curgă istoria-n Râmnic ─ aşezare urbană romană ─ precum mierea din aloaie domneşti, voievodale, ori în pisăci de schituri bătrâne, risipite-n poieni, lângă izvoare şi cetini.
N-a fost neamul acesta împins de nevoi dinspre Asii către Câmpia Română, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot barbar, şuierând, ca şi cum din urmă-l mâna însăşi moartea în fluturânde veşminte cernite!…
Lipiţi cu spinarea de munţi şi de codrii adânci, ne-am rostuit cu grijă, la vatră, căci Ţara aceasta trebuia să rămână aici, purtând pe creştet cununa lui Crist, de rouă însângerată!
Căci vremile cură, cum pâraie-ntre stânci, undele lovindu-şi, nemiloase, scrâşnind, dar neamul tău trebuie să privească în zare, cum luminile-n ochi strănepoţi se aprind!
Acestora, însă, seara-n cerdac, le-om grăi, printre cerceluşi şi roşii muşcate:
,,Ascultă-mă bine, că, de ani 2000, n-am mai grăit de acestea, nepoate!
Ţara, ca nucii, adânci rădăcini, în pământ, şi-a coborât de la Roma-n Bizanţ; în Sarmizegetusa, Zamolxes cel Sfânt n-a fost nicicând cu picoare şi mânuri în lanţ!
În opinci şi-n albe straie de lână, am urcat, prin veacuri, pe plai şi-am cântat din caval, din fluier, la stână, intrând cu mioarele pe o gură de Rai, iar graiul, în doină, ne-am pus pe o frunză de fag; ne-am uns rănile cu zmeură, mură; fragile roşii, pe paie, şirag, le-am pus pruncilor noştri în gură…
Tu nu uita, nepoate, că Ţara, din Dunăre-n sus, pân’ la Tisa, e a Eminescului (altfel nu se poate!) după cum el însuşi plânsu-mi-s-a!”.
Dar rădăcinile neamului nostru nu se opresc la marele fluviu, ci ele se duc în adânc, până-n Macedonia şi Muntenegru, Ilyria, graiul acelor spaţii venind înspre noi cu tumultul său traco-get, vlah romanizat şi slavon, încât am găsit cu cale să ne-aplecăm, mai întâi, spre el, căci, altminteri, n-am putea înţelege prea bine de unde-au venit miresmele primăvăratice, meridionale, nu doar ale limbii vlahe, ci însăşi denumirea toponimică, ori multe nume de familii ce-au rămas până azi, aici, la Râmnic, pe ţărmuri de Olt, unde istoria e mai prezentă, poate, decât în oricare altă parte din ţară!
Şi-atunci, ne-am zis că bine ar fi să începem chiar cu denumirea de VÂLCEA; să vedem de unde ne vine, şi de când!
Iată ce ni se spune într-o lucrare istorică de excepţie:
,,În anul 1335, cu prilejul cuceririi oraşului Prilep (din sudul Macedoniei, n.n.), ţarul donează mănăstirii Treskavac din acest oraş un hrisov pentru a-i întări proprietăţile. Între satele care sunt amintite, remarcăm unul cu numele Moghiliţa (a se vedea transformarea lui ,,v” ─ de la Moviliţa ─ în ,,ghi” ─ Moghiliţa ─ caracteristică fonetică păstrată în Maramureş, Oaş, Moldova şi Dobrogea, la aromâni, n.n.), apoi siliştea pustie Pitici (vezi, în Gorj, comuna Bumbeşti-Piticu! n.n.), cu câmpul şi cu pădurea, şi siliştea Vâlcea (Vlčaja), aşezată de Milutin (Ştefan Uroş II Milutin, n.n.) în timpul Babunei (de aici, la noi, în judeţul Vâlcea, a ajuns, probabil, familia Baboi, aflată în satul Surpate, com. Frânceşti, n.n.) situat la sud de Skoplje (capitala Macedoniei, n.n.)”.
(Silviu Dragomir ─ Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu,
Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1959, p. 27)
Oare întâmplător să fie faptul că mama lui Mircea cel Bătrân, Calinichia, era fiica lui Ştefan Uroş II Milutin şi că acesta a aşezat (prin strămutare, desigur, fiind locurile mai bune, mai mănoase şi mai frumoase) siliştea Vâlcea ,,în ţinutul Babunei, situat la sud de Skoplje, capitala Macedoniei, unde-şi avea, poate, reşedinţa craiul Milutin?!”
De asemenea, tot întâmplător e faptul că aceleiaşi mănăstiri i se donează şi biserica ,,Sf. Nicolae” (nume ce-l poartă şi hramul Sf. Episcopii a Râmnicului) din Lerin (Florina), spre sud de Bitolia, tot în sudul Macedoniei, ,,pe care a vândut-o episcopul vlah, cu oamenii, cu viile, cu câmpul, cu izvoarele şi cu toată stăpânirea şi drepturile”?!
Se vede clar că atât craiul Milutin, cât şi episcopul vlah din Lerin (Bitolia) au avut un obiectiv comun: primul, craiul, acela de a strămuta, din sudul Macedoniei, populaţie vlahă şi de a o aşeza la sud de Capitală (de Skoplje); al doilea, de a fi ,,aproape” de crai, ,,mâna lui dreaptă”.
Dacă însuşi craiul Milutin a cumpărat de la episcopul vlah atât biserica din Lerin/Bitohia (cu hramul ,,Sf. Nicolae”), cât şi tot ce aparţinea acestei biserici, e logic că amândoi aveau un scop!
Nu poţi vinde o biserică, cu toată ,,zestrea” ei, decât în condiţii de maximă necesitate! Iar acea ,,necesitate” se pare să fi fost căsătoria (ce urma ,,cât de curând”) a Domiţei Calinichia cu Radu I, voievodul Ţării Româneşti, căruia Milutin i-a dat zestre nu doar giuvaeruri de mare preţ, domneşti, desigur, dar i-a dat şi…un episcop, care să o însoţească pe Domniţă dincolo de Dunăre, în a doua ei casă, cea din Ţara Românească, la Curtea de Argeş.
Acest lucru ne determină să credem că Ştefan Uroş II Milutin, craiul sârbilor, ştia foarte bine că era nevoie de un episcop, la Râmnic (,,al doilea scaun al ţării”), dar şi de cărţi de cult bisericesc (în limba slavonă), aşa încât putem spune că slujba, în Ţara Românească, se făcea în limba slavonă încă de la mijlocul sec. al XIV-lea; la fel ca şi în Maramureş, la Mănăstirea Peri.
Deducem astfel (ţinând cont ─ după cum veţi vedea ─ şi de alte importante evenimente) că prima episcopie din Oltenia a fost înfiinţată, la Râmnic, de vlahii din sudul Macedoniei, avându-l ca ,,vlădică”pe acel ,,episcop vlah”, care îi vânduse craiului Ştefan Uroş II Milutin, biserica ,,Sf. Nicolae” din Lerin (Bitolia), la sud de Skoplje, încât nu întâmplător e faptul că hramul Sf. Episcopii a Râmnicului e ,,Sf. Nicolae”.
Aşadar, acolo, în sudul Macedoniei şi al Muntenegrului, sunt rădăcinile materne ale lui Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I, cel care, în popor, era numit Negru-vodă!
De asemenea, nu e întâmplător că Mircea cel Bătrân şi-a luat Doamnă, pe Mara, tot o vlahă-sârboaică, sud-macedoneană, aducând-o, iată, la Râmnic, unde au locuit cel puţin 8 ani (din 1378 până în 1386 ─ după moartea fratelui său, Dan I, la Târnova ─ când s-a întors la Curtea de Argeş să-i ia locul fratelui.
Astfel, după o şedere, la Râmnic, de aproximativ 8 ani, Mircea a urcat pe tronul Ţării Româneşti chiar în ziua morţii fratelui său (în 23 septembrie 1386), în Bulgaria, în lupta cu Şişman, ţarul bulgarilor, care-i venea nepot lui Basarab I.
Deci, se luptaseră neamurile într ele! Trist destin!
În sfârşit, să revenim la toponimul VÂLCEA!
Ni se pare, totuşi, ciudat că aceste două toponime (Râmnicu-Vâlcea şi Vâlcea/Vlčaja/Vâlceaia) sunt identice, iar apariţia lor la nord şi la sud de Dunăre nu poate fi întâmplătoare cum întâmplătoare nu e nici afirmaţia lui Mircea cel Bătrân, care spune despre Râmnic că este ,,oraşul domniei mele”!
De n-ar fi fost adevărat, atunci de ce ar fi făcut o asemenea afirmaţie?!
Cum niciun alt domn muntean n-a mai spus aşa ceva, avem destule motive să-l credem pe Mircea!
