ȚARA LOVIȘTEI. TITEȘTI. POSADA 1330. Leagănul independenței Țării Românești

Țara Loviștei este o minunăție a naturii, localizată între Munții Făgarașului la nord-est, Munții Lotrului la vest, fiind străbătută, de la nord la sud, de Olt, și care se îmbrățișează la Brezoi cu Lotrul și ale căror văi, precum două surori siameze, se unesc printr-un cordon ombilical, alcătuind un tot unitar, apărate înspre sud de Munții Coziei, cu Kogaionul sfânt al dacilor și protejați de zeul nemuritor, Zamolxis.
Acestei țări, a Loviștei, i-a făcut Dumnezeu un ,,cuib” nemaiîntâlnit nicăieri sub formă de covată, ale cărui laturi de 20 de km, așezate la poalele munților, loc de sălășuire a dacilor, plin de viață, unde ei aveau la îndemână, pentru hrana lor, atât munca agricolă pentru creșterea vitelor, cailor și oieritul, cât și mult pește și animale de vânat. Totodată, în Țara Loviștei găsim drumul ,,Calea Mare”, mijloc de comunicare între dacii de pretutindeni, trecând dealul Sălătrucului, spre Argeș sau Pasul de la Turnu Roșu spre
Transilvania. Pe parcursul timpurilor, această cale a fost folosită de multe popoare barbare, care, în drumul lor spre Europa Occidentală, au conviețuit cu populația locală, lăsând și ei o parte din sămânța lor pe aici.
Țara Loviștei este cunoscută încă din epoca romană, când ei au găsit aici o populație băștinașă, dovadă fiind Podul de la Câineni, de peste Olt, numit Pons Vetus. Dacă romanii i-au spus Podul cel Vechi, înseamnă că el exista dinainte de venirea lor. De altfel, ei au construit numeroase castre de-a lungul Oltului, ca cetăți de apărare și de legătură cu Imperiul Roman descrise în tabela Peutingeriana, iar, ulterior, fiind cunoscută, de atunci până astăzi, drept ,,Calea Mare din Țara Loviștei”, care făcea legătura între Ardeal și Țara Românească. Așa că azi nu ne mai mirăm, când găsim în acte că, în 1233, regele Bella al IV-lea a dăruit lui Conrad de Tălmaciu, Loviștea pe care o așează la vest de Olt și la nord de Lotru, având legătura cu Almașul, spre folosința lui. Renumitul istoric Ion Conea lămurește problema spunând că interpretarea corectă este că, de fapt, a primit întreaga Țară a Loviștei. Această lucrare arată că zona a fost locuită în permanență, iar legătura între suzeranul maghiar și vasalul argeșean era folosită pe acest drum al Loviștei. În afară de acest drum, între românii din Transilvania și Țara Românească erau multiple drumuri, poteci, în munți, pe care le știau și autoritățile, după cum arată și harta colonelului Begeanu.

De la romanii din secolul II și până astăzi, Țara Loviștei și a Lotrului au fost cartografiate și ele se găsesc în diverse capitale ale lumii (Viena, Paris, Budapesta). După anul 1716 ing. Schwantz – constructorul Carolinei, a pus în evidență importanța zonei pentru toate neamurile care ne-au călcat țara și a alcătuit și el o hartă, privind Țara Loviștei.
Aceasta arată că zona a fost locuită în permanență, iar legătura între Ardeal și Argeș, adică între suveranul maghiar și vasalul argeșean, era făcută pe acest drum, ,,Calea Mare” din Țara Loviștei.

Documentele ulterioare actului din 1394 (,,leat 6902”) prin care se confirmă locuitorilor din Găujani─Boișoara ,,să le fie lor moșie între Boilea și Săseni și Pietriceaua” . În 1451 (,,leat 6959), confirmă acelorași moșneni, proprietățile între Boilea și Plaiul Mănulesei
ce se numește Leu și Stâna Mare și Zănoaga și Prislopu, ce se numește Pietriceaua și Arsurile. Aceste locuri cu denumirile lor (nume de munți și pâraie) se găsesc până azi, ceea ce dovedește că populația din Loviștea s-a perpetuat până azi. Ulterior, găsim multe acte de la cancelariile domnești, prin care se moșteneau sau se vindeau munți și văi, sate, locuitorilor din zonă.
Însuși Mircea Alexandru a emis un act, în 1575, cu privire la satul Călinești, ceea ce arată încă o dată, că el cunoștea zona, precum și drumul ce făcea legătura între Curtea de Argeș și Sibiu, drum pe care a circulat și convoiul cu Maciej Stryjkowski.
Din anul 1573 avem un hrisov de la << Io Alexandru v.v., domnul Țării Românești >>, prin care se hotărăște stăpânirea lui Cârstea,Oprea, Popa,Vâlcu cu feciorii lui, lui Tatomir cu fratele său, Ion Gheorghe, și Stoica peste partea lor de moșie, înTopolog.
Drumul Loviștei cel Vechi, în întregul lui, format din două fragmete: unul pe malul Oltului din Transilvania și până la Câineni, și altul prin Loviștea din Câineni și până la Perișani ─ Sălătrucu. Acesta era și un vestit drum de oi; ciobanii, venind din regiunea Sibiului, coborau la Râul Vadului ─ Câineni ─ Boișoul, la Sălătrucu, unde se făcea numărarea oilor și tunsoarea lor, precum și în Titești. Pe aceste locuri erau multe hanuri și locuri de întâlnire ale ciobanilor, un adevărat centru commercial.
Ungurii, coborând pe Valea Oltului, au găsit sate locuite de români, zona fiind bogată în pește și vânat, de unde vine și numele de Loviștea. Această zonă figurează că a fost exploatată de unguri între 1233 – 1311, fapt care l-ar fi determinat și pe Carol Roert de Anjou să vină în Țara Românească și să o recucerească în anul 1330, denotând faptul că el cunoștea zona și căile ei de comunicații.

Drumul Loviștei, cel vechi, în întregul lui, este format din două fragmente: unul, pe malul drept al Oltului venind din Transilvania (prin munții numiți și Alpii Transilvăneni, de unii geografi, ca de ex. Geograful francez Emmanuel Martonne. Recherches sur l’evolution morfologique des Alpes des Transylvanie (Karpates Meridionales), Paris, Editura Delagrave, 1906) și până la Câineni, iar altul, prin Loviștea: din Câineni și până la Perișani Sălătrucu, având două direcții de desfășurare: una, spre Curtea de Argeș și alta, la estul Munților Cozia spre Rm. Vâlcea.
Aceste drumuri erau vestite pentru transhumanța oilor de la munte spre văile Dunării și Balcani. Ciobanii, venind din regiunea Sibiului sau Țara Oltului, coborau spre Râul Vadului, Câineni, Titești, Perișani, Sălătrucu.Aici, de-a lungul sutelor de ani se făcea numărarea oilor și tunsoarea lor. Această zonă era un centru de comerț și de legătură între locuitorii de o parte și de alta a Carpaților, munții constituind casa
românilor și perpetuarea lor în timp și spațiu de-a lungul vitregiilor vremii față de popoarele barbare care ne-au călcat zona.
Învățătorul Florea Vlădescu, în ,,Monografia comunei Titești”, Editura Proșcoala, 2013, a scris: ,,Pe traseul cel vechi, drumul cel mare al Țării Loviștei, a existat un han cu o cârciumă, pe timpuri, în punctul numit ,,La Frumușelu”, pe malul drept al Văii Barbului, astăzi proprietatea moștenitorilor lui Ioniță P. Rouă. Pe marginea stângă a acestui drum,
există, în punctul numit ,,Gruiul Plăcintei”, o piatră mare, cu înscrisuri, pe unde s-au efectuat săpături, dar rezultatul nu a fost publicat până în prezent. Pe parcurs, această piatră a marcat hotarul dintre moșnenii din satele Cucoieni și Titeșteni, presupunându-se că aceste însemne reprezintă marcajul dintre cele două sate megieșe”.

În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat
următorul articol:

O veche inscripție slavă
Prof.univ.dr. docent Damian Bogdan

„Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din ,,Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere.Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […] . Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm.
Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: ,,† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. 
Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.

Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor:

Prof. Damian Bogdan, în Revista Studii Vâlcene, 1971. ,,Mulțumesc pe această cale Arhivelor Statului Vâlcea, care ne-au informat despre existența inscripției, și Comitetului Județean PCR Vâlcea, care ne-a sprijint în munca de cercetare”.

Monumente funerare din Titești și interpretarea lor.

De remarcat că, pe acest bolovan, este inscripționată o cruce de tip Malta, cu laturile de 40 cm.
La 50 m mai jos, se găsește un bolovan mare, cu o cruce malteză.

Acest lucru l-a făcut, deoarece, această piatră era localizată undeva pe un deal, în aer liber sub niște tufe, suportând, de-a lungul timpului, vitregiile vremurilor, iar scrisul era deteriorat, în bună parte, mai ales ultimul rând.
În anul 2002, pr. Teleabă Mihai, din comuna Titești, în vârstă de 75 de ani, în timp ce amenaja drumul din fața noii biserici, din întâmplare, a descoperit un monument cu o placă de piatră de 1,5m/1m, așezată cu fața în jos, pe drumul de țară.
Au încercat să o spargă cu târnăcopul, dar nu au reușit. Când au întors-o, au descoperit o inscripție chirilică, de toată frumusețea. Această piatră se găsește amplasată în fața noii biserici.
În 2012, domnul prof. George Voica, scriitor, a făcut următoarele descifrări ale înscrisurilor:

Studiul nostru a plecat de la mărturia lui Maciej Stryjkowski în ,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…”

Interpretarea înscrisului acestor monumente: „Slavă Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Tatăl și Mângâietorul nostru Sfânt, Slavă lui Io, Basarab biruitorul, voievodul Munteniei„, și, ultimul rând: „Slavă răposatului, Viteazul Tugmetgir (Tugomir, Tgomer, Togomer, Tihomir) Basarab! Slavă lui în veci„.

De pe placa respectivă, care se găsește în satul Titești, în traducere liberă, titlul ar fi:
Rândul 1: Țarul iudeilor.
Rândul 2: Iisus Hristos.
Rândul 3: Învingătorul.
Rândul 4: În vremea voievodului Sf. Togomir Basarab.
Rândul 5: Răposatului Viteazului Tgomir (apare pictograma ce reprezintă un coif roman).
Rândul 6: Ioan, Litovoi, Seneslau.
Această interpretare arată că, după bătălia de la Posada, o persoană importantă din familia lui Basarab a murit în luptă, fapt pentru care urmașii lui Basarab au ridicat acest monument funerar.
Considerăm că pe locul respectiv a rămas acel bolovan mare, de câteva tone, și un altul, la 50 de m mai jos. Placa aflată la Titești a fost tot în acest loc, însă, de-a lungul timpului, localnicii au mutat-o în vatra satului, prin anii 1600, la cimitirul noii biserici, care și ea a fost demolată, iar în locul ei a fost ridicată o altă biserică, în anul 1760, cimitirul
rămânând pe loc. În timp, oamenii, nemaicunoscând urmașii, localnicii au pus-o în
marginea drumului comunal, peste un șanț.
Tragem această concluzie de la înscrisul lui Maciej Stryjkowski care a consemnat: ,,Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți”.

FRAGMENTU 5.
. . . Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry ….