Din cele spuse mai sus, am putea deduce că Radu I sau Radu Negru (1377─1383), tatăl lui Mircea cel Bătrân, şi-a adus Doamnă, pe Calinichia, de acolo, de la Skoplje din Macedonia.
Cât priveşte vânzarea făcută de ,,episcopul vlah”, suntem convinşi că un motiv foarte serios l-a determinat să facă acest lucru! Aşa ceva (să vinzi biserica cu enoriaşii, totul) presupune un ,,caz de forţă majoră”!
Iar dacă a vândut toate acestea, la ce i-au folosit atâţia bani?
Nu cumva aceasta era ,,zestrea de fată” a Domniţei Calinichia, care a venit în Ţara Românească, la Curtea de Argeş, prin căsătorie cu Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân, având, iată, în ,,suita” ei şi oamnei din ,,siliştea VLČAJA/VÂLCEA”, nu doar servitoare vlaho-sârboaice, prietenele ei cele mai apropiate, dar, se pare, pe însuşi episcopul acela!
E posibil ca ,,episcopul vlah” să fi fost adus la Vâlcea, căci niciun alt toponim nu mai întâlnim în Țara Românească, amintind de VLČAJA, din sudul Macedoniei.
Deci, numele de VÂLCEA (respectiv RÂMNICU-VÂLCEA) ar trebui ,,tradus”
VÂLCEA ROMANĂ (de la RÂM- rădăcina cuvântului ─ ROMA, cum zice cronicarul Grigore Ureche!).
Şi-atunci, de ce n-am crede că Mircea cel Bătrân s-a născut (în 1358) la Curtea de Argeş, dar e posibil să fi trăit (după căsătoria cu Doamna Mara) aici, la Râmnic, aproximativ 8 ani: între 1378 ─ când s-a căsătorit şi s-a mutat de la Curtea de Argeş la Râmnic ─ şi 1386, când, murind fratele său, Dan I (în 23 sept. 1386), s-a mutat din ,,capitala Olteniei”, din Râmnic, la Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti.
E de crezut, aşadar, că ţinutul din preajma Râmnicului-Vâlcii (şi Râmnicul, evident) să fi fost numit astfel, în amintirea ţinuturilor de la sud de Skoplje, ţinuturi pe care suita Domniţei Calinichia le va fi părăsit.
Însuşi ,,episcopul vlah” venise, ziceam, de acolo, odată cu Domniţa.
Astfel, ce l-ar fi făcut pe acel episcop să vândă biserica din Lerin (Bitolia) şi toate acele ţinuturi atât de frumoase?!
Şi-atunci, prin deducţie, credem că ar fi bine să înţelegem că prin acei ani, 1334─1335, e posibil ca Domniţa Calinichia să se fi căsătorit cu Radu I, venind, astfel, în Ţara Românească, la Curtea de Argeş.
Aşadar, înclinăm să credem că aici, la Râmnicu Vâlcea, în anii ce-au urmat după 1352 ─ 1354, să fi fost înfiinţată prima episcopie în Ţara Românească, subordonată Mitropoliei din Curtea de Argeş.
Cum scaunul mitropolitan (dar şi cel episcopal) avea cea mai mare însemnătate după scaunul domnesc şi cum Rm. Vâlcea îşi luase numele de VLČAJA (VÂLCEAIA) din sudul Macedoniei, presupunem că oraşul Rm. Vâlcea (prin ,,întărirea”sa cu o episcopie) devenise, într-adevăr, ,,oraş al domniei mele”, cum spunea, cu mândrie, Mircea cel Bătrân.
Să nu uităm că numele tatălui lui MIrcea cel Bătrân, Radu ,,Negru”/Radu I (1377─ c. 1383) ne aminteşte de acel inel-pecete, inscripţionat: ,,IO RADU NIGRU 1128 VV PRIŞTINA”!
Astfel, am putea spune că Radu ,,Negru” (Radu I) se trăgea (dincolo de Basarab I) din acel RADU NIGRU, fiindcă (şi aşa e normal) voievodul nu-şi schimbă numele moştenit de la părinţii lui. Iar dacă şi-l schimba, o făcea referindu-se la un mai vechi şi strălucit domn, aşa cum a făcut-o Mircea cel Bătrân, cu fiul său, Mihail, nume ce i l-a pus după străbunicul său, Mihail Glabas, Împăratul Bizanţului.
Cu alte cuvinte, rădăcinile lui Mircea cel Bătrân (Radu ,,Nigru” şi Calinichia) coborau adânc în istoria vlahilor sud-dunăreni, venind atât dinspre Valea Cetinei (din regiunea VLASKA DRAKA) ─Ţara Drăculeştilor), cât, iată, şi din sudul capitalei Macedoniei, poate chiar din ,,siliştea VLČAJA VÂLCEA”.
Pornind de la etimologia termenilor (îndeosebi substantive şi adjective, dar şi vorbe), vom avea surprinderea să observăm că sufixul slavon ,,nic”s-a ataşat (în cele mai multe cazuri) cuvintelor de origine slavonă, îndeosebi bulgară, dar şi altor cuvinte de origine latină, ceea ce dovedeşte pe deplin că atunci, în anul 614, în Peninsula Balcanică (odată cu venirea bulgarilor şi a avarilor) a avut loc un amplu proces de transformare lingvistică a statului vlah romanizat.
Acest melanj, latino-vlah, bulgar, slav şi avar (cu influenţe maghiare, dar mai târziu, evident ─ după venirea maghiarilor în Câmpia Panoniei, unde aveau să ajungă vlahii prin sec. X─XI) e specific ,,lumii balcanice”, de unde au venit: RADU NIGRU, LITOVOII, CALINICHIA, MARA (Doamna lui Mircea cel Bătrân), MILIŢA-DESPINA (Doamna lui Neagoe Basarab) ş.a.
Iată doar câteva exemple de cuvinte formate cu ajutorul sufixului ,,nic”, sufix ce a fost ,,aplicat”, în mod cert, şi termenului ,,RÂM”.
─ paharnic = pahar + sufixul ,,nic” (slavon)
─ darnic = dar + sufixul ,,nic” (slavon)
─ spornic = spor + sufixul ,,nic” (slavon)
─ amarnic = amar + sufixul ,,nic” (lat ,,amarus”)
─ dornic = dor + sufixul ,,nic” (din lat. ,,dolus”, provenit din lat. ,,dolore” = durere)
─ slugarnic = slugar + sufixul ,,nic” (slavon)
─ mârşavnic = mârşav + sufixul ,,nic” (slavon)
─ datornic = dator + sufixul ,,nic” (lat. ,,debitor” = dator)
─ sobornic = sobor + sufixul ,,nic” (slavon)
─ grabnic = grab(ă) + sufixul ,,nic” (bg.) etc.
Pornind de aici, avem convingerea că şi denumirea de RÂMNIC s-a format tot astfel: RÂM + sufixul ,,nic” = RÂMNIC, RÂM fiind, de altminteri, veche adenumire a Romei, pe care o găsim şi la cronicarii moldoveni (la ei ajungând, prin filieră maramureşeană, de la vlahii Litovoi –foştii voievozi ai Olteniei − care veniseră din sudul Macedoniei, unde ,,romanizarea” a fost intensă; probabil că acei vlahi numeau Roma şi Râm!):
,,Aşişderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de primprejur, măcară că de la Râm se trăgea şi cu ale lor cuvinte mi-s amestecate”.
(Cronicari moldoveni – Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-a descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş-vodă până la Aron-vodă – Cap.,,Pentru limba noastră moldovenească, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 3)
Deci, denumirea de RÂMNICU-VÂLCEA aparţine vlahilor sud-dunăreni, macedoneni, însemnând VÂLCEA ROMANĂ, iar adevărul cam pe aicea este, fiindcă nu poate fi întâmplător toponimul TROIANU, de pe raza municipiului Rm. Vâlcea.
E limpede că, până-n cucerirea romană a Olteniei, aici, la Râmnic, fusese o aşezare dacică, iar odată cu venirea romanilor şi stabilirea lor în această zonă, la Râmnic e posibil să se fi înjghebat o localitate urbană romană, deoarece dintotdeauna Râmnicul a fost cel mai important centru comercial şi politic de pe axa Sibiu/Transilvania – Calafat/Dunăre.
Pe această ,,rută” s-a făcut un intens comerţ între Transilvania şi părţile meridionale de dincolo de marele fluviu.
Fiind o rută comercială atât de importantă, e de înţeles că s-a dezvoltat mult, şi, odată cu ea, instituţiile statului: biserica, episcopia, şcoala, seminarul, tipografia, aşa încât nu găsim deloc nepotrivită (aşa cum încă mai cred nişte aşa-zişi istorici!) sintagma ,,oraş al Domniei mele”!
Susţinem aceasta, având în vedere câteva considerente:
E de presupus că Radu I (1377−1383, Domnul Ţării Româneşti şi tatăl lui Mircea cel Bătrân) avea cam 23 de ani (prin 1354), atunci când s-a căsătorit cu Doamna Calinichia, iar aceasta, aproximativ 20 de ani!
Am făcut acest calcul (aproximativ, desigur!), pornind de la anul naşterii lui Mircea cel Bătrân: 1358.
Cum Mircea cel Bătrân era al doilea fiu al lui Radu I, deducem, atunci, că Dan I, fratele său, s-a născut cam prin 1355.
Dan I, se pare, fusese asociat la domnie tatălui său, Radu I, aşa cum asociaţi la domnie fuseseră şi Basarabii de dinaintea lor: Tihomir şi-l asociase pe fiul său, Basarab I; Basarab I, şi-l asociase pe fiul său, Nicolae Alexandru, aşa încât nu vedem de ce n-ar fi procedat aşa (şi era absolut firesc!) şi Radu I.
Cum Dan I moştenea dreptul de întâi născut, a primit domnia deplină în 1383, adică în anul în care a murit tatăl său, Radu I.
În asemenea condiţii, de ce, oare, Mircea cel Bătrân ar mai fi rămas la Curtea de Argeş?! Şi în ce calitate?!
Aici înţelegem că s-a produs plecarea de la Râmnicu-Vâlcea, oraş întemeiat de romani, dar, iată, şi de vlahii din ,,siliştea VLČAJA (VÂLCEAIA/VÂLCEA)”, veniţi de la sud de Skoplje (capitala Macedoniei), odată cu Doamna Calinichia, acest lucru întâmplându-se aproximativ prin 1352−1354!
Cum nu se poate domni în ,,triumvirat” (Radu I, Dan I şi Mircea), credem că s-a găsit această soluţie (într-un fel, de compromis – semn de înţelepciune!), de a-l trimite pe Mircea la Rm. Vâlcea, creându-se, astfel, un ,,nou scaun de domnie”, de n-o fi fost, cumva, chiar Domnitor al Olteniei!
Credem că acest lucru s-a întâmplat la moartea tatălui lor, Radu I (în 1383). Şi-atunci, de ce n-am crede că, din 1378 (când s-a căsătorit cu Doamna Mara) şi până în 1386 (când a murit Dan I, fratele său), Mircea cel Bătrân a ,,domnit” aici, la Râmnic, cam 8 ani, încât n-ar trebui să ne mai mire de ce a zis despre acest oraş: că este ,,oraş al Domniei mele”!
Nici nu era, de fapt, primul ,,domn local”, căci înaintea lui, tot aici, la Râmnic, mai fusese un altul, Bogdan, care domnise sub regenţa mamei sale, Anca, pe vremea bătăliei de la Posada.
Acel Bogdan, ,,voievod local, de Râmnic”, trădase pe ruda sa, Basarab I, făcându-se ,,gazdă” oamenilor lui Carol Robert de Anjou, şi chiar acestuia, după dezastrul de la Posada.
Pentru că-l ,,ospeţise cum se cuvine” şi-i arătase (prin oamenii săi de taină) cărările de scăpare spre Ardeal, la vreo doi ani a fost răsplătit de regele maghiar, care l-a trimis pe episcopul de Calocea, de l-a ,,extras” pe Bogdan din Râmnic şi l-a dus, mai întâi, la Branicevo (în Serbia), iar de acolo, în Ungaria.
Aşa că Mircea cel Bătrân avea, iată, destule motive să numească Râmnicul ,,oraş al domniei mele”.
Bănuim că Marele Mircea, şi-a avut Casele Domneşti la Râmnic, pe Terasă, fiindcă oricine priveşte contraforturile de piatră ce susţin Terasa, poate să observe că acestea au aceeaşi formă cu cele de la Mănăstirea Cozia, fiind la fel de vechi ca şi ale Lavrei Cozia!
Însăşi ridicarea Mănăstirii Cozia, în apropiere de Râmnic, vine în susţinerea ideii noastre, conform căreia, într-adevăr, cel puţin 7-8 ani, Mircea a fost voievod al Râmnicului; mai precis, Domn al Olteniei!
Aşadar, Râmnicul se pare a fi fost o aşezare veche, romană, iar episcopul vlah (adus de Doamna Calinichia) va fi fost numit Mitropolit la Curtea de Argeş.
De aici, din Curtea de Argeş, din calitatea sa de Mitropolit, nu e ceva exclus să fi numit aici, la Râmnic (în vremea ,,domniei locale” a lui Mircea) un episcop din rândul comunităţii vlahe locale, care şi-a perpetuat unele nume de familie până azi, ca de exemplu familii de mari cărturari, de oameni luminaţi: Papahagi, Cerchez, Hagi Constantin Malache, Ristache, Lahovary ş.a.
Astfel, putem spune că-n Râmnic a fost prima episcopie din Oltenia (la jumătatea sec. al XIV-lea), înfiinţată, poate, la cererea lui Mircea cel Bătrân, ori la îndemnul mamei sale, Calinichia, Râmnicul fiind cel mai vechi oraş din Oltenia.
Şi apoi, ni se pare, într-adevăr, straniu, ,,lucru de mirare”, cum spuneau cronicarii, ca să fie o simplă coincidenţă între numele de ,,Sf. Nicolae” al Bisericii din Lerin (Bitalia, în sudul Macedoniei – biserică vândută de acest episcop vlah, ajuns, bănuim, Mitropolit al Ţării Româneşti, în vremea lui Radu I şi a doamnei Calinichia) şi hramul ,,Sf. Nicolae” al Episcopiei Râmnicului!
Oare chiar întâmplătoare să fie toate acestea?!
De n-ar fi fost Râmnicul un ,,oraş domnesc” foarte important din punct de vedere economic, comercial, cu siguranţă că, la aproximativ 100 de ani după moartea lui Mircea cel Bătrân, Domnitorul Radu cel Mare (1490−1508) n-ar fi stabilit la Râmnic noul sediu al Mitropoliei de Severin.
De asemenea, Xenopol spune despre Râmnic că ,,că are aceeaşi vechime cu a Gorjului şi a Doljului (Şi are perfectă dreptate! Ambele denumiri au fost aduse de vlahi, întocmai ca Vâlcea, din Macedonia; dar nu doar acestea, ci şi Milostea, Măciuca, Kornet, Bobani-Băbeni, ş.m.a., n.n..). Denumirea ar fi de la slavi, între sec. VI−IX, adică înainte de a fi ei absorbiţi în masa Românilor”.
(Pr. Constantin Grigore – Râmnicul Vâlcii. Loc de amintiri şi de recreere, Editura Primăriei oraşului Râmnicul-Vâlcii, 1944, p. 10)
În anul 1860, francezul Auguste Lancelot spunea:
,,Râmnicul are case pretenţioase, alături de colibe de lemn, comune oraşelor româneşti”
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 11)
Aceleaşi cuvinte frumoase le are, despre Râmnic, şi marele nostru istoric N. Iorga:
,,La Râmnic iarăşi întipărirea plăcută a curatului oraş (despre care nişte istorici de azi, cu ,,cu patalama la mână” n.n.) cu arbori mulţi, cu frumoase bisericuţe reparate, împodobite cu turnuri de zid”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 11)
Nu e ceva exclus, însă, ca denumirea toponimului ,,VÂLCEA” să fi fost adusă în sec. VI−IX, deşi credem, mai degrabă, că a fost adusă în sec. X−XI, deoarece vlahii din Peninsula Balcanică (în special din Macedonia şi Muntenegru, dar şi din zona ilirică şi cea din Valea Cetinei lui Metodiu şi Chiril – creatorii ,,alfabetului chirilic”) aveau această denumire, de
VLČAJA/ (VÂLCEAIA/VÂLCEA), de la sud de Skopie, capitala Macedoniei, de unde o aduseseră!
De aici, desigur, a derivat denumirea de la noi: VÂLCEA, ci nu de la ,,râb” – peşte, ori de la ,,vâlc” –lup, aşa cum încearcă unii să ne convingă!
Acelaşi lucru (asemenea nouă) l-au susţinut şi D-nii Silviu Dragomir şi P.P. Panaitescu, ale căror lucrări au avut girul Academiei Române, ci nu girul unor istorici… de azi!
Evident că vechii sud-dunăreni se mândreau cu ,,romanizarea” lor, care avusese loc cu aproximativ 200 de ani mai înaintea ,,romanizării” noastre (dacă aceasta va fi fost!!).
În felul acesta, e posibil ca vlahii de-au venit aici, la Râmnic, să fi vrut să lase posterităţii (prin toponimul VÂLCEA) amintirea originii lor nord-dunărene şi muntenegrene (fiind ei veniţi din ,,siliştea VLČAJA/ (VÂLCEAIA/VÂLCEA)”, dar şi a descendenţei lor romane, de care era mândru însuşi marele nostru domn, Mircea cel Bătrân!