Maciej Stryjkowski, atunci când a vizitat Constantinopolul, a notat că ,,a întâlnit multe
coloane de marmură cu inscripții latine și grecești vechi legate de istorie”. Așa se explică și aici de ce le numește stâlpi de piatră. În alte locuri legate de istorie și de lupta lui Ștefan cel Mare cu plonezii, notează că ,,pe acele locuri, s-au ridicat cruci de
piatră”.
Țara Loviștei este locul unde a avut loc bătălia de la Posada între regele Ungariei, Carol
Robert de Anjou, și voievodul Țării Românești, Basarab I, după care Țara Românească și-a căpătat independența.
Bogdan Petriceicu Hașdeu a studiat opera lui Maciej Stryjkowski și a tradus o parte dintre pasajele referitoare la români, cu privire la această călătorie,în cartea ,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei, Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582.

ÎNTRE 1540-1580.
Estracte din cronica polono-litvană a lui Mateiu
Strykowski.
NOTA.

Scrisă polonesce, rară și netradusă in altă limbă, acestă cronică fu cunnoscută pone acum istoriciloru nostri numai din nume: credemu deră a face unu serviciu essențialu, reproducendu din ea tote passagiele attingetorie de Români, se ințellege inse că numai intru cătu autorulu vorbesce de propriulu seu timpu, adecă intru cătu scrierea sea pote ave importanța unui documentu.
Martinu Strykowski,— aceste detallie sunt luate din înseși operele selle, se născu la 1547. In 1574-75 ellu visitâ Moldova, Țerra-Românescă și totă Turcia.
Annulu morții selle nu e cunnoscutu.

Opera principală, din care presentâmu aci căte-va estracte, portă următoriulu titlu: „Ktora przed tym swiatla nie widziala Kronika Polska, Litewska, Zmodzka i wszystkiey Rusi“. E tipărită la Koenigsberg, 1582, in-f.

Maciej Stryjkowski (1547-1582) a studiat la Cracovia, Leipzig și Padova. S-a înrolat în armată, unde conducea niște unități militare,având și preocupări literare și istorice, și culegând informații din garnizoana Vitbesc a Lituaniei, din diverse locuri legate de istoria ei, și de prin casteleletimpului. Această pasiune față de istorie a avut-o pe tot timpul vieții, lucru dovedit în călătoria pe care a efectuat-o sub conducerea lui
Andrei Taranowski prin Moldova, Țara Românească, Bulgaria, Tracia, Turcia, Dobrogea,
Grecia, Asia, Transilvania, în anii 1574-1575.
Aceste date referitoare la istoria noastră au fost folosite și de Nicolae Costin. B. P. Hașdeu a publicat fragmentele traduse în ,,Arhiva istorică a României”.
Maciej Stryjkowski a făcut parte din echipa diplomatului Andrei Taranowski, trimiși de seimul polonez la împăratul turcilor de la Constantinopol, Selim al II-lea.
Andrei Taranowski a mai fost la Constantinopol și în anii 1569-1570, 1572, 1574-1575, iar traseul urmat era: Cracovia, Hotin, Iași, Bârlad, Chilia, Tulcea, Babadag spre
Constantinopol.
În această călătorie, datorită secetei din vara lui 1574 și a foametei din Moldova și Țara
Românească, ei au trecut prin Bucovina spre locurile unde Ștefan cel Mare i-a bătut pe polonezii regelui Albert,la Codrii Cosminului, azi Voloca, la 100 km de Suceava, raionul Adâncata, și pe turci, la Podul Înalt, lângă Vaslui, în anul 1575,unde a fost înmormântat George Koratovici, domnitor moldovean cu origini lituaniene. Delegația a ajuns la Brăila, iar de aici au trecut prin Buzău, Gherghița, București, Giurgiu, Silistra, Adrianopole, Constantinopol.
Sadi Ionescu a încercat să alcătuiască traseul călătoriei, studiind cele scrise de B.P. Hașdeu și concluzionând că, la întoarcere, a folosit același traseu. De aici s-a creat incertitudinea trecerii lui Maciej Stryjkowski prin Țara Loviștei spre Transilvania, principelui Ștefan Bathory, ales în 1571, și care a fost propus de seimul polonez să fie
rege al Poloniei. Tronul Poloniei rămăsese vacant,prin plecarea regelui Henric de Valois în Franța, în iunie 1574. Din istorie reiese că, în iulie 1572, regele Poloniei Sigismund August al II-lea a murit,iar seimul polonez l-a ales ca rege al ei pe Henric de Valois (16 mai 1573─12 mai 1574).
Polonezii, când l-au ales ca rege, au avut două obiective, și anume: să se căsătorească cu Anna Jagellova, sora lui Sigismund al II-lea și să ajute Polonia în luptele pe care le avea cu țarul Rusiei, și asistență diplomatică privind Imperiul Otoman.
După moartea regelui Franței, Carol al IX-lea, fratele lui a plecat în Franța, în iunie 1574.
Seimul polonez l-a atenționat că va pierde tronul Poloniei, dacă nu se va întoarce până la 12 mai 1575.
În această situație, seimul polonez l-a însărcinat pe diplomatul Andrei Taranowski să
meargă la Constantinopol și să trateze cu sultanul Selim al II-lea, care avea trupele la hotarul Poloniei, la Hotin,și care făceau parte din Moldova, privind acceptarea de către turci ca rege al Poloniei pe voievodul Transilvaniei, Ștefan Bathory.
Andrei Taranowskimai fusese la Constantinopol de două ori cu alte misiuni diplomatice, și-l cunoștea pe sultanul Selim al II-lea.
De această dată, el a murit în luna decembrie 1574, iar noul împărat Murad al III-lea i-a primit în audiență în martie 1575.
În acest interval de timp, Maciej Stryjkowski a vizitat insule grecești din Marea Egee avându-l ca ghid pe Krzysztof Dziezek, un polonez trimis de Sigismund August la Constantinopol ca un fel de ambasador, și pe transilvăneanul Aleksandru Kenda, trimis de Ștefan Bathory ca diplomat la Constantinopol. Acesta i-a ajutat și când au fost
primiți de Sultanul Murad al III-lea și au încheiat tratativele cu Andrei Taranowski.

Stryjkowski a avut ocazia, în afară de cele menționate mai sus, de a se întâlni cu învățatul transilvănean, binecunoscutul Alexandru Kendi.
Acesta a fost în acele timpuri la Stambul ca mesager al lui Ștefan Bathory. Kaspar Bekessy, susținut de către Maximilian, s-a dus la preot după o înțelegere cu Jan Zygmunt Zapolya; înfrânt într-o luptă deschisă cu Bathory, a vrut să îl atragă de partea sa pe sultan și atrimis la Poartă pe Emeryk Antalfi.
Kendi nu numai ca si-a sustinu pledoaria, dar a obținut și susținerea lui Murad pentru Bathory în conducer, cu o strânsă legătură cu regele. În concluzie, s-a apropiat de delegația poloneză și împreună cu aceștia a făcut o parte importanta din drumul de întoarcere; Stryjkowski, în discuțiile cu el, a trebuit să se agațe de cunoștiințele sale privind istoria maghiarilor și chiar mai târziu a avut abilitatea de a fi recomandat regelui, pentru că Kendi a fost folosit și pentru cele mai importante treburi în Polonia, chiar s-a aflat în slujbe însemnate atunci când Bathory a solicitat coroana pentru el. Încă din Caragrod a fost familiar cu Stryjkowski și cu călugărul renegat maghiar care se
numea Amurat Czausz. Acesta i-a oferit anumite explicații și detalii referitoare la istorie folosind si scrisori ale istoricilor greci și otomani ce au avut legatură cu cercetarile întreprinse de el.

Stryjkowski miał prócz tego zręczność poznać się ze znakomitym i uczonym siedmiogrodzianinem Aleksandrem Kendi. Był on właśnie wówczas w Stambule posłem Stefana Batorego. Kaspar Bekessy wspierany przez Maxymiliana dobijał się o księstwo po zgonie Jana Zygmunta Zapolya; pokonany w otwartym boju
przez Batorego, chciał go ubiedz we względach sułtana i wyprawił do Porty Emeryka Antalfi, aby zamiar przeciwnika w osiągnieniu rządów Siedmiogrodu zniweczył. Kendi nietylko dane sobie poruczenie szczęśliwie spełnił, lecz nadto wyjednał wstawienie się Murada za Batorym do rzeczypospolitej w blizko
nastąpić mającym obiorze króla.
Zbliżył się więc z poselstwem polskiém, razem z niém znaczną część drogi w powrocie odbył; Stryjkowski z jego rozmów dla obeznania się z dziejami węgierskiemi musiał korzystać, a może i później miał zręczność być przezeń zaleconym królowi, bo Kendi do najważniejszych spraw w Polsce był używany, nawet znajdował się w liczbie posłów kiedy Batory u stanów o koronę prosił. Jeszcze w Carogrodzie spoufalił się Stryjkowski z renegatem mnichem węgierskim, którego Amuratem Czauszem nazywa. Ten mu objaśniał niektóre szczegóły z dziejów i użyczał pism historyków greckich i ottomańskich mających związek z
jego badaniami. Zdaje się że to był ten sam uczony tłumacz Murad, który przełożył dzieło tureckiego dziejopisa Nershri, zwane Dzihaunuma t. j. Widok świata, a które Lewenklau pod nazwaniem historyi Hauniwalda przytacza.
Pobyt Stryjkowskiego, lubo zajmujący, nie był wolny od niebezpieczeńtsw; gdy raz bowiem w nocy samego jednego dwóch przewoźników tureckich przeprawiało z Galaty do Konstantynopola i już kierowali ku Skutari aby go tam, jak się
domyślał, w niewolą zaprzedać, Stryjkowski choć bezbronny, porwawszy trzecie wiosło, tak groźnie się im stawił, że musieli natychmiast przybić do brzegu i wysadzić go właśnie w tém miejscu, gdzie przed 12 laty Dymitr Wiszniowiecki haniebną śmiercią zginął. Drugi raz znowu na morzu czarném burza go
zaskoczyła, z wywróconym statkiem wpadł w wodę i cudem prawie ocalony został. Może się to wówczas zdarzyło kiedy się na dłuższą żeglugę wybrał, o której przed królem Stefanem wspomina, że Egejskie, Jońskie i Adryatyckie morze opłynął.

Alexandru Kendi
,,Și-a început activitatea la cancelaria Transilvăneană în 1565. El a fost trimisul lui Ioan
Sigisund Zápolya la împăratul Maximilian I de la 1570 la 1572. Împăratul l-a arestat și a refuzat să se întoarcă pentru un an. Revenind la domiciliu a devenit un susținător al
Prințului Stephen Báthory. A fost trimis la Poarta Otomană în 1572, pe timpul Împ. Selim al II-lea, în timpul revoltelor lui Gáspár Bekes contra lui Ștefan Bathory.
Kendi a fost numit membru al Consiliului regal în 1575. A ținut această poziție până la
execuția lui. El a servit ca lord locotenent, (conte) Inner Szolnok județ între 1578 și 1591. De asemenea, el a funcționat ca trezorier împreună cu János Gálffy de la 1578 la 1581. Ștephen Báthory a dizolvat Consiliul celor doisprezece și a înființat un Consiliu Regent cu trei membri în frunte cu Alexandru Kendi, fiind primul președinte datorită faptului că Sigismund Báthory, fiul lui Cristofor Bathory (care a murit), și fiind numit voievodul
Transilvaniei care era minor, iar regența era condusă de Sándor Kendi (Alexandru Kendi), numit guvernator împreună cu ginerele său, Farkas Kovacsóczy și Laszlo Sombori, care, de asemenea, era membru al Consiliului regal. El era calvin, avea
darul vorbirii și om cu greutate, bogat, cumpatat și bun tată de familie.
După demisia guvernatorului János Ghyczy (1588), el a fost ales consilier pe lângă Sigismund Báthory, cu toate acestea, noul prinț nu a acceptat acest lucru și l-a umbrit. Kendi s-a retras din politică pentru o vreme.

S-a opus în mod deschis politicii externe a lui Sigismund în 1594, care s-a întors împotriva turcilor, stăpânul său. Kendi a fost considerat periculos pentru independența Transilvaniei, deoarece Sigismund s-a aliat cu Regatul Ungariei dominat de Habsburgi. Mai târziu, temerile lui s-au adeverit. El și-a clarificat punctul de vedere la dieta
transilvăneană la 17 august 1594, dar majoritatea au optat pentru întoarcerea împotriva Imperiului Otoman. Prințul (Sigismund Bathory) s-a înfuriat pentru activitățile grupului în fruntea căruia se găsea Alexandru Kendi. Ulterior, Alexandru Kendi, alături de un grup de 10 nobili, a fost arestat. Mai târziu, magnații opoziției au fost executați fără nici
un proces, inclusiv Sándor Kendi (Alexandru Kendi), fratele său Francisc Kendi, vărul său Gábor Kendi (fiul regretatului Antal Kendi), Balthasar Báthory (vărul Prințului, ginerele lui Alexandru Kendi) și Farkas Covacsóczy”.
Din documente reiese că Alexandru Kendi a fost de două ori la Istanbul, prima dată în 1572 și a doua oară în 1575, fiind trimisul lui Ștefan Bathoy la împăratul Imperiului Otoman, Selim al II-lea și Murat al III-lea. Cu acest prilej s-a întâlnit cu delegația polonă în anul 1575 a lui Andrei Taranowski și Maciej Stryjkowski.
Maciej Stryjkowski, descriind în cronica lui că Alexandru Kendi le-a favorizat întrevederea cu Murad al III-lea, tot așa se explică și faptul că drumul de întoarcere de la Constantinopol spre Polonia, l-au făcut împreună până în Transilvania, trecând prin Țara Românească a lui Alexandru Mircea, iar din localitatea Bulcerești (Bilciurești),
Taranowski a trimis un curier special spre Polonia cu răspunsul de la împărat, iar ei și-au continuat drumul pe traseul Curtea de Argeș – Sibiu.
În drumul lor au trecut și prin Țara Loviștei, la Titești, locul în care Carol Robert de Anjou a luat
bătaie de la Basarab. Mai departe, ei trecând prin Munții Alpi ai Transilvaniei spre Ardeal, unde probabil Andrei Taranowski și Alexandru Kendi au prezentat Voievodului Ștefan Bathory răspunsul împăratului Constantinopolului, privind acordul dat cu Bathory pentru a fi rege al Poloniei.
Faptul că Alexandru Kendi a fost trimis în 1575 la Constantinopol de către voievodul Ștefan Bathory, arată că Bathory primise informații de la seimul polonez referitoare la alegerea lui ca rege.
Pentru acest motiv, transilvăneanul Alexandru Kendi a fost trimis și el pentru aceste tratative.

CXXXIV
Murád szultán levele a lengyel rendekhez.
1575 marczius. 13
Óvakodjatok, birodalmunknak t. i. Erdélynek, Moldvának és Oláhországnak, s ezeknek vajdáinak és lakosainak kárt tenni… vigyázzatok, hogy ellentartóinkkal és természetes ellenségeinkkel ne közle kedjetek. Továbbá, ha ohajtjátok, hogy köztünk s köztetek épségben maradjanak békeség és barátság, ellenségeink közül senkit be ne fogadjatok
országtokba; demivel hogy a sved király barátunknak, néhai Zsigmond Ágostnak növérét hitvesül birja, vagy őt válaszszátok királyul, vagy közületek valakit, ki e méltóságra való, vagy pedig az erdélyi vajdát, somlyai Báthori Istvánt. Marczius 13 án Krisztusnak 1575 dik sztendejében.
Kinek utóda anjoui Henrik, mint felebb megjegyeztük, még 1574 jnniusban titkon visszament Franeziaországba.

CXXXV
Békes Gáspárnak Antalfi Imre.
1575 apr. 23
[…] Erdély… Kendi most nagy ajándékokat hozottide
Báthoritól […]

cxxxiv
Scrisoarea lui Sultan Murad către Ordinul polonez.
Martie 1575. 13
Feriți-vă de imperiul nostru. i. În detrimentul Transilvaniei, al Moldovei și al Oaxarilor și al voievodatului lor și al locuitorilor … să fie atenți să nu se amestece cu oponenții noștri și cu dușmanii noștri naturali. Mai mult, dacă doriți să aveți pace și prietenie între noi și voi, nu primiți niciunul dintre vrăjmașii noștri în țara voastră; că regele suedezului
va trăda soția prietenului nostru, sfântul Ágost Sigismund, ca soția sa, sau să-l aleagă pe rege sau pe unul dintre voi demn sau pe Báthori din Somlie Ștefan.
Martie 13 în anul 1575 al lui Hristos.
Descendența sa, Henry de Anjoui, așa cum am remarcat mai sus, s-a întors în secret în Franța în iunie 1574.

CXXXV
Gáspár Békes Imre Antalfi.
1575 apr. 23
[…]Transilvania … Kendi a adus acum daruri mari de la Bathory […]

Tot așa de normal este că Alexandru Kendi a făcut drumul de întoarcere împreună cu delegația poloneză spre Transilvania și Polonia.
Aceste informații sunt preluate din Cronica lui Stryjkowski și biografia lui Alexandru Kendi (a fost la Constantinopol în 1572 și în 1575). Ca dovadă a încrederii lui Ștefan Bathory față de Alexandru Kendi, este aceea că l-a numit primul președinte al regenței lui Sigismund Bathory, el fiind prezent încă din 1565 în ,,Parlamentul Transilvaniei” până în anul 1594 când a fost asasinat.
Voievodul Sigismund Bathory a ordonat în 1594 uciderea a zece nobili transilvăneni care nu au fost de acord cu politica lui de apropiere față de Imperiul Hasburgic și pornirea unui război împotriva Imperiului Otoman.
După cum scrie Nicolae Bălcescu în ,,Românii sub Mihai Voievod Viteazul”, p. 42, lui
Alexandru și Gabriel Kendi, Ion Ilfiu, Grigorie Diacu și Ion Foro li s-a tăiat capul la Cluj. Pe când îi duceau la locul osândei, Alexandru Kendi (în unele locuri, Sandor Kendi), văzând pe Sigismund, care, stând în picioare la o fereastră îl privea și-i striga: ,,Nicio lege dumnezeiască sau omenească nu suferă osândirea unui om fără a-l asculta”.
Aceasta, însă, nu mișcă întru nimic pe voievod, obișnuit fiind din copilărie a vedea
vărsându-se sânge, fiind martor la toate osândele, stăteau de față și privind cu răceală la această tragedie.
Pentru voievodul Sigismund nu a contat nimic faptul că Alexandru Kendi l-a crescut când era mic în creșterea și educația lui.

Maciej Stryjkowski, ca istoric, a fost preocupat să viziteze locurile legate de trecutul
istoric și de monumentele antice. În Constantinopol, a găsit multe coloanede
marmură, morminte cu inscripții în jur, grecești și latine.
Tot aici a fost sprijinit de portughezul Josef Nassy, bun comerciant, un privilegiat al sultanului Selim al II-lea, evreu care s-a căsătorit cu o evreică de aici și a devenit bogat.
De remarcat că Maciej Stryjkowski a descris locurile pe unde a trecut cu evenimente istorice petrecute până atunci, și aici mă refer la Josef Nassy, iar acesta i-a fost ghid și sponsor în călătoriile pe insulele grecești și Constantinopol.
Alexandru Kendi a susținut pledoaria în fața lui Murad, pentru Bathory.
Sultanul Murad al III-lea nu era de acord ca pe tronul Poloniei să fie împăratul Maximilian al II-lea al austriecilor sau țarul Ivan de la Moskova. Ei erau de acord cu Ștefan Barhory. Drumul era greu prin Balcani și cu pericol de jafuri. El nu se plângea de oboseală și dorea să cunoască locurile memorabile istoricești.

,,Zadne atoli znuzenie, zadna obawa nie mogla go odstreczyc od szukania pamiatek hitorycznych; zatrzymywal sic nad miejscem pogrom Karola Wegierskiego ziecia Lokietka, o da dni chodu od Sebinowa, I umyslnie zboczyl z drogi aby widziec
miejsce pogrzebu Jerzego Korjatowicza”.
,,S-a oprit deasupra locului pogromului maghiar în lege Charles (Carol Robert de Anjou), două zile de mers pe jos, de la Sibiu.