Revenind la domnia sa, la Râmnic, şi la sintagma ,,oraş al domniei mele”, aceasta, după părerea noastră, ar trebui interpretată astfel:
,,Râmnicul – oraşul în care eu am avut scaunul domnesc”!, fiindcă, aici, la Râmnic, dacă, iniţial, a fost scaun episcopal (până la urcarea pe ,,tronul Olteniei” a lui Mircea cel Bătrân), odată cu venirea marelui voievod la Râmnic, acesta a înfiinţat (în Cetăţuie, se pare, unde-şi avusese, probabil, Bogdan scaunul de ,,voievod local”) şi un ,,scaun de Mitropolit”, după cum era şi normal, de vreme ce Mircea domnea la Râmnic, în capitala Olteniei sale!
Mica Cetăţuie – construită, se zice, cam pe la mijlocul sec. al XIV-lea (deşi noi credem că ea este mult mai veche, totuşi, deoarece aici, la 1330, voievodul local Bogdan şi mama sa, Doamna Anca, dădeau adăpost lui Carol Robert de Anjou, şi oamenilor din suita acestuia, care mai scăpaseră din dezastrul de la Posada) era adevăratul bastion al Râmnicului, atât din punct de vedere militar, cât şi eclesiast şi cultural, din moment ce aici, prin 1378, Mircea cel Bătrân înfiinţase al doilea scaun, la început episcopal, iar puţin mai târziu, scaun de Mitropolit al Olteniei!
De aici rezultă limpede:
− dacă n-ar fi domnict cel puţin 7−8 ani la Râmnic, n-ar fi avut de ce să numească Râmnicul ,,oraş al domniei mele”;
− din moment ce, la Curtea de Argel, era Mitropolia Munteniei, nu vedem de ce n-ar fi fost oportună înfiinţarea celui de-al doilea scaun, de mitropolit, cel al Olteniei, cu sediul la Râmnic?!
De aici reiese, clar, că Mircea a domnit, într-adevăr, la Râmnic, lucru ce ni-l sugerează (e drept, mai voalat!) chiar marele istoric N. Iorga, atunci când zice:
,,…Biserica Sf. Voievozi (deci, ctitoria ,,voievozilor râmniceni”, Bogdan şi Mircea cel Bătrân, dacă nu vor fi fost şi alţii, mai înaintea lor, n.n.) – Cetăţuia – o mică cetate, construită, se zice, prin sec. XIV, <<de când Râmnicul ajunsese scaunul obişnuit al banilor şi al celui de-al doilea mitropolit al ţării >> după cum spunea în ,,Sate şi Mănăstiri”, p. 252.
Pictura, ca şi cea de la Episcopie, (e) opera aceluiaşi Tăttărescu”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 28)
Aşadar, pe la 1378, aici, la Râmnic, era şi Mitropolie, înfiinţată de Mircea cel Bătrân, sus, pe Dealul Cetăţii, fiind aici nu doar un loc strategic, dar şi de linişte.
În biserica din Cetăţuie (repictată de Tăttărescu mai încoace, poate prin 1860−1865), în 1529 se petrecuse o crimă oribilă, dublă!
Aici, în Sfânta Biserică, chiar în timpul slujbei de noapte (iată că obiceiul athonit fusese adus în mănăstirile din Ţara Românească de acei vlahi sud-dunăreni, şi asta, poate, odată cu venirea Doamnei Calinichia şi a ,,episcopului vlah”, aici, la noi, pe pământ românesc) fusese ucis Radu de la Afumaţi – Domnul Ţării Româneşti −, dar şi fiul său, odată cu el, cărora li s-au tăiat capetele, sângele împroşcând Sf. Altar, acolo fiind de faţă şi preotul care oficia Vecernia, îngrozindu-l acea scenă!
Acesta, cu ochii cuprinşi de o spaimă fără de margini, îi văzuse pe urmăritorii lui Radu de la Afumaţi, cum, şi unii, şi alţii, intraseră-n goană şi-n iureş năpraznic, năduşiţi, înverşunaţi, ridicând sabia dinaintea Domnului Hristos şi vărsând sânge frăţesc!
Cei doi ucigaşi, ce-l alergaseră pe Domn şi pe fiul acestuia, erau boierii Neagu vornicul şi Drăgan postelnicul!
Groaznică faptă pe pământ românesc!
Xenopol spune şi el, cuprins, parcă, de aceeaşi mare spaimă:
,,Vrăjmaşii îl goneau tare şi l-au ajuns la Râmnicu de Sus (la Râmnicu Vâlcea, mai precis ,,de Sus”, făcând referire clară la Cetăţuia de pe deal, pe stânga, la ieşirea din oraş, mergând spre Sibiu, n.n.), prinzându-l pe El şi pe fiul său, Vlad, şi amândurora le-au tăiat capul”.
(Xenopol – Documente, vol. IV, p. 260)
Această faptă scăldată în sânge, îngrozitoare, se petrecea în iarna anului 1529, după cum reiese dintr-un alt document, mai precis ,,nişte notiţe contemporane, 1529, ianuarie 4, care spun:
<<Radu Vayda transalpinensis cum suis per suos dolose truncotus et capite>> = Radu Vodă, de dincolo de Alpi (Carpaţi, n.n.) a fost decapitat cu ai săi, prin înşelăciune, de către ai săi(rudele sale, n.n.) – Hurmuzaki. Documente, II, 3, p. 645”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 29)
Acelaşi lucru îl spune şi N. Iorga, în ,,Sate şi Mănăstiri”, p. 252:
,,Radu de la Afumaţi, cel ucis pe această culme (la Cetăţuie, n.n.), în biserică, în timpul slujbei”.
Bieţii fugari! Fugeau cu gheaţa-n spate, urmăriţi de neamurile lor, încât se vede bine că e adevărat proverbul românesc, din popor, care spune că ,,cel mai aprig duşman e cel din neamul tău!”.
Fugeau, sărmanii, spre Craiova, cercându-şi scăpare la boierul Pârvu Craiovescu, Banul Craiovei, dar n-au mai ajuns!
Li se sfârşiseră zilele-n sânge şi-n miros de tămâie,-n biserica de pe deal, de la Cetăţuie, acolo unde, în vremea lui Mircea (pe când era voievod de Râmnic!), Marele Domn şi viitor erou de la Rovine aşezase al doilea scaun de Mitropolit al Ţării!
Vremuri de amar şi de tulburare de lacrimi!
Peste aproximativ 250 de ani, şi tot la Râmnic, avea să-şi sfârşească zilele un alt domn iubit de popor, care ridicase aici o frumoasă biserică, Biserica ,,Sf. Paraschiva”, chiar în anul cel de pe urmă al vieţii sale atât de tihnite, dar şi pline de iubiri fragede, în urma cărora veniseră pe lume nu doar Petru Cercel şi Ştefan Surdu, dar, mai cu seamă, marele erou naţional, Mihai Viteazul, primul întregitor de neam şi de ţară de la Burebista încoace!
Blândul Domn Pătraşcu venise, în 1557, să-şi caute de sănătate, fiind aici, la Râmnic, aerul mai bun decât la Târgovişte!
Trimisese, în grabă, după un ,,spiţer” neamţ, la Sibiu, dar acesta, venind, a văzut că nu mai avea cum să-l tămăduiască.
O pneumonie rebelă îi risipea viaţa, suflarea, încât, bietul, şi-a găsit aici clipa din urmă a vieţii sale, răposând întru Domnul, dar având dinaintea ochilor, vie, icoana bisericii sale, ridicată din porunca sa, la Râmnic: Biserica Sf. Paraschiva.
Această frumoasă biserică (aflată chiar în centrul oraşului) urma să fie terminată definitiv, zugrăvită cu grijă, de-abia după 30 de ani de la moartea lui Pătraşcu cel Bun, adică în 1587, de fiul său, Mihai Viteazul, pe când acesta era ban al Craiovei!
Despre acest brav şi preaviteaz, şi ,,vestit între domni” (ci nu ,,condotier” şi ,,bastard”, cum îl ,,gratulează”, azi, nişte istorici cu ,,tremuriciuri fierbinţi” în vine, vorba poetului Dan David), Mihai, fiul lui Pătraşcu cel Bun, a vorbit, imediat după moartea întregitoruui de neam şi de ţară, cronicarul moldovean Miron Costin (1633─1691):
,,Domn era atunci (pe când Sinan-paşa ─ vizirul de Silistra ─ ocupase toată Ţara Muntenească, inclusiv capitalele: Bucureşti şi Târgovişte, n.n.) la munteni de curându Mihai vodă, acel vestit între domni, încă bine neaşedzat după moartea lui Mihai vodă (Mihnea Turcitul: 1557─1583; 1585; 1591, n.n.).
Văzându ţara cuprinsă de turci, singur au năzuit la Bator, domnul Ardealului (Sigismund Batory: 1581─1597; 1598─1599; 1601; 1601─1602, n.n.) şi au trimis soli şi la împăratul nemţăscu (Rudolf II: 1576─1612, împărat; 1576─1611, rege al Boemiei; 1572─1608, rege al
Ungariei, n.n.), dându-i ştire că, cuprindzându Sinan-paşa Ţara Muntenească, prea lesne va putea să supuie şi Ardealul”.
(Cronicari moldoveni – Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, de de la Aron-vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, Vornicul de Ţara -de-Giasu, în oraşu, în Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iară de la naşterea Mântuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675, meseţa…dni, Editura Militară, Bucureşti, 1987, cap.II, p.14)
Iată ce viziune largă, ce ,,instinct istoric” avea acel ,,vestit între domni”, care-şi iubea atât de mult Ţara, încât trupul i-a rămas sub holdele Transilvaniei, iar amintirea-i, în inima noastră, de-a pururi!
Ne întrebăm acum, ce-or fi gândit (dacă gândesc!) şi ce ,,instinct istoric”, ori ,,metodă istorică” au ,,tremuricii” zilelor noastre, când Ţara, iată, se află iar singură, ca-n vremea Viteazului Mihai, înconjurată de nelinişti şi de nevoi?!
Dar la ce te poţi aştepta, când vezi că asemenea oameni tulbură adânc liniştea voievozilor noştri, căutându-le ADN-ul, culoarea pielii, pornirile pătimaşe, fără să aibă, măcar pentru o clipă, în faţa ochilor lor icoana acestei Patrii de azi?!
Aplecarea spre vrajbă, spre denigrarea valorilor se aseamănă atât de bine cu hârjoana ţipătoare a maimuţelor unei grădini zoologice!
Treziţi-vă, domnilor, până nu e prea târziu! Destul e că ne bat vânturi străine! Măcar în casa aceasta, la vatra noastră, să ne găsim pacea sufletului!…
Aici, la Râmnic, pe Oltul mereu în zbateri lichide, de argint sidefiu, chipul marelui Mircea este atât de viu, de parcă iar la Rovine s-ar duce, ţinând sabia-n dreapta şi-n stânga, o cruce, pe care Hristos mai sângeră încă prin a vremilor vâltoare, adâncă!…
Oltul ─ folosit ca mijloc de transport, încă de pe timpul Împ. Traian
Revenind la ,,oraşul domniei mele”, trebuie să spunem că o altă biserică voievodală aflată aici, în Râmnic, e Biserica ,,Buna Vestire”, ctitorită de Mircea Ciobanu, într-una din cele două domnii ale acestuia: 1545─1554; 1558─1559.
Construirea bisericii pare a fi mai sigură în cea de-a doua domnie, ridicată, poate, în cinstirea victoriei ce o repurtase, la Periş, asupra oastei aduse împotriva sa de boierii fugăriţi în Transilvania.
Acest domn nu doar că era aprig şi mândru, în acelaşi timp, că era soţul Doamnei Chiajna (nepoata lui Ştefan cel Mare; mai era poreclită şi Mircioaia), dar s-a dovedit a fi şi un om luminat şi temător de Dumnezeu, de vreme ce a susţinut mult activitatea tipografică din Târgovişte, unde lucrau renumiţi tipografi de carte slavonă, ,,pre limbă românească”, Dimitrie Liubavici şi Coresi, cel care, adată ajuns la Braşov (prin grija lui Pătraşcu cel Bun), avea să pună bazele limbii române, folosind graiul oltenesc, muntean şi pe cel din sudul Transilvaniei.
Poate că multe din cărţile tipărite de aceştia (la porunca lui Mircea Ciobanu şi a lui Pătraşcu cel Bun) vor fi ajunşi şi la Râmnic, mai ales la Mitropolia de aici!
La această biserică, ,,Buna Vestire”, se află îngropate osmintele colonelului Pandele Cechez (fiul generalului Mihai Cechez, eroul de la Plevna, căruia Osman Paşa i-a predat sabia; a murit la Smârdan, în ian. 1878), şi ale altora din neamul Lahovarilor.
În curtea Biseicii ,,Buna Vestire” se află şi bustul, turnat în bronz, al lui Alex. Lahovary, cel care a înfiinţat (în sept. 1891) actualul Colegiu Naţional ce-i poartă numele.
În Biseica ,,Buna Vestire” se află şi moaştele Sfinţilor: Gheorghe, Nicolae, Elefterie, Haralambie şi Damaschin, care au fost aduse şi donate acestei biserici de Iancu Lahovary.
Peste alţi 200 de ani de la zidirea bisericii prezentate mai sus, urma să se înalţe, prin grija şi îndemnul episcopului Grigorie (între 1762─1764) Biserica ,,Toţi Sfinţii”, ridicată cu banii vlahului râmnicean Hagi Constantin Malache, dar, mai târziu, au contribuit şi boierii Lahovary (Vica Ion Lahovary).
Peste o vreme, în preajma anului 1827, avea să se ridice şi casa în care urma să trăiască cel mai renumit muzicolog al veacului al XIX-lea, Anton Pann, cel cae îl avusese ca dascăl pe pofesorul Dionisie Fotino, din oraşul Palea Patra (din Peloponez), încât, iată, avem convingerea că Anton Pann nu era neam de căldărar (cum a zis G. Călinescu), ci era vlah din Sliveu/Bulgaria.
Casa construită înainte de 1827 (în care a locuit Anton Pann; azi, e muzeu memorial) ,,se numea papistăşească, întrucât fusese proprietatea unui catolic, probabil dintre bulgarii catolici de odinioară”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 48)
George Călinescu ne spune că Anton Pann ar fi venit la Râmnic în 1827, dar Pr. Constantin Grigore, ,,îl localizează” 10 ani mai trziu, adică în 1837, când s-ar fi înfiinţat Seminarul Teologic din Râmnic, unde ,,finul Pepelei” a venit ca profesor.
În sfârşit, să-i dăm crezare, totuşi, lui G. Călinescu, care iată ce ne spune:
,,În 1827 fu numit profesor la seminarul din Rm. Vâlcea, dar după un an, inaugurându-şi cariera amoroasă, fugi cu nepoata unei stareţe la Braşov.
Acolo, în 1828, intră ,,cantor” la ,,Sf. Nicolae” din Schei (unde era Şcoala românească, n.n.).Nepoata stareţei Platonida, de la Mănăstirea dint-un Lemn, de lângă Govora (Aici G. Călinescu a greşit, nefiind vorba de Mănăstirea Govora, ci de Mănăstiea Surpate, ctitoria Doamnei Maria Bâncoveanu, 1706, n.n.) (maicile cărora Pann le dădea lecţii de psaltichie) ,,păsărica”, se chema Anica Milcoveanu, şi cu ea Anton Pann avu o fată, Tinca, măritată în 1850, cu braşoveanul Fotiade Radovici (vlah bulgar, după cum ea şi Anton Pann, al cărui nume real era cel de Antonie Pantaleon, n.n.)”.
(G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Mineva, Bucureşti, 1988, p. 219)
De altminteri, muzica l-a însoţit petutindeni, din Silveu (Bulgaria) până la Chişinău; de la Bucureşti la Rm. Vâlcea; de la Dintr-un Lemn la Braşov, în Schei, la Şcoala românească, unde, 10 ani mai tâziu, de la stabilirea lui Anton Pann aici, la această şcoală, avea să ajungă, ca institutor (la şcolile româneşti din Braşov) şi Andrei Mureşanu (1816─1863).
Am făcut această ,,paralelă”, întucât, de mai bine de 150 de ani, s-au născut idei asupra paternităţii muzicii Imnului Naţional al Românilor, ale cărui versuri (Un răsunet/Deșteaptă-te, române!) aparţin, într-adevăr, lui Andrei Mureşanu.
Au fost, însă, şi (spre surprinderea noastră) încă mai sunt şi azi ,,voci patriot ─ braşoave”, de istorici cu tremuriciuri în vine, care susţin că nu doar versurile aparţin lui Andei Mureşanu, ci şi melodia imnului!
Alţii spun că melodia i-ar apaţine lui George Ucenescu, care fusese, de fapt, ,,studentul” lui Anton Pann.
Aceştia uită (ori nu ştiu), desigur, că Andrei Mureşanu n-a avut niciodată de-a face cu muzica, fiind, toată viaţa, institutor (în 1838) profesor la gimnaziul romano-catolic din Braşov (în 1839), translator la Buletinul Oficial din Sibiu (din 1850 până în 1861), şi cam atât, fiindcă, deja, doi ani mai târziu, avea să moară, ,,spre disperarea estetică” a lui Maiorescu şi, apoi, a lui G. Călinescu.