La Constantinopol s-a împrietenit cu vizirul (pașă) Sokoli Mehmed (1564-1579)”.
După înmormântarea lui Selim al II-lea, Strikovski a folosit acel timp pentru a cunoaște
locurile din apropierea Capitalei, privind cu atenție împrejurimile.
Din lucrarea lui Maciej Stryjkowski notăm:
,,A întâlnit printre mulți alții și câțiva slavi, în special printre ieniceri pentru armata sa. Murad a mai luat încă 2000 de oameni din zona în care el a crescut. A fost uimit când a constatat că, ascultând cântecele care se cântau în bazar, înțelege pentru sine limba acestora, a fost plăcut impresionat de sunetul scripcii sârbești; în versuri, cel mai des erau menționate victoriile turcești obținute în Africa, acolo unde au obținut o victorie împotriva cetății Goletta, în 22 iulie 1574. A observant cu atenție oamenii, urmărindu-le obiceiurile și a văzut asemănările între diferitele ocazii de sărbătoare, căutând izvorul pasajelor comune, care păreau eterne. A fost ciudat să constate că turcii au o sărbătoare asemănătoare cu sfânta sâmbătă (n.t. Drăgaicele), că în Valahia, Muntenia și Bulgaria și
chiar și la Stanbul, omagiile aduse celor care au trecut în lumea celor drepți nu au aceeași desfășurare ca în Lituania; că polonezii, drept gazde, nu au avut nevoie de acestea, dar exista ideea de pomană. Dar și mai mult a fost impresionat de monumentele de pomenire: chiar în Constantinopol și în apropierea lui se găsesc multe coloane din marmură, morminte și columbare cu înscrisuri în greacă și latină, urmărind evenimentele triumfale ale celor din vechime și a admirat clădirile vechi, grecești, care au fost ruinate de anii scurși peste ele și de cutremurele de pământ. Se pare că Jan Buczacki și anume Krzystof Dzierzek sub conducerea lui Zygmunt August, timp de șase
ani au fost trimiși la turci pentru a deveni învățați și pentru a se obișnui să utilizeze limbile estice, au fost ghizi pentru Stryjkowski, arătându-i locurile interesante dar l-au și ajutat să se orienteze în excursiile către Grecia și în Ciclade, cel puțin acesta menționează că a navigat cu ei în arhipeleag, iar Josef, preotul evreu de Nexia, ne-a condus pe marea periculoasă. Aceste locuri nu pot fi înțelese de toată lumea, mai ales că este foarte important să găsești în curtea plină de sculpturi una dintre cele mai îndrăgite, gândurile cele mai intime care pot fi scoase la iveală și duse pe vârfurile aventurilor și ale puterii”.
Stryjkowski a avut ocazia, în afară de cele menționate mai sus, să se întâlnească cu învățatul transilvănean, binecunoscutul Aleksandru Kendi.
Acesta a fost în acele timpuri la Stanbul ca mesager al lui Ștefan Bathory. Kaspar Bekessy, susținut de către Maximilian, s-a dus la preot după o înțelegere cu Jan Zygmunt Zapolya; înfrânt într-o luptă deschisă de Bathory, a vrut să îl atragă de partea sa pe sultan și a trimis la Poartă pe Emeryk Antalfi, pentru a găsi un ajutor în distrugerea guvernului
din Transilvania. Kendi, nu numai că și-a susținut pledoaria, dar a obținut și susținerea lui Murad pentru Bathory în conducere, cu o strânsă legătură cu regele. În concluzie, s-a apropiat de delegația poloneză și, împreună cu aceștia, a făcut o parte importantă din drumul de întoarcere; Stryjkowski, în discuțiile cu acesta, a trebuit să se agațe de cunoștințele sale referitoare la istoria maghiarilor și, chiar mai târziu, a avut abilitatea de a fi recomandat regelui, pentru că Kendi a fost folosit și pentru cele mai importante treburi în Polonia, chiar s-a aflat în anumite slujbe foarte importante, atunci când Bathory a solicitat coroana pentru el. Încă din Caragrod a fost familiar cu Stryjkowski, cu călugărul renegat maghiar, care se numea Amurat Czausz.
,,În martie 1575, a fost primit, în mod prietenos, de către Murad II, marele vizir Mohamed Sokolli, direct din orașul bosniac Sokola, i-a comunicat pe cale orală că Poarta nu l-ar vedea cu ochi buni pe tronul Poloniei pe Maximilian Austriacul și nici pe țarul Ivan, că împotriva alegerii lui Ștefan, conducătorul transilvănean sau a regelui Suediei se află mai mult ideea de apropiere dintre respectivele țări. Cu un legământ confirmat
al solului, a plecat de la Stanbul. Întoarcerea către țara natală a fost de asemenea presărată cu peripeții și cu multe pericole, ca și drumul de venire, iar traversarea Balcanilor, timp de două săptămâni, a reprezentat cea mai grea parte a drumului, astfel
încât și Stryjkowski a spus: ,,un pic de suflet în corp și amintirile vor veni”. Sănătatea sa a avut cel mai mult de suferit pe drum; pe 24 martie au ieșit din munți și mai apoi au pierdut zece zile pe malul Dunării. Din Balcani, Stryjkowskia aieșit golit, pustiit, de parcă viața nu mai ajungea la el, nu fără a avea teama de a-și pierde viața! Apoi, după terminarea expediției, a fost lăsat în casa haiducilor și a ienicerilor, pentru că toate hanurile erau prădate. Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui
Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow), și în mod intenționat a părăsit drumul pentru a vizita locul unde a fost înmormântat Jerzy Koratowicz, pe care valahii l-au ales drept conducător, pentru ca mai apoi să-l otrăvească și să-l îngroape în mânăstirea de la Vaslui, la o jumătate de zi de mers de Bârlad”.
În anul 2010, în Polonia s-a desfășurat un forum cultural legat de opera lui Maciej
Stryjkowski și de călătoria sa alături de Andrei Taranovski în Turcia, actualizând datele despre Stryjkowski.

,,Opera principală, din care presentâmŭ aci câteva estracte, portă următoriulŭ titlu: ,,Ktora przed tym swiatla nie widziala Kronika Polska, Litewska, Zmodzka: wszystkiey Rusi”. E tipărită la Koenigsberg, 1582, in-f”.

,,Iar voindŭ a vede regiuni și mai depărtate, plecai în Turcia, fără inse a inceta și acolo de a servi patriei: trecui șerrele și insulele grece, Peloponesulŭ, Bulgaria, Serbia, Tracia, câmpiele Terrei-Muntenescă, părțile Moldovei, provincia Basarabia ce abundă în
turme de oie; vedui acollo capulŭ destrunchiatŭ ailŭ vitezulul Ionŭ-vodă, de’mpreună cu allŭ Dracu-vodă 1 , căruia îĭ dedese uă nouă domniă; veduĭ acollo pe Munténŭ, Serbŭ, Țiganŭ, Italianŭ, ammestecațĭ la unŭ locŭ; veduĭ acollo Tomi, aspurulŭ essiliŭ allŭ
Ovidiŭ…
Capulŭ luĭ Ionŭ, Domnulŭ Moldovei, și așăturea capulŭ luĭ Dracu-vodă, pe care, după
alungarea luĭ Alexandru, illŭ pusese doinŭ muntenescŭ, le-amŭ vedutŭ ambele pe pórta
Bucuresciuluĭ, capitala și reședința Țerreĭ-Românescĭ.
In acea căllătoriă furămŭ silitŭ de a urma uă calle estraordinariă, prin Muntenia, Bulgaria, Serbia și stâncele Balcanuluĭ, din causa fómeteĭ mari ce sfășeia în 1574 și 75 Moldova și unele părțĭ alle Turcieĭ, assemenea Litvanieĭ in 1570”.
,,Acestŭ gloriosŭ și anticŭ obiceĭu se păstréază pone astădĭ in Grecia, in Asia, in Tracia, in Muntenia, in Transilvania, in Moldova, in Ungaria, și in alte țerre, precum mӗ incredințai eŭ insumĭ și audiĭ d’adjunsŭ cu propriele melle urechĭe in tóte adunările acellorŭ popóre, éră in Turcia pe strade și pe piațe, unde  faptele ómenilorŭ renumițĭ sunt celebrate prin cântece cu accompanimentulŭ viórelorŭ, alăutelorŭ, cobzelorŭ și arfelorŭ, căci poporulŭ de josŭ se desfetéză peste mesură, ascultândŭ marile vitejie alle principilorŭ și voĭnicilorŭ. La Turci sunt ómenĭ specialĭ, salariațĭ din visteria imperială, pentru a compune cântece assupra tuturorŭ băttăllielorŭ, mari și mice, cu crestiniĭ 2 ”

1 Așa numesce Strykowski pe Vintilă-vodă, despre care vedĭ opera mea,
eșită acum din tipară: ,,Ionŭ Vodă cellŭ Cumplită”; p. 99 și 169

2 Oare nu s’arŭ fi conservatŭ pone acum atarĭ cântece despre Mircea,

(B.P. Hasdeu)

Din acest pasaj reiese clar că el a trecut prin Transilvania, venind de la București pe Calea Mare a Loviștei, loc unde s-a desfășurat Lupta de la Posada.
De aici a trecut în Transilvania lui Matei Corvin, apoi, prin Munții Tatra, spre Cracovia.
Din discuții reiese că Maciej Stryjkowski s-a interest de istoria ducatului Lituaniei și Poloniei în perioada când a fost militar în Lituania 1570-1572; apoi, când a trecut prin Bucovina, relatează luptele lui Ștefan cel Mare cu regele Albert de la Codrii Cosminului 1497, unde scrie: ,,și astăzi în anul 1574, văzui eu însumi în acel loc o movilă foarte mare și oase răspândite”.

La fel, relatează și luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, din 1475, de la Podul Înalt, pe care voievodul moldovean a pus trei cruci care stau zidite ca semn al biruinței.

Vorbește și despre voievodul Iurie Koriatovici, înmormântat la o mănăstire zidită la
Vaslui unde s-a dus special să o vadă.
Datorită faptului că în Moldova și Țara Românească a fost o mare secetă și o foamete mare, călătoria delegației poloneze a schimbat vechiul traseu care mergea prin Tulcea, Babadag, Constantinopol și a trecut de la Brăila la Buzău, Gherghița, București.

Aici, Maciej Stryjkowski povestește despre luptele date în 1479, când turcii au pătruns pe Valea Oltului, spre Sibiu; apoi, la Orăștie, în locul numit ,,Câmpul Pâinii”, când voievodul Ștefan Bathory și Paul Kinizsi (Pavel Kinezu) i-au bătut pe turci și i-au urmărit pe Valea Oltului până la Gherghița.
,,Ungurii i-au gonit de la Sibiu până la Gherghița, oraș muntenesc pe râul (Buzău)
consemnat greșit de istorici (n.n.),de fapt râul Ialomița despre care înfrângere mi-au povestit înșiși muntenii cele auzite de la strămoșii lor, atunci când am trecut eu pe acolo spre Turcia în 1575”.
Maciej Stryjkowski pomenește și de luptele de la Nicopole, între creștinii conduși de Sigismund de Luxemburg și Mircea cel Bătrân: ,,o armată franco-valaho-maghiară și Imperiul Otoman, numită și cruciada de la Nicopole, iar creștinii au fost învinși”.

Ca istoric, nu putea rata și un comentariu despre această parte din Europa. O parte din
informațiile privind istoria Țării Românești le-a cules și de la transilvăneanul Alexandru Kendi, trimisul lui Șt. Bathory la Constantinopol și însoțitorului lui, la întoarcerea în Polonia, prin Țara Românească și Transilvania.

,,Am văzut unde sunt câmpiile Munteniei și ținuturile Moldovei și Buceagului care au turme de oi, unde am văzut capul tău, o, tu, Ivonia cel viteaz, împreună cu al lui Draculina”.

,,În 1574, domnul Moldovei, Ioan Vodă cel Cumplit, îl alungase din domnie pe Alex Mircea și-l puse domn pe Vintilă, copilul lui Pătrașcu vodă, însă această domnie a durat doar 4 zile, deoarece au intervenit turcii, care-l susținuseră pe Alexandru Mircea, și l-au decapitat pe Ion Vodă ce Cumplit și pe voievodul Vintilă,și apoi capetele lor erau puse
pe poarta palatului”.

Din aceste cronici, B.P.Hașdeu a tradus fragmente referitoare la Moldova și Țara
Românească în Revista ,,Arhiva istorică a României” II, p.p. 5-11 și în Columna lui Traian,
vol. II, 1871, p.p. 106-122, fără să analizeze descrierile în amănunt ale lui Maciej Stryjkowski.

O parte din datele istorice expuse sunt aflate de la Alexandru Kendi, în drumul de întoarcere de la Constantinopol la Cracovia, când transilvăneanul i-a însoțit (în concluzie, M. Stryjkowski spune: ,,S-a apropiat de delegația poloneză și împreună cu
aceștia au făcut o parte importantă din drumul de întoarcere, de unde și-a îmbogățit cunoștințele referitoare la istoria maghiarilor”).
Pentru noi, sunt date importante, însă autorul a făcut unele greșeli, nu de localizare, ci de trecere greșită a localităților pe hartă, creând o confuzie.
Eu le consider greșeli minore ținând cont de harta Țării Românești de atunci.
Aici o să mă refer pe scurt la punctul cheie al orașului Gherghița, care este localizat greșit pe râul Buzău, în loc de Ialomița. Tot aici este și cheia lucrării de față, când se referă la Gherghița ca localitate în Țara Românească, localizată între drumurile care veneau din Moldova spre București sau din Transilvania, prin Târgoviște. La fel și cele
care veneau din Turcia ─ București spre Transilvania sau Moldova.