Acesta ne spune:
,,Pare ciudat că Eminescu a putut lua pe un poet aşa de naiv dept erou, eremitic, al unui poem fantastic”
(G. Călinescu – Op. cit., p. 254)
sau:
,,Titu Maiorescu striga ,,în lături”, la toate fără excepţie”
(G. Călinescu – Op. cit., p. 255)
ori:
,,Un răsunet (Deşteaptă-te, române!) nu e nici mai poetic, nici mai concis decât celelalte. El cuprinde câteva versuri de deschidere, pline de strigăte, care puse pe muzica lui Anton Pann, acel Rouget de L’Isle român, au rămas întipărite în memoria generaţiilor”.
(G. Călinescu – Op. cit., p. 255)
Avem, aşadar, pima confirmare (şi cea mai credibilă) a paternităţii liniei melodice a versurilor Imnului Naţional al Românilor: Anton Pann!
Confirmarea ne vine de la cel mai mare istoric litear român, G. Călinescu!
Acesta, de bună seamă, are perfectă dreptate, deoarece Anton Pann, ,,la vremea sa” (a doua parte a sec. al XIX-lea) a fost cel mai strălucit muzicolog; de fapt, primul muzicolog al românilor, de vreme ce:
─ în 1810 era ,,printre sopranii armoniei eclesiastice”;
─ în 1828 era cantor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului;
─ în 1830, profesor de muzică al Şcolii Naţionale din Bucureşti;
─ în 1837, profesor de muzică la Seminaul Teologic din Rm. Vâlcea;
─ în 1842, profesor de muzică bisericească la Seminarul Sf. Mitropolii din Bucureşti;
─ în 1848, revine la Rm. Vâlcea, tot ca profesor de muzică, la Seminarul Teologic;
─ a format şi a îndrumat corurile bisericeşti de la Mănăstirea dintr-un Lemn şi de la Mănăstirea Surpate, dar şi corul Seminaului Teologic din Rm. Vâlcea, cu care, în 29 iulie 1848, a cântat, pentru prima dată, în Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea, ,,Deşteaptă-te, române!”, pe versurile lui Andrei Mureşanu.
Parcul ,,Zăvoi” a fost amenajat de Barbu Ştirbei în anul 1849, adică în anul următor interpretării ,,în premieră”, a melodiei Imnului Naţional.
Acest Domnitor, Barbu Ştirbei, a construit şi Teatrul Naţional din Bucureşti şi a amenajat Grădina Cotroceni şi Parcul Cişmigiu, dovedindu-se, astfel, a fi un iubitor de cultură, care ştia să aprecieze nu doar ceea ce este frumos, dar şi valorile naţionale.
Aşa, credem, se explică de ce, după interpretarea Imnului Naţional în Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea, Domnitorul Barbu Ştirbei a amenajat acest parc, unde pe o placă memorială se scrie limpede: ,,Într-acest pompos constitutin (cât şi în prezenţa lui Anton Pann s-au cititi cele ,,21 de puncturi” ale Constituţiei de la 1848, n.n.) aflându-se şi dumnealui, Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi (elevi ai Seminarului ,,Sf. Nicolae” din Râmnic, n.n.)”.
Locul unde s-a cântat pentru prima dată Imnul Național ,,Deșteaptă-te, române”, compus de Anton Pann
Aşadar, în Parcul ,,Zăvoi” (ci nu într-altă parte, la Braşov, ori aiurea) s-a cântat, pentru prima dată, Imnul Naţional, care ,,s-a auzit” până la Bucureşti, urechea domnului Barbu Ştirbei bucurându-se la aflarea ,,răsunetului” melodiei compuse de Anton Pann.
Dacă interpretarea melodiei şi, se subînţelege, a versurilor Imnului Naţional nu s-ar fi făcut aici, la Râmnic, şi nu s-ar fi bucurat de un entuziasm general (Anton Pann fiind ovaţionat îndelung după interpretare!), ce l-ar fi determinat pe Barbu Ştirbei (1849─1853; 1854─1856) să amenajeze Parcul ,,Zăvoi”, la fel cum o făcuse şi cu Grădina Cotroceni şi Parcul Cişmigiu?!
Dar nu acesta ar fi argumentul ,,forte”, că melodia Imnului Naţional i-ar aparţine lui Anton Pann, ci nu lui George Ucenescu.
Cel mai bun argument rămâne însăşi aplecarea sa, de o viaţă, asupra muzicii, după cum s-a putut vedea mai sus, pe când Andrei Mureşanu şi George Ucenescu n-au avut nicio ,,tangenţă” cu grefarea melodiei pe versurile poemului ,,Un răsunet”, încercările melodice ale ,,studentului” lui Anton Pann, fiind ,,palide umbre” pe lângă ale vlahului ,,bulgar”!
În plus, Anton Pann şi Andrei Mureşanu nu s-au întâlnit niciodată, vieţuind, la Braşov, în perioade temporare diferite!
George Ucenescu a avut, într-adevăr, ceva afinităţi pentru muzică, însă nimeni nu vorbeşte despre o manifestare culturală braşoveană, în care să se fi pus în valoare robusteţea şi armonia liniei melodice a imnului, lucru de care, pe atunci, doar Anton Pann era în stare să îl facă!
Ba mai mult! Am putea spune chia că melodia Imnului Naţional a fost compusă cu 13 ani mai înainte de a se interpreta în 29 iulie 1848, în Parcul ,,Zăvoi” din Rm. Vâlcea!
Susţinem aceasta, pornind de la o informaţie ce ne-o oferă F. Călinescu, în capodopera sa:
,,În vara 1835, bolnav la Mănăstirea dintr-un Lemn, compune un Acsion în harul cuviosiei sale maica Epraxia.
Dar în 1837 se găsea în Râmnicul-Vâlcea”.
Ştim că axionul este un imn de slavă, încât ne întrebăm, fireşte: Ce interes ar fi avut Anton Pann să-i compună stareţei de la Dintr-un Lemn un imn de slavă?
Nu vi se pare ciudat?!
Noi credem că, mai degrabă, atunci, în vara aceea, a anului 1835 (pe când Anton Pann era bolnav la Dintr-un Lemn), poetul ,,cel isteţ ca un proverb” (cum l-a numit Eminescu) a compus acolo, în liniştea mânăstirii, melodia Imnului Naţional al poporului român!
Treisprezece ani mai târziu, va interpreta această melodie cu seminariştii din Râmnic, în Parcul ,,Zăvoi”, la Fântâna lui Turbatu (un mare moşier din fosta comună Mănăstireni/azi, Frânceşti, în care se afla şi Mănăstirea Dintr-un Lemn!).
Aşadar, ultima lucrare muzicală a lui Anton Pann este ,,Axionul”, compus la Mănăstirea dintr-un Lemn, în vara anului 1835, care e posibil să fie melodia Imnului Naţional al Românilor, imn cântat, pentru prima dată, în Parcul ,,Zăvoi” din Râmnic, în 29 iulie 1848!
Dacă melodia i-ar fi aparţinut lui Andrei Mureşanu sau lui George Ucenescu, cu siguranţă că oficialităţile locale de la Râmnicu-Vâlcea i-ar fi invitat la o sărbătoare atât de mare! Cum n-au fost invitaţi, e logic că n-veau nicio legătură cu melodia imnului, care nu s-a cântat niciodată la Braşov, la 1848!
Uităm atât de uşor pe ce ,,mână” se afla pe atunci Braşovul, respectiv Transilvania?! Ar fi îndrăznit românii ardeleni să cânte ,,Deşteaptă-te, române” ?!
Se vede, însă, că Anton Pann, pregătise din timp corul Seminarului din Râmnic, semn clar că în acea vară a anului 1848, sufletul românesc era mai fierbinte decât în orice altă parte de ţară!
Altminteri, de n-ar fi fost un adevărat ,,entuziasm naţional”, cu siguranţă că Domnitorul Barbu Ştirbei n-ar fi avut niciun interes să amenajeze Parcul ,,Zăvoi” de pe apa Olăneştilor!
Aşa, însă, iată că el a ,,rezonat” cu trăirea înaltă a acelor vremi cu adevărat patriotice, deosebite!
Cum seminariştii vâlceni s-au umplut de laude, atunci, în vara aceea, se cuvine să spunem câte ceva şi despre Seminarul ,,Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea, seminar care poartă acelaşi nume ca al Bisericii din Lerin (Bitolia, în sudul Macedoniei), pe care o vânduse ,,episcopul vlah” ; acelaşi nume îl poartă şi hramul Sf. Episcopii a Râmnicului.
În acest seminar, în 1944 încă se mai afla o colecţie din lucrările lui Anton Pann.