În călătoria lui spre Constantinopol, Maciej Stryjkowski aduce un elogiu bărbaților luptători de prin toate țările prin care a trecut în zilele de sărbători, și spune că acest obicei de slavă dăinuie și azi în Grecia, Asia, Tracia, pe pământul Basarabiei, Transilvania, în Valahia, Ungaria și în alte țări se păstrează așa de mult, a fost văzut și cu
urechile proprii am auzit ca de obicei la fiecare sărbătoare.
Din acest paragraf reiese că a trecut prin Țara Românească pe Calea Loviștei spre Transilvania, amintind în versuri ,,Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți/ Și după înzepeziții Alpi și Tatra au înfruntat/ Pe înălțimi ce-n fața noastră tot apar/ Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,/ Dacă o scară se sprijină de el/ (Alpii din descriere
sunt Alpp transilvăneni), coroborat cu paragraful care spune că, ,, pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o bătălie pe locul de piatră, precum văzui eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu în munți”.
Trecând în Transilvania, elogiază și pe regele Matei Corvin, regele curajos. Cronicile ungurești depun mărturie că de obicei la mese, cântăreții și poeții medievali care punctau istoria nobilimii referitor la luptele împotriva turcilor. Versuri în limba magiară declamau pe fundalul unei muzici despre soldații lui plini de virtuți, așteptându-se chiar odele despre unitate și onestitate mai mult decât obișnuitele cântari la o cană de băutură.

,,Sute de metri de două ori pe an fructe dau,
Sute de plugari de două ori pe an recolta primesc,
Ciobanii oile lor în staul iarna nu stau,
Cu multe atingeri de cer Balcanii au fost trecuți,
Și după înzăpeziții Alpi și Tatra au înfruntat
Pe înălțimi ce în fața noastră tot apar,
Cerul înstelat stă lângă noi putând fi atins,
Dacă o scară se sprijină de el,
S-a întâmplat astfel: primul întors să vorbească trebuie,
În hău să privească pe o stâncă stând,
Din cer până în abis trecerea făcând.
Pe zăpezile veșnice au căzut pe rând,
Codrii de carpen și păduri de stejar,
Rostogolindu-se din cer copaci mari accidental
S-au rupt și mulți nechibzuiți au ucis,
De multe ori avalanșele de zăpadă pe călători i-au prins,
De multe ori și noi am fost speriați,
De multe ori mergând cu greu prin zăpada înghețată am asudat,
De multe ori frigul iernii în zăpadă l-am simțit,
Dese ori picioarele mergeau și mâinile frigeau,
Dese ori (creme tare de copac) în sobă a ars,

Și mai apoi noroiul argilos cu greu ardea în sobă
Caii se împleticeau lăsându-ne pe jos,
Și ne-am prelins din munte în munte, și doar nelimitarea ne bucura,
Iar fiecare în bagajul său o butelcă cu vin purta,
Umplându-se de la fiecare din mână în mână butelca se plimba,
Nenumărate pârâuri își croiesc drumuri printre piscuri,
Printre stânci înalte, ca mai apoi să se unească”.

Aici se vede sufletul de poet al lui Maciej Stryjkowski care descrie în versuri peripețiile
trecerii Munților Balcani și Carpați (Alpi) și dragostea lui față de istorie, căutând să elogieze locul unde a avut loc Bătălia dintre Carol Robert de Anjou (ginerele regelui polonez Lokietka).

,,Și acest obicei de slavă dăinuie și azi în Grecia, Asia și Tracia pe pământul Basarabiei,
Transilvaniei, în Valahia, în Ungaria și în alte țări se păstrează așa cum demult a fost văzut și cu urechile proprii am auzit ca de obicei la fiecare sărbătoare, iar în Turcia pe străzi și în bazare, în piețele comune, încep oameni să se adune și să cânte și versurile și din scripcă adusă de sârbi, cu lăute, cobze și harpe, în fața oamenilor obișnuiți dar și a celor mai bogați și a celor însărcinați cu ascultarea problemelor.

Ceea ce și despre Matei, regele curajos, cronicile Ungurești depun mărturie că de obicei la mese cântăreții și poeții medievali, care punctau istoria nobilimii, referitor la luptele împotriva turcilor, versuri în limba maghiară declamau, pe fundalul unei muzici, despre soldații lui plini de virtuți, așteptându-se chiar odele despre unitate și onestitate mai mult decât obișnuitele cântări la o cană de băutură.

Concret, studiind azi acest traseu urmat de delegația polonă, în frunte cu diplomatul Andrei Taranowski, și care mai făcuse călătorii la Constantinopol în 1569, 1572, era, practice, un convoi care cuprindea pe diplomați, negustori, paznici, care aveau provizii, alimente, precum și în jur de 20-30 de oameni.
Drumurile erau importante, dar nu erau pietruite și, de multe ori, erau atacate de tâlhari, iar localitățile erau cu puțini locuitori având case din bordeie, după ce, în prealabil, au tăiat copacii seculari pentru a-și face case și teren pentru agricultură. În localitățile principale aveau un sistem de organizare care era supus voievodului sau
boierilor. În unele din localități se găseau mănăstiri, mori, ocrotite de către voievod, iar aceste drumuri, de multe ori erau amplasate pe firul apelor.

Referitor la Calea Mare din Țara Loviștei, Ion Conea a spus următorul lucru: ,,Poarta de la Perișani, << defileul >>, cum îi spune Schwantz este și ea o adevărată cheie pe distanță de 2 km imediat la sud de Perișani (în locul unde credem noi că trebuie căutată Posada din 1330); și după aceea între Perișani și Vârful Clocoticiului (unde atinge altitudinea de 971 de m, deasupra Sălătrucului), drumul suie 500 de m, ceea ce înseamnă o pantă de
50 de m/km. În plus traversarea lui peste această șa dintre Masivul Coziei, la apus, și a Frunților, la răsărit, drumul merge (și astăzi – cu atât mai mult, deci, în trecut), numai prin pădure compactă.
Schwantz spune că toamna și primavera e imposibil să poți străbate pe el cu căruța” (<< Ungrisches Magazin >> , III, p. 84.

Din aceste motive, în sec XIV, XV, XVI, legăturile între Țara Românească și Transilvania se
făceau de la Giurgiu, București, Târgoviște, Câmpulung, Bran, Brașov. Călătoria lui
Stryjkowski prin această zonă a fost făcută ca un favor al voievodului Mircea Alexandru față de diplomații polonezi care veneau de la Constantinopol spre Polonia.

În 1739, pe timpul lui Mavrocordat, Andreas Jaskhe descrie drumurile din Țara Românească și pe cele dintre Oltenița și Câmpulung.
Gherghița era una dintre aceste localități importante pentru intersecția drumurilor de comerț cu Moldova și Transilvania, având și o dezvoltare economică cu mai multe mori, fiind localizate la circa 60 km de București, Târgoviște, Buzău.

Consider că traseul delegației poloneze condusă de Andrei Taranowski a fost: Cracovia,
Camenița, Hotin, Iași, Bârlad, Brăila, Buzău, Gherghița, București, Giurgiu, Adrianopol,
Constantinopol.

Spre a înțelege cum erau drumurile în Țara Românească în acea perioadă, redau următorul exeplu:
,,Un alt oraș din Țara Românească se numește Târgoviște. Este așezat într-un loc
aproape de hotarul Transilvaniei; are o suburbie întinsă tăiată de grădini și vii și o biserică mare.
Alături de oraș curge un râu mare. Casele sunt frumos clădite și acolo se mai află băi și piețe cu hale. Împrejurimile constau din vii și grădini de zarzavat întinse. Un munte despre orașul de Transilvania.
O altă localitate se numește Gherghița, în drum spre Moldova, cale de o poștă de București, Buzău așezat pe râul cu același nume. Este la o depărtare de șapte mile de Rusciuc. În apropiere se află târgul Râmnic.
Descrierea țării: Țara Românească este o țară foarte mănoasă și foarte bine lucrată. Orașele și târgurile ei, precum și cele mai multe din mănăstirile mai mari sunt înconjurate cu niște ziduri ca niște cetăți.
Piețele curate, rânduite după moda orășenească, slujesc la înfrumusețarea orașului, râuri, izvoare și grădini sunt din belșug. Seu, miere, vite, berbeci și cai sunt la îndemână în cantități uriașe. Vacile și oile sunt transportate de gelepi până la Veneția și în
Polonia. Caii sunt sperioși din fire, dar buni pentru a căra poveri mari”.
( P.P. Panaitescu. Călători poloni în Țările Române – Anonim turc)

Contemporan cu noi, Laurențiu Rădvan a scris despre drumurile din Țara Românească din acea epocă.
,,Trecerea în revistă a traseelor parcurse de călătorii străini arată că aceștia folosesc cu
precădere în secolul al XVIII-lea anumite drumuri.
Dacă drumul prin Focșani reprezintă cea mai utilizată cale pentru a trece spre Moldova, spre Transilvania, se observă că se petrec anumite transformări. Drumul prin Pitești, Curtea de Argeș și Câineni (sau varianta prin Râmnicu Vâlcea) spre Sibiu este tot mai preferat în defavoarea căii spre Brașov pe la Târgoviște, Câmpulung și Bran”.
Convoiul cu diplomații polonezi, la întoarcere spre Polonia, a plecat din Constantinopol
și, la 5 aprilie 1575, a ajuns în București, de unde a trimis o scrisoare cancelarului polon Valentin Debinski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoiere prin Țara Românească. (Călători străini în Țările Române, p. 396).

Cu prilejul călătoriei sale la Constantinopol (1574-1575) întreprinsă pentru a duce tratative de pace cu turcii, Taranowski care era însoțit și de Maciej Stryjkowski, și a trimis din București (Bulcierești, conformdocumentului din arhive) o scrisoare cancelarului polon Valentin Debienski, informându-l de greutățile întâmpinate la înapoierea sa prin Țara Românească, unde domnea o foamete grozavă.
,,De sărbătoarea Paștilor am ajuns la București la palatinul Țării Românești, unde am pătimit mult de foame și de cea mai mare lipsă. În adevăr în acele părți domnește o foamete și lipsă de bucate atât de mare, încât oamenii se omoară între ei pentru o
bucățică de pâine. Vitele mor prin tot locul, mie mi-au murit opt vite de tras, iar celelalte schioapătă. Va trebui să zăbovesc opt zile la București, fiind istovit și ostenit de drum, nu vom putea sosi în nici un chip la 12 mai ci la 15 mai.
Din pricina foametei și a frigului prea mare, sătenii și țăranii prind cu mâna cocorii și
zburătoarele 3 .
Scris la București 4 , la 5 aprilie anul domnului 1575 a mărieie voastre 5 credincioasă slugă, Andrei Taranowski” (Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. 2. Acte și scrisori, 1573-1584. Andrei Vereș, București, Cartea Românească, 1930.)

3 Volveres (volueres).
4 Bulcieresti (Bukeresti).
5 Adresantul era Valentin Debienski, cancelarul Poloniei.

,,Familia Taranowski este străveche în țara Przemysl, iar în vremea mea s-a arătat cu mari merite față de țară. Andrei Taranowski a fost trimis de regele Sigismund August la mulți regi și principi străini cu mare primejdie a sănătății sale. Era un om mic la statură și cu puțină învățătură, totuși cu multă pricepere și mare la suflet”.
Delegația poloneză a ajuns în București pe 3 aprilie 1575 în condiții grele, legate de iarna grea și pe care o descrie așa: ,,Sosind aici în ziua de Paști, îi comunică părerea sultanului în privința alegerii unui rege al Poloniei, cu care ar dori să stea în relații bune. Foamete mare în Țara Românească, din care pricină se prăpădesc și vitele, mai cu seamă că în ziua de 26 martie a căzut o zăpadă care ajungea la umerii oamenilor. Mai comunică
sultanului că a avut întâlnire și cu voievodul Petre Șchiopu al Moldovei precum și cu Alexandru Mircea al Țării Românești”.