O asemenea colecţie (în care se va fi aflat, poate, şi manuscrisul melodiei ,,Axionului”) de lucrări muzicale ale lui Anton Pann am văzut şi noi la Mănăstirea dintr-un Lemn, la muzeu, prin anii 1957−1958!
În prezent, se pare că acestea ar fi la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. E posibil ca istoricii literari să dea de urma acelui ,,Axion”, în care vor găsi, probabil, melodia Imnului Naţional al Românilor!
Dar, revenind al Seminarul Teologic ,,Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea, aflăm că ,,în ziua de 8 noiembrie 1837 şi-a deschis pentru prima dată porţile, începându-şi cursurile în local propriu”.
(Pr. Constantin Grigore – Op. cit., p. 37)
La deschiderea primului an şcolar al Seminarului râmnicean, Anton Pann figura chiar de atunci ca profesor de muzică!
Anii cei mai mulţi şi i-a petrecut aici, la Râmnic, dar anii trec asemeni ,,clipitelor” (cum spunea Eminescu), pe neştiute, încât 17 ani au curs ca izvorul ce sună întruna, licărind peste pietre, râzând, şi iată-l pe ,,neodihnitul şi mereu călătorul” Anton Pann, scriind aici, în casa sa din Râmnic, ce-i poartă, azi, numele, versurile cele mai de pe urmă, din care răzbate amarul rostogolindu-se-n ierbi, mângâiere nimeni neavând cin’ să-i deie:
,,Aici s-a mutat cu jale
în acel mai din urmă an,
care în cărţile sale
se citeşte Anton Pann.
Împlinindu-și datoria
şi talantul îngropând,
şi-a făcut călătoria,
dând în lume altor rând”
Dar n-a fost îngropat la Râmnic, unde şi-ar fi dorit, ci popa Gheorghe l-a îngropat la Biserica Lucaci din Bucureşti, în ziua de 4 nov. 1854.
Cel mai frumos omagiu i l-a adus, în schimb, însuşi Eminescu (dar şi Vasile Alecsandri şi George Sion), cel care, în ,,Epigonii”, spunea despre Anton Pann:
,,S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb!”.
Aici, la Râmnic, ,,viaţa umană a fost din vremi imemoriale. În vremea stăpânirii romane a fost un drum de mare circulaţie, dar, când a încetat această stăpânire, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el şi cu aşezările omeneşti care erau de-a lungul lui. Fără îndoială că nu au încetat niciodată să fie active, dacă nu prin schimbarea castrelor în sate, cel puţin prin circulaţia rutieră umană. Aceasta a făcut posibilă o continuitate de viaţă de un mileniu întreg”, ne spune Prof. Dr. Aurelian Sacerdoţeanu, care are perfectă dreptate.
Urme ale vechiului drum roman (pavat cu bolovani mari, de piatră, aduşi din albia Oltului) s-au descoperit la Orleşti şi la Ioneşti, în judeţul Vâlcea, la mijlocul veacului trecut, după cum ne spunea bătrânul învăţător Ţuca, din Orleşti, care luptase în Primul Război Mondial:
,,Era un drum solid, pavat numai cu bolovani mari, de piatră, din albia Oltului. Drumul era şerpuit, fiindcă, atunci când a venit Împ. Traian, trecând Dunărea şi traversând Oltenia, aici, pe la noi, erau păduri mari, de stejari uriaşi, seculari. Romanii nu-şi pierdeau vremea, să-i taie, căci se grăbeau s-ajungă cât mai repede, să se lupte cu Decebal, şi-atunci de-aia era drumul şerpuit: că ocoleau stejarii ăia mari!
Odată ajunşi aici, la Troianu, romanii şi-au făcut val de pământ, ,,brazda lui Traian”, cum se numea.
Fiecare legionar roman trebuia să sape 5 m de şanţ, adică de ,,val”, ca să se ştie până unde au ajuns ei cu cucerirea Daciei, iar la Râmnic, se pare (unde o fi fost, aproape sigur, o aşezare dacică), romanii şi-au întemeiat o mică ,,urbe”, căreia i-ar fi dat numele ăsta vechi, de Râm, adică de o Romă, dar mai mică; un fel de” umbră a Romei”, s-o numim aşa!… ”.
Toate acestea mi le-a spus Dl. înv. Ţuca, în primăvara anului 1972, pe când eram împreună (şi la aceeaşi gazdă) cu Dânsul la Şcoala cu cls. I-VIII Găujani, comuna Boişoara, judeţul Vâlcea.
Dumnealui era pensionar – avea aproximativ 75-76 de ani, dacă nu mai mult − dar lucra în învăţământ, ca suplinitor, spre a le trimite bani, la Cluj, nepoţilor săi, doi la număr, care erau studenţi la Facultatea de Medicină.
Admirabil om!
Aşadar, Râmnicul − ,,umbra Romei”, Roma însăşi, la scară, evident, mult mai redusă, dar ,,urbe” n-ar trebui să ne mai mire, când spunem că a fost ,,oraş voievodal, domnesc”, ,,oraşul domniei mele”, după cum spunea, cu mândrie (ca să se ştie de către oricine, inclusiv de distinşii istorici de azi!), Mircea cel Bătrân, eroul de la Rovine, care a fost aici mare ban şi voievod al Olteniei!
Că este aşa, ne-o confirmă şi Dl. Prof. Dr. Docent Aurelian Sacerdoţeanu, în lucrarea Domniei sale, intitulată ,,Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea”:
,,Râmnicul apare în istorie ca oraş domnesc. În această calitate, domnul face danii din ocina domnească, acordă imunităţi mănăstirilor şi boierilor şi confirmă tranzacţiile dintre orăşeni.
În scurtă vreme, însă, aceştia domină viaţa economică şi politică locală, încât tind către administrare, în care preponderenţa o vor avea boierii râmniceni şi negustorii”
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 41)
sau:
,,Râmnicul – oraş de reşedinţă domnească. Râmnicul nu a fost ocolit de domnii cei vechi. După Argeş, care era însăşi capitala ţării şi Câmpulung, reşedinţa domnească de refugiu, în ordinea cronologică a mărturiilor istorice, Râmnicul este al treilea târg vizitat de domni, uneori cu o şedere mai îndelungată.
Cel dintâi domn a fost Mircea cel Bătrân, căruia i-a plăcut peisajul vâlcean şi pe care l-a ales să-i fie loc pentru odihna de veci la Nucet sau Cozia. Poate că pe aici să fi avut şi moşii părinteşti, în curţile cărora îşi va fi petrecut copilăria şi adolescenţa lui fugară”.
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 43)
Într-adevăr, nu e ceva exclus ca Mircea să-şi fi petrecut aici o parte din ,,copilăria şi adolescenţa sa fugară”, dar noi suntem absolut convinşi că el chiar a domnit la Râmnic aproximativ 8 ani, încât avem destule motive să credem (aşa cum am mai spus) că încă din 1378 (cu cinci ani mai înainte de urcarea pe tron a fratelui său, Dan I: 1383−1386) el era deja în scaunul voievodal de la Râmnic.
Avea atunci, în 1378, 20 de ani şi ca siguranţă că-i venise vremea însurătorii, lucru ce l-o fi făcut în acel an, luând-o în căsătorie pe Doamna Mara, vlaho-sârboiacă de dincolo de Dunăre, pe care şi-o adusese dintre neamurile mamei sale, Calinichia, fiica lui Ştefan Uroş II Milutin!
Întemeindu-şi o familie, e normal să nu fi putut locui (şi încăpea!) doi domni (chiar dacă erau fraţi!) pe acelaşi scaun domnesc de la Curtea de Argeş, aşa încât sintagma ,,oraşul domniei mele, Râmnic” are valoarea pecetei şi semnăturii voievodale a Marelui Mircea cel Bătrân.
În zadar, astăzi, se agită unii istorici, încercând să nege evidenţa şi existenţa, ca domn deplin, a lui Mircea, la Râmnic!
Mormântul părinţilor şi-al neamului tău ţi-e aproape de ,,vatra străbună”, iar mormântul lui Mircea şi al întregii sale familii e aici, în spaţiul vâlcean, la Cozia, sub geana răcoroasă a munţilor Cozia, în freamătul adâncilor codri şi-n şopotirea năvalnicului râu, haiducind de milenii – Oltul − încât ,,Umbra lui Mircea la Cozia” e cea mai frumoasă poveste/legendă despre zbuciumarea sângelui tânăr a acestui neam lipsit de noroc!
Că mângâiere de suflet meleagurile acestea, milenare, au dat nu doar lui Mircea, s-o spună (O, de-ar putea!) Bravul Mihaiul Viteaz şi blândul său părinte, Pătraşcu cel Bun, ori Radu cel Frumos, Vlad Călugărul, nefericitul fugar Radu de la Afumaţi şi tristul său fiu, Vlad, ori Maica Teofana – mama ,,drag fiului meu Mihaiu”, plângând, la Cozia, ‘ntre recile ziduri de piatră; la fel şi vlaho-sârboaica din neamul despoţilor sârbi Brancovici – lăcrimând şi nemângâindu-şi durerea inimii pentru pierderea drag feciorului lor, Teodosie, căruia nu avea să-i mai vadă niciodată nici rumeneala obrazului, nici sprânceana amară, nici lumina fragedă a ochilor, călugărindu-se şi ea, sărmana, la Schitul Ostrov, în umbra Mănăstirii Cozia.
Peste toate aceste trecătoare umbre ale vieţii, la Râmnic şi Cozia, se lasă, totuşi, atât de grea, de apăsătoare şi, în acelaşi timp, atât de vânjoasă, umbra în veac a neadormitului Domn Mihai Viteazul, care încă mai trece şi-acum, în miezul nopţii, prin Râmnic, cu grijile, toate, ale Ţării în spate, în năvalnicul ropot de cal, grăbind spre cancelarii străine, sprijin să ceară pentru ţara aceasta hăinită de-a pururi, ciopârţită de iatagane otomane, tătare:
,,Înfrânt la Curtea de Argeş, prin Râmnic şi-a croit drum prin ţara sa şi Mihai Viteazul, fiul lui Pătraşcu, plecat în pribegie, dar năzuind în sprijinul împăratului de la Praga (Rudolf II, n.n.), sprijin care a făcut ca ,,trupul lui cel frumos ca un copaci” (cum se spune în Istoria Ţării Româneşti, ed. C. Giurescu şi Dan Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 82, n.n.) să cadă la Turda, unde îi rămăsese trupul gol, în pulbere aruncat, cum spune cronica (lui Radu Popescu, n.n.)”.
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 44)
Prin acel Râmnic plin de neguţători români, aromâni (Ignu, Muşa, Ţopa), armeni (Carabeţ, Mesarob, Sarchiz, Tatul), sârbi (Stepca, Stepan), maghiari (Coloman, Şandor), dar şi evrei (Thobias), trecea viteazul Mihai în noaptea aceea; din urmă-i venea vuietul mulţimilor ,,legate de glie”, mocnind, dar, mai cu seamă, Dunărea ridicându-se mânioasă-n picioare, înspre cer, ca un zid dimpotriva străfulgerării de iatagane însângerânde, picurând peste unguri, în Ardealul pentru care a pierit în dimineaţa zilei de 9 august 1601, când zăgazurile lumii s-au rupt, pentru noi, românii, bocetele tainicelor din Apuseni vestind lumii că neamul acesta grea lovitură de moarte primise!
Vremuri de inimă de pasăre pribeagă, bătută de vânt pe o creangă uscată, în mijloc de codru! Vremi ce au curs ca dorul maicii aşteptându-şi ,,drag fiul ei” să mai vină, capul pe umerii săi şi-l aplece!…
Dar toate în grabnică rostogolire vor fi, cât timp mai răsar stele de laptele-cucului pe bolta înaltă!
Supuşi aceleiaşi treceri vom fi, şi noi, cei de azi, şi alţii, în ceasul de mâine, căci legănarea grâului tânăr şi mireasma de rumenă pâine vor rămâne şi-n spaţiul acesta vâlcean, al lumii de carte şi dulce alean, căci aici, la Râmnic, seminţiile toate, din urbe, mânuri întinsu-şi-au spre Bizanţuri eline, slove aşternând în cărţi de crini şi de crine!…
Dar nu doar grija sabiei nedormindă în teacă, ci luminarea de cuget înspre Râmnic se-apleacă, din vremea lui Macarie şi-a lui Radu cel Mare (1495−1508), când roua cuvintelor pornea pe cărare spre Bistriţa, Târgovişte şi Govora, apoi, nuferii galbeni smulgând din noroi, aşezându-i Liturghiere, Psaltire, din care curgea mierea cea roşie, ca mustu-n clondire, căci Râmnicul vruse, prin Brâncoveanu, martirul, să vină aici Antimul Ivireanul, lucrînd pe urme de Basarabul Mihai, de Doamna Elina – smarald în costrei − Arnota, în ceruri, spre Domnul, o punte, să fie aşternută cu bujorii de munte; pe ea să mai treacă, adânc tulburat, Mircea cel Mare din neam de-mpărat; undele Oltului să-ngenunche un pic; Rovinele să se reverse-n Râmnic; iarăşi să cânte privighetoarea-ntre stele, deasupra ,,oraşului domniilor mele”…
Iar Râmnicul n-a fost, şi n-o să fie nicicând, doar un loc pe harta acestei ţări, ci el va rămâne, cât Cozia va fi încă-n picioare, un punct de referinţă pentru istoria acestui neam, atât din punct de vedere cultural, cât, poate, mai ales, pentru amintirea atâtor domni munteni, care şi-au lăsat de-a pururea umbra peste această urbe, unde nu doar s-a cântat, pentru prima dată, Imnul Naţional al Românilor, în 29 iulie 1848, în Parcul ,,Zăvoi”, sub bagheta lui Anton Pann, dar Râmnicul este izvorâtor de carte, de aleasă cultură medieval-bizantină!
Şi aici avem în vedere, îndeosebi, pe Teodosie Rudeanu (din satul Ruda, de dincolo de Olt, lângă Râmnic), cel care a scris cea mai frumoasă litografie a năvalnicului domn Mihai Viteazul, dar şi pe Mitropolitul Teodosie (care era chiar din Râmnic), cel care a contribuit atât de mult la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688).
El este şi primul folclorist al românilor!
Când vezi voievozii şi cărturarii trecând, şi-acum, prin urba de sub Capela, paşii purtându-şi-i pe sub Cetăţuie, Episcopie, Terasă, aşezându-se, apoi, la voroavă pe ţărmuri de Olt, e bine ca urechilor tale zăvoare să frângi şi ochilor deschiderea zării să-ncapă, încât, din Bistriţa, Moxa Mihail să ne spună, cuminte, cum că turcii lui Baiazid ,,se loviră cu Mircea voevod şi fu război mare, cât se întuneca, de nu se vedea văzduhul de mulţimea săgeţilor şi se varsă sânge mult, cât era(u) văile crunte”.
Se vede că Eminescu de-aicea pornise în ,,Scrisoarea III”, încheind, ca nimeni altul, cu acea epistolă în stil popular (adevărat giuvaer în roua din ierbi!), în care Domnul Mircea cel Bătrân îi scrie ,,dragei sale, de la Argeş mai departe” (dincolo de Argeş; adică, la Râmnic, acolo unde, iată, M. Eminescu ştia că Mircea îşi avusese întâi scaunul de domnie, şi unde –şi-a imaginat Poetul – îşi lăsase tânăra Doamnă, să fie în siguranţă, pe timpul cât el era plecat la Rovine):
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos.”
(Mihai Eminescu – Opere alese, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, Scrisoarea III, p. 149)
E cea mai frumoasă scrisoare de dragoste din literatura universală!
Cum să nu fii mândru, când vezi ce-a spus doar Eminescu (fără să-i mai socotim pe atâţia şi atâţia scriitori şi istorici) despre ,,finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” sau despre eroul de la Rovine:
,,Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”
(Mihai Eminescu –Op. cit., ,, Scrisoarea III”, p. 149)
Astfel, iată, în partea aceasta de ţară, Râmnicul voievodal şi luminat, venind din vremuri daco-romane, aici, pe ţărmuri de Olt, unde vuietul istoriei şi legănarea slovelor tipărite cu grijă se aud mai bine decât oriunde pe pământ românesc, căci ,,Râmnicul face, astfel, dovada celei mai interesante sinteze istorice, etnică şi cultural-economică. Un exemplu rar în ţara noastră”.
(Aurelian Sacerdoţeanu – Op. cit., p. 56)
Acum, când vara-i la Râmnic, pe deal, iar Oltu-şi frământă undele-ntruna, se-aude un bucium cântând în Ardeal, şi-l văd pe Mihai, pe ceruri, rostogolirii dând luna…
Dinspre Rovine, purtate de vânturi, roşii turbane se zbat în văzduhuri amirosind a micsandre; şi văd poporul acesta, de bade Gheorghe, Ioane, în straie de in, copilandre, cum frunze de-arin îşi tot pune pe rană, rugându-se Ţie, Dumnezeului nostru din veac, lanul de grâu să i-l laşi, să îi crească în strană, şi-un crâng lângă el, de alb liliac…
Ce dulce-i istoria venind de demult,
cu cazania mierii-n graiu-i tumult,
mireasmă de fragă,de fată,
voievodală curgând, şi curată!…
− // −
George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea,
12 august 2016
RÂMNICUL VÂLCEA ─ ORAȘ DOMNESC AL EXISTENȚEI NOASTRE