Istanbul, 1 aprilie 1575

,,La cinci luni de la plecarea din țară, adică în 5 aprilie 1575, solii s-au întors, iar printre aceștia era și Stryjkowski care a revenit în patria mamă.
Statele s-au adunat la Stezyca la data de 12 mai a aceluiași an. Andrzej Taranowski a trimis o scrisoare lui Murad și a conformat cu el legământul, promisiunea ale cărei principii principale au fost: 1. Polonia și Turcia vor avea prieteni și dușmani comuni; 2. Pe câmpiile sălbatice dintre Nipru, Nistru și Boha nici o parte nu va construi un castel
sau fortăreață; 3. Comercianții ambelor țări vor călători liber, pierderile fiind acoperite de cel mai apropiat stat; 4. Hoardele tătare, crimeene, nohaiste, belgorodene și altele cad în sarcina Poloniei pentru a fi îndepărtate; 5. Sclavii polonezi vor putea fi răscumpărați fără niciun fel de impedimente; 6. În cazul în care la granița poloneză sau turcească
apare orice fel de amenințare, părțile se vor înțelege prin intermediul solilor și nu va fi considerat ca o încălcare a actualei înțelegeri”.

,,Stezyca, 19 mai 1575
Hotărârile conventului senatorilor Poloniei.
Mesajul lui Petru-Vodă Schiopul trimis senatorilor prin solul Andrei Taranowski, căruia le-a zis lăcrimând, rugându-i să nu cumva să jignească prin alegerea de rege sultanul de la care are poruncă, atât el cât și frate-său, Domnul Țării Românești, să stea gata cu oștile pentru a se răzbuna în caz peleș.
Se înțelege că senatorii s-au întâlnit pe 19 mai cu Andrei Taranowski”.

În concluzie, pe scurt, sunt redate câteva date privind scopul delegației poloneze, care s-a deplasat la sfârșitul anului 1574 până în aprilie 1575, la Constantinopol și peripețiile întâmpinate pe parcurs.
Din cauza foametei, delegația poloneză în frunte cu ambasadorul Andrei Taranowski și care cuprindea și pe tânărul ambasador Maciej Stryjkowski, a trebuit să călătorească prin Brăila, Buzău, Gherghița, București, Giurgiu, Silistra, Adrianopole la Constantinopol, unde avea misiunea de a duce tratative cu împăratul Imperiului Otoman, Selim al II-lea, privind acceptarea ca rege pe tronul Poloniei a principelui Transilvaniei, Ștefan
Bathory. În această perioadă a istoriei se știe că a fost o luptă acerbă între cele două imperii, atât cel otoman care dorea să cucerească Europa și care a ajuns la granița cu Austria, condusă de împăratul Maximilian. Imperiul Otoman cucerise totul:
peninsulele Balcanice, Transilvania, Țara Românească și Moldova.
Regele Poloniei a murit în 1572, iar polonezii îl chemaseră să le fie rege pe Henric de Valois încă din 1573, iar în iunie 1574 a părăsit Polonia pentru a ocupa tronul Franței rămas liber. În toamna lui 1574, în septembrie, seimul polonez pentru siguranța țării a trimis această delegație la Constantinopol.

În luna decembrie 1574, împăratul Selim al II-lea a murit și, din acest motiv, delegația poloneză a trebuit să aștepte pentru a fi primită de împărat până în martie 1575. Atunci împăratul nou ales Murad al III-lea a fost de acord cu numirea principelui Transilvaniei Ștefan Bathory ca rege al Poloniei, după care, delegația solilor polonezi s-a întors în țară.
Andrei Taranowski a trimis un curier special la Varșovia cu mesajul semnat de împărat, mesaj care trebuia să ajungă pe 12 mai 1575, atunci când era convocat seimul polonez.
Andrei Taranowski, datorită greutăților întâmpinate la Constantinopol și pe drum, s-a temut că nu ajunge la timp, adică pe 12 mai.
Traseul urmat de Andrei Taranowski spre Polonia nu mai este cel pe care a sosit în București, adică: Brăila, Buzău, Gherghița, deoarece el are ca ultimă localitate de expediere a mesajului Bulcerești, care azi este Bilciurești.
În acea epocă, traseul frecventat de călătorii străini spre Transilvania era: București, Cojasca (Faboșca), Bilciurești, Târgoviște, Câmpulung, Rucăr, Bran, Brașov.
Pentru a desluși traseul urmat de delegația poloneză la întoarcerea prin Țara Românească și a ne explica relatarea lui Maciej Stryjkowski privitoare la locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou regale Ungariei și Basarab I voievodul Munteniei, unde Stryjkowski spune că,,unde a avul loc pogromul maghiar asupra regelui Carol al
Ungariei, ginerele regelui Poloniei Lokietca”, eu am căutat documente și relatări ale călătorilor străini din acea perioadă publicate în Clători străini în Țările Române, Maria Holban, vol. 1.
Am ținut cont și de caracterul și de cultura domnitorului Alexandru Mircea care a condus țara în acea perioadă, precum și de peripețiile vieții acestuia, care m-au ajutat să deslușesc partea umană a lui. Înainte de călătoria delegației poloneze în 1574-1575, am urmărit traseul parcurs de alți călători străini care mergeau de la Constantinopol spre Transilvania și invers, trecând prin București.
Traseul urmat de Lescalopier, Sallux și Iacob Paleologu, a fost de la Giurgiu, București, Cojasca, Egemna (care s-a pierdut în timp), Târgoviște, Câmpulung, Rucăr, Bran, Brașov.
În 1574, călătorul francez, diplomat de carieră, descrie traseul: București, Fobaska
(Cojasca) și Egemna, azi localitatea dispărută, sat lângă Lazuri pe drumul spre Târgoviște (amintit în 1613 de I.C. Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, București, 1919, p. 203).
Trebuie să ținem cont că, în urmă cu 400 de ani, localitățile din Țara Românească erau mici sate, cu case tip bordeie, iar drumurile erau din pământ (ca o cale), pe care se deplasau cu căruțele sau caii pin păduri seculare, localitățile neavând însemne cu numele localității. Localitățile mai importante, fiind la răspântii de drumuri pe malurile râurilor care aveau și mori și ceva agricultură bine pusă la punct și pe care s-au instituit și mânăstiri, cele mai multe erau proprietatea domnitorilor sau a unor boieri, așa cum
erau București, Târgoviște, Buzău, Brăila, Gherghița, Câmpulung, Pitești, Curtea de Argeș,
Râmnicu Vâlcea, Vieroș, etc.
Un alt traseu important era și între București, Titu, Pitești, Curtea de Argeș, Sibiu. Domnitorii noștri au pus chiar pază pe aceste drumuri.
Consider că traseul urmat de Maciej Stryjkowski a fost: București, Bilciurești
(Bolcerești – Andrei Vereș), Sălcuța (azi localitate în Titu), enumerate în acte din timpul lui Radu Paise (1540), ca, de altfel, și localitatea Boteni (prorietatea lui Mircea Alexandru). Consider că voievodul Alexandru Mircea le-a oferit cazare și transport, precum și un însoțitor, după cum reiese din descrierile lui Lescalopier.
,,La 25 iunie am concediat călăuza mea și i-am dat numai un brâu frumos de împletitură turcească în valoare de 6 ducați care i-a plăcut mult și el a dus înapoi careta pe care mi-o împrumutase voievodul. Am încălecat, folosind din nou caii mei și m-am dus să dorm la Brașov, pe care sașii îl numesc Kronstadt”.
În acest caz, delegația poloneză a avut un mesaj de la împăratul turcilor, Murat al III-lea,
privind Țările Române. Deci, Mircea Alexandru era direct interest în a ajuta delegația poloneză. Traseul prin Țara Românească era la îndemâna voievodului, el cunoscând toată țara, lucru reieșit din actele găsite la cancelarie, privind diverse procese legate
de proprietate.
Mircea Alexandru a fost unul din domnitorii Țării Românești cu cele mai multe proprietăți din Evul Mediu (Ion Donat), unele fiind și la Boteni (lângă Titu), Sălcuța, Colentina, Gherghița, Râmnicu Vâlcea, Vieroș. A fost și om de cultură, înființând tipografia de la Plumbuita și Mănăstirea Radu-Vodă. Consider că, la solicitarea lui Maciej
Stryjkowski, a ținut să treacă pe la locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I și a transilvăneanului Alexandru Kenda care se întorcea în patrie.,,Zadne atoli znuzenie, zadna obawa nie mogla go odstreczyc od szukania amiatek hitorycznych; zatrzymywal sic nad miejscem pogrom Karola Wegierskiego ziecia Lokietka, o da dni chodu od Sebinowa , I umyslnie zboczyl z drogi aby widziec miejsce pogrzebu Jerzego Korjatowicza”.
Acest traseu reiese și din faptul că Andrei Taranovski a trimis un curier special către Polonia din localitatea Bulcerești (azi Bilciurești, jud. Dâmbovița), prin Târgoviște, Brașov, Cluj, Polonia, deoarece, în acele timpuri, acest traseu era cel mai frecventat de călătorii care mergeau spre Transilvania și care veneau din Turcia−Giurgiu− București, iar delegația lui Taranowski era formată dintr-un convoide care de circa 15-20 de persoane și care se deplasa mai greu, ținând cont de iarna așezată în zonă în acele momente, iar traseul era mai puțin frecventabil. Tot din datele istorice culese de la Taranovski reiese că datorită primăverii întârziate, iarna descrisă în telegrama din 5 aprilie 1575, nu putea să ajungă la timp pe 12 mai când a fost planificată întâlnirea seimului polonez la Stezka, iar ei trebuiau să le ducă vestea de la împăratul turcilor Murat al III-lea cu privire la acceptarea principelui Ștefan Bathory ca rege al Poloniei.

Consider că drumul de întoarcere către Polonia nu s-a făcut pe aceeași cale pe unde au venit (Hotin, Iași, Brăila, Buzău, Gherghița), deoarece în afară de iarna care a fost grea, în anul precedent a fost o secetă cumplită.

Andrei Taranowski

,,Andrei Taranowski din Taranow, paharnic de Halica se trăgea dintr-o familie veche din Przemysl. A fost însărcinat cu numeroase solii în diferite țări din Europa (Suedia, Danemarca, Turcia, hanatul Crimeii etc.).
În drumul său spre Constantinopol a trecut în mai multe rânduri prin Moldova și Țara Românească în anii 1569-1570, 1572, 1574, 1578. În 1594 și 1595 Taranowski a fost în misiune la Iași, spre a convinge pe Aron-Vodă să cedeze pretențiilor exagerate ale
polonilor.
Această scrisoare cu data de 5 aprilie 1575 se păstrează într-o copie latină în Arhiva Vaticanului (Nunziatura di Polonia, vol. VIII, fol.142). A fost publicată în întregime de A. Veress în Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. II, București, 1930, p.p. 60-61, nr. 53.
Din relația 6 lui Andrei Taranowski din 13 mai 1575 7 la Conventul nobilimii polone din Slezyca.

Și a mai arătat cum a purces prin Moldova și a vorbit cu gospodarul sau voievodul 8 de acolo care, întrucât nu are aplecare rea către poloni, l-a rugat cu ochii aproape în lacrimi să spună domnilor poloni să ia seama să facă astfel să nu supere pe sultan 9 cu alegerea regelui, căci li s-a poruncit și lui, și fratelui său, domnul Țării Românești 10 , să aștepte bine înarmați și pregătiți, ca să poată porni, când li se va da porunca. De aceea vrea să-i facă atenți și să-i roage să purceadă astfel în sfaturile lor, ca să nu arunce coroana în vreo nevoie și primejdie neașteptată”.

Mesajul lui Taranowski

,,In festo Paschatis 11 Bulcorephum veni ad palatinum Moldaviae 12 , ubi fame et miseria maxima oppressus fui. Tanta enim caritas annonae et fames his in regionibus regnat, ut ob frustrum panis, se inviceminterficiant. Pecora passim moriuntur, mihi
octo iugales mortui, reliqui claudicant. Oportebit me tanwuam lassum, et fessum de via octiduum remorari Bolcerestii, nullaque ratione ad I2, sed I5. Maii adesse potero (!) 26. Martii nives tantae delapsae sunt, ut humera virorum aequarent. Pagani etrustici grues et volveres minibus captant, ob nimiam famem et frigora. Quod reliquum est me in favorem Magtiae Tuae commendo.
Datum Bulcieresti, V. Aprilis. Anno Domini MDLXXV.

Vestrae Magnificentiae
Familiaris fidelis Andreas Tharanowski (Arch. Vat. Roma. Nunz.Di Polonia vol. 8
fol, I42. Copie)
Această scrisoare cu data de 5 aprilie 1575 se păstrează într-o copie latină în Arhiva Vaticanului (Nunziatura di Polonia, vol VIII, fol. 142). A fost publicată în întregime de A. Veress în Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. II, București, 1930, pp. 60-61, nr. 53.

6 Traducerea s-a făcut după textul german publicat de A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, II, p. 64.
7 În preajma alegerii lui Ștefan Bathory. Turcii ar fi considerat ca dușmănoasă alegerea unui arhiduce sau aliat al Habsburgilor.
8 Petru Șchiopul (1574-1582).
9 Selim.

10 Alexandru al II-lea Mircea.
11 Ziua Paștelor a căzut anul acesta pe 3 aprilie.
12 Copia scrisorii arată: Bulcorephum, ceea ce ar putea fi și Bilciurești (în județul Dâmbovița) însă drumul mare de la Stambul înspre Polonia nu mergea pe acolo, ci prin București; dar expresiunea cum că acolo află pe voevodul Moldovei nu se poate explica altfel decât numai prin faptul că Leșii numeau Moldova Valachia și pare viceversa ȚARA-Românească Moldova, lucru destul de ciudat.

CÂTEVA DATE despre călătorii străini care au consemnat trecerea lor prin Țara Românească și Transilvania și se găsesc în arhive, de unde au fost
preluate de istoricii noștri.

Jean de Saulx (1555 – 1629) p. 414-418 (Maria Holban)
,,Jean de Saulx, viconte de Tavanes (sau Tavannes), fiul mareșalului Gaspard de Saulx de
Tavanes s-a născut la Paris, în 1555. A luat parte la războaiele religioase ca aprig dușman al hughenoților.
În 1573 a însoțit pe regale Henric de Valois în Polonia, iar la întoarcerea acestuia în Franța a călătorit prin Ungaria, Transilvania și Țara Românească spre Constantinopol, unde l-a întâlnit mai apoi pe compatriotul său Lescalopier.

Despre cârmuirea turcilor. Am văzut și am cunoscut felul de cârmuire a turcilor, eu nu scriu din cărți și nici din auzite ca mulți alții; am fost în slujba lui Henric al III-lea, rege ales al Poloniei, în timpul călătoriei sale, al încoronării și al înscăunării sale, iar
după ce s-au săvârșit acestea, am plecat spre a mă duce la Constantinopol; am trecut prin Ungaria, Transilvania și Țara Românească unde m-am aflat la o luptă câștigată de domnul Moldovei 13 , creștin răsculat împotriva sultanului, și în război cu domnul Țării
Românești, aliatul acestuia 14 , mai întâi biruit și apoi biruitor cu ajutorul a 50000 de turci conduși de tânărul Cigala, pe care i-am văzut și cărora le-au dat creștinii răsculați capul domnului Moldovei, căpetenia lor. Urmându-mi călătoria, eu, împreună cu alți patru, am fost atacați de 200 de turci; casa în care ne aflam a fost arsă, noi am ieșit croindu-ne drum cu sabia, unul dintre noi a fost rănit cu unsprezece lovituri de țepoaie; după aceea am fost luați în prinsoare și apoi sloboziți din porunca domnului Țării Românești, aliat al sultanului și biruitor mulțumită ajutorului său…”

13 Ion Vodă cel Cumplit.
14 Al sultanului Selim al II-lea (IX.1566-XII.1574).

Iacob Paleologul (1520 – 1585) (p. 409-412)
De la Silistra, am venit la București 15 , în Țara Românească 16 și am fost tratat cu cinste de către domn 17 , pe tot timpul cât am fost acolo. Mi-a trimis, dimineața și seara, găini, carne, lumânări, pâine, vin ovăz, fân, paie încât m-a îndatorat foarte mult. Are ca soție o nobilă din Chios, din aceeași patrie cu mine, din familia Salvaresso 18 , odinioară strălucită și foarte bogată; ea m-a cinstit cu daruri. Așadar de la Silistra până aici nu am cheltuit aproape nimic.

P. Lescalopier ( 1550-1597). (Călătorii în Țara Românească și Transilvania, 16 iunie-16 august 1574, p. 420-434)
El a primit cu deosebită bunăvoință scrisoarea domnului ambasador și a făgăduit să facă ce i se cerea, și să scrie la Constantinopol că, dacă fratele domnului ambasador, venind din Polonia, ar trece pe aici, îl va cinsti ca pe trimisul regelui Franței, pe care
vrea să-l servească.
Palatul lui era făcut din lemnărie umplută cu chirpici de pământ amestecat cu paie tocate. Pentru a vorbi cu el, am fost duși într-o sală mare, cu covoare turcești și cu o treaptă mai înaltă de jur-împrejur, la o înălțime de aproape trei picioare ca la caravanseraiuri.
În fundul sălii, chiar în fața ușii, ședea principele într-un jelț. Pe acele locuri ridicate nimeni nu se afla în afară de el și, în picioare lângă el, un copil de casă, care a luat scrisoarea mea și a înmânat-o principelui; mai mulți paznici înnarmați cu secure sau cu
buzdugane se aflau în sală. Venind tălmaciul de latină, principele a pus să i se înmâneze prin copilul său de casă scrisoarea mea, ca s-o citească cu glas tare și s-o tălmăcească. Eu știam bine că în ea nu se afla niciun lucru tainic, totuși pentru a-mi vorbi a pus pe toți să se retragă la celălalt capăt al sălii și chiar pe copilul de casă și n-a rămas decât acest tălmaci, care părea să explice prin discursuri mai lungi cee ce spuneam eu pe latinește; principele mi-a vorbit în mai puține cuvinte. Am ieșit din palat condus cu o făclie și am
făcut duși într-o casă particulară, unde au fost aduși apoi și transilvănenii noștri, care se găzduiseră în altă parte în timp ce mă aflam reținut de principe; ni s-a pregătit o masă minunată de către un bucătar al principelui trimis anume.
A doua zi, 19 iunie, m-am plimbat prin oraș unde n-am văzut nici o clădire frumoasă. Două biserici, una de rit orthodox, cealaltă de rit luteran, erau făcute din lemn; toate acoperișurile sunt din țiglă, de șindrilă sau de paie; țara este mănoasă, dar n-are
nici piatră nici ardezie. După cină, ne-am dus să dormim, noaptea, la Vulpești 19 (azi Niculești, jud. Dâmbovița), satul în care vicontele de Tavannes, care mergea din Polonia la Constantinopol, era să fie ars de viu, într-o păcătoasă de colibă; aceasta a luat foc din
nebăgarea de seamă a unuia din oamenii săi, care, după ce a prins lumânarea de peretele de lemn și chirpici, a adormit; țăranii au alergat la foc și crezând că acolo erau oameni de ai domnului moldovean, au tăbărât pe ei și i-au rănit. Domnul de Tavanne fol. 47 v a luat-o la fugă în pădure, de unde, ajungând a doua zi la București, a fost primit cu toată bunătatea de voievod care a trimis slujitori cu poruncă să se redobândească pentru el aproape tot ce pierduse și să fie aduși răniții cărora le-a dat un felcer, care i-a însoțit până la Constantinopol, ca să-i îngrijească pe drum.
La 20, am ajuns într-un oraș numit ,,Faboska” 20 , înconjurat cu ziduri ca și celălalt.
La 21 am sosit la Egemna 21 , un deal mic unde am dormit în aer liber, din lipsă de casă. A plouat toată noaptea, astfel că am fost siliți să plecăm uzi și nu am găsit unde să ne uscăm până a doua zi, când am dormit la Târgoviște, la 22 iunie. Acolo era capitala 22
Țării Românești, unde palatal principelui este întărit numai cu garduri 23 mari; acolo am găsit niște genovezi fugiți din Chios 24 , care ne-au poftit la masă, fiind bucuroși să ne audă vorbindu-le limba.
La 23 iunie am ajuns într-un alt orășel 25 , cel din urmă din Țara Românească, unde voievodul ține o garnizoană de câțiva oameni care, cu ajutorul doar al unei bariere, închid drumul, opresc trecerea celor fără pașaport 26 ; ei stau într-un turn în care pătrund folosind o scară lungă, pe care o trag apoi după ei.
La 25 iunie am concediat călăuza mea și i-am dat numai un brâu frumos de împletitură turcească, în valoare de 6 ducați, care i-a plăcut mult și el a dus înapoi careta pe care mi-o împrumutase voievodul.
Am încălecat, folosind din nou caii mei și m-am dus să dorm la Brașov, pe care sașii îl numesc Kronstadt.
Când au trecut din Moldova în Țara Românească, în 1656, Paul de Alep și patriarhul
Macarie au oprit la fiecare zi de mers într-un oraș.

19 Vopeschta. Sat pe valea Snagovului.
20 Orice identificare este imposibilă din cauza cuvintelor: ville murée. Urmarea acestora: comme l’autre arată limpede că textul e defectuos. Căci mai înainte fusese vorba de ,,Vopeschta” (Vulpești) calificat de village. De n-ar fi această enigmă ne-am putea gândi de pildă la satul Cojasca pe valea Ialomiței, în sudul căreia a trebuit să călătorească
autorul în drumul său spre Târgoviște, și a cărui grafie se apropie de cea din textul ms.
21 Egemna, sat lângă lazuri pe drumul Târgoviștei, amintit în 1613 (I.C.Filitti, Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, București, 1919, p.p. 203, nr. 658).

22 Metropolitaine.
23 Hayes.
24 După cucerirea insulei de către turci (1566). Cum doamna Ecaterina Salvaresso era fiica unui nobil din Chios, prezența acestor refugiați în Țara Românească e foarte frumoasă.
25 În text: La 23 a un autre petite ville derniére de la Walachie. Cuvântul un greșit în loc une pare să fi fost modificat ulterior, îngăduind și citirea va, fără niciun sens valabil.
26 E vorba probabil de Rucăr.

După Focșani, au făcut popas la Râmnicu Sărat, Buzău și Ploiești. Alte orașe între care exista o distanță de o zi sunt: Pitești-Curtea de Argeș; Slatina-Caracal-Craiova; Târgșor-Gherghița-București; Buzău-Gherghița-București. Două zile se făceau în mod normal între Târgoviște și București, Târgoviște și Pitești; București și Pitești; Curtea de
Argeș și Câmpulung, Câmpulung și Târgoviște etc.

În anul 2002, preotul Teleabă Mihai, în timp ce amenaja drumul din fața noii biserici din Titesti, a descoperit acest “monument” cu inscripții chirilice, datat cu mare probabilitate în aceeași perioadă cu înscrisul de pe piatra de mai sus și care, după interpretarea profesorului George Voica, este dedicată lui Basarab I și lui Tihomir (fiul). De altfel, călătorul polonez Maciej Stryjkovski a notat:
Acești doi stâlpi de piatră considerăm că sunt cei consemnați de către Stryjkowski. De existența lor nu a știut niciun istoric – despre unul vorbește profesorul Damian Bogdan, în 1971, și despre al doilea, preotul Teleabă Mihai.

De altfel, consider că Titeștiul, în urmă cu vreo 5-6 secole, era un loc important al Țării
Loviștei, iar acest lucru reiese din multitudinea de însemne chirilice, care sunt prezente și astăzi în zidurile care înconjoară biserica.
Biserica cea veche a fost construită în anul 1761 și ,,trăiește și azi” . Înaintea ei a fost o altă biserică tot din zid, construită cu aproximativ 100 de ani înainte, când locuitorii s-au mutat dintr-o locație numită Cășărie, așezată într-un loc mai izolat, spre munte, deci cam prin sec. XIV─XV. Și astăzi se mai găsesc urmele acestei biserici. Mutarea satului în actuala locație, departe de vechiul drum roman și ulterior devenind ,,Calea Mare” a Loviștei, în punctul numit ,,Gruiul Plăcintei”, loc pe care s-a ridicat o biserică și stâlpii de piatră, văzuți de Maciej Stryjkowski, explică de ce aceste monumente au fost izolate de sat, în tufe, și care strigau în gura mare ,,aici a fost lupta de la Posada” , martori fiind delegația poloneză, în frunte cu Andrei Taranovski, șeful delegației de diplomați, Maciej Stryjkowski și transilvăneanul Alexandru Kenda, personaj important al Transilvaniei, și care, la drumul de întoarcere din Constantinopol, a însoțit delegația poloneză.

Aceste monumente de artă se află zidite în curtea Bisericii din Titești, sub grija pr. Teleabă Mihai.

Din satul Pripoare

Voievodul Mircea Alexandru era direct interesat de mesajul transmis de către împăratul
Murad al IIIl-ea domnitorilor din Moldova și Țara Românească, precum și principelui Transilvaniei, Ștefan Bathory, viitor rege al Poloniei. Datorită acestui lucru, ținând cont că el era un om inteligent, iubitor de cultură și bogat, le-a ușurat transportul prin Țara Românească, îndrumându-i spre Curtea de Argeș ─ Țara Loviștei ─ Sibiu, așa încât
Maciej Stryjkowski să vadă locul desfășurării bătăliei lui Carol Robert de Anjou cu Basarab.
Traseul era bine știut de Alexandru Mircea, deoarece în cancelaria lui, de-a lungul timpului, au fost consemnate acte materiale cu diverși împricinați, după cum urmează: la Mănești (Buftea), Boteni, Sălcuța, Pitești, Mărăcineni, Golești, Curtea de Argeș, Rătești, Tigveni, Văleni, Șuici, Călinești, Brezoi, Lotru, Râmnicu Vâlcea, Băbeni, Ocnele Mari, Rădăcinești, Sălătrucu, localități așezate pe traseul București, Buftea, Bîlciurești, Titu, Boteni, Pitești, Curtea de Argeș, Șuici, Ticveni, Titești.
În localitatea Bilciurești, locul numit Bulcerești de Taranovski, a fost locul expediției
unui curier special la Varșovia, pentru a informa seimul polonez de rezultatul tratativelor duse de diplomatul polonez Taranovski cu sultanul privind acceptarea ca principele Transilvaniei să fie ales ca rege. Aici convoiul s-a despărțit și a urmat traseul
spre Sibiu, urmând ca Andrei Taranowski să-i transmită în mod direct principelui Ștefan Bathory mesajul împăratului la Alba Iulia sau Mediaș.
Convoiul fiind alcătuit din mai multe căruțe, sănii, mijloace de transport și mai mulți oameni care mergeau pe un drum greoi a pus problema că acest convoi nu putea ajunge, în timp util, pe 12 mai.

(La Hașdeu, Archiva istorică, tom II, p.7 și N. Densușianu. Dacia preistorică, p.151, la subsol)

În acest fel se explică de ce Maciej Stryjkowski a ajuns să vadă locul bătăliei dintre
Carol Robert de Anjou și Basarab I. Tragem concluzia că voievodul Alexandru Mircea l-a ajutat să vadă locul bătăliei, ținând cont de caracterul lui uman, de felul cum s-a purtat cu celelalte delegații străine, când le-a acordat hrană animalelor și oamenilor, ghid și chiar oameni pentru apărare.
Mircea Alexandru a fost interest să răspundă pozitiv față de proaspătul împărat Murat al III-lea.
Totodată din comentarile lui Stricovski reiese că, la întoarcere, a mers cu ei și învățatul transilvăneanul Alexandru Kenda, care știa foarte multă istorie, pe care i-a transmis-o și lui Stryjkowski, iar drumul lui de întoarcere spre Transilvania era prin acest loc. Ulterior Alexandru Kenda l-a ajutat foarte mult pe regele Șt. Bathory, acesta numindu-l tutorele lui Sigismund Bathory împreună cu Wolffgangus Kowachoczy, Ladislaus Sombory.
Tot Maciej Stryjkowski, când a fost la Constantinopol, a scris că a văzut coloane de
marmură, pe care erau consemnate date istorice, iar la noi a spus că a văzut stâlpi de piatră și o biserică ridicată pe locul bătăliei. De aici deducem că pe acești stâlpi de piatră a fost consemnat ceva,iar în anul 1971, în Țara Loviștei, la Titești a fost adus domnul prof. dr. univ. Damian Bogdan, mare slavist al României care a scris conținutul de
pe piatră fără să o deslușească, menționând că este o scriere veche de 6─7 secole.

Conținutul scrisului este important și a fost tradus de prof. George Voica astfel:
1. Primul rând: Slavă Sfintei Treimi, Slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.
2. Slavă Maicii Precista, născătoare de Dumnezeu, Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, slavă lui Ion Basarab, domnitorul Munteniei.
3. Slavă lui Tugomer, slavă lui în veci.
Considerăm că este o scriere cu litere chirilice în limba română, în care se vorbește de
Basarab, voievodul Munteniei.
În rândul 3, este pomenit în veci, inițiala numelui, T ─ Tugomar. Aici tragem concluzia că
acest Tugomar sau Tugomir făcea parte din familia lui Basarab, poate primul copil care, în general, la români, poartă numele bunicului .
Acesta era un cavaler care făcea parte din Ordinul Cavalerilor Templieri; de aceea este crucea de Malta pe piatră. Nu făcea parte din rândul Cavalerilor Ioaniți, deoarece aceștia erau în Cipru, Rodos, iar Cavalerii Teutoni erau în Prusia, în acea perioadă. Ordinul Cavalerilor Templieri a fost desființat în anul 1307, 1314, șeful lor fiind ars pe rug.

Ordinul Cavalerilor Templieri a fost înființat în 1119 de cavalerul francez Hugues de Payens și desființat în 3 aprilie 1312.
A fost foarte bogat, a înființat sistemul bancar modern. Regele Filip al IV-lea a dorit să
facă parte din Ordin și să pună mâna pe bani, dar a fost refuzat, iar el a mijlocit prin intermediul papei Clement al V-lea distrugerea lui, începând cu marele maestru Jacques de Molay. O parte din membri s-au refugiat în Anglia, Epir sau în Rutenia, după cum povestesc unii contemporani. Veaceslav Matveev publică articolul ,,Ordinul templierilor și Moldova” (http//www.noi.md/md/new_id/64430#x).
Regele Baldovin al II-lea al Ierusalimului și-a dat acodul de ședere pe muntele Templului ─ azi Moscheea Al-Acsa.
În acea perioadă a fost instituită o teroare împotriva templierilor pe tot cuprinsul Imperiului, antrenând și dinastia de Anjou.
După 1314 când s-a dizolvat ordinul militar. Unii au trecut în Ordinul Cavalerilor de Calatrava și lăsați să trăiască în pace. Unii au schimbat numai numele Ordinului în Ordinul lui Hristos.
Este posibil ca acest cavaler să fie fiul lui Basarab și să fi fost înmormântat la Curtea de
Argeș, în vechea biserică ─ mormântul Nr.10 găsit în 1920 și al cărui studiu a continuat și în 2012, recoltându-se ADN-ul lui.

După cum se știe, Basarab și fiul lui, Alexandru Nicolae, au demolat biserica veche în
perioada 1340─1350, păstrând numai temelia cu mormintele care existau atunci. Arheologii au găsit în 1920 monezi cu împăratul Anghelos al Bizanțului (1195─1203) și Ladislau Cumanul, ce arăta că aici exista o biserică încă din sec. XII.
Din înscris mai reiese că este folosită particula io, utilizată înaintea numelui domnitorului Basarab, prima dată folosită de împăratul Ion Alexandru al Bulgariei (1331─1370), de unde putem trage concluzia că Basarab a folosit-o primul la noi în țară, care era domnitorul Munteniei. Cred că cel care a ridicat aceste monumente a fost
Vlaicu-Vodă, nepotul lui, în timpul căruia s-a terminat biserica în memoria unchiului lui Tihomir și bunicului Basarab.
De acum încolo voievozii noștri folosesc particula ,,Io” , printre care și domnitorul Nicolae Alexandru, iar voievodul Mircea cel Bătrân s-a exprimat într-un act emis în 1990 cu titlul ,,Mircea, voievodul Munteniei”.

Legat de inscripția de pe bolovanul din Titești care se traduce ,,Io Basarab voievodul
Munteniei”, fapt ce ne duce cu gândul că, încă de pe timpul lui Basarab, Muntenia reprezenta o țară, expresie pe care o mai întâlnim la Mircea cel Bătrân într-un act emis în 1390 – 1400.
,,Mircea cel Bătrân voievod întărește lui Ion și altora satul Braniștea Urășei, ocină la Vadul Șercaiei și o stână în muntele Lereștilor, scutite de dări și de slujbe.
Noi, cela ce este întru Hristos Dumnezeu, bun credincios și de Hristos iubitoriu și însuși
țiitoriu, Io Mircea Velichi voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, oblăduindu și domnindu toată Țara Muntenească încă și Latura Tatariului și hotărul de sub munte și pre toată Dunărea”.
Mircea Velichi voievod, cu mila lui Dumnezeu, bun credincios și de Hristos iubitor și însuși țiitorul, Io Mircea Velichi voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu oblăduindu-și domnindu toată Țara Muntenească încă și latura Tartariului și hotarul de sub munte și toată Dunărea. Scris în limba slavonă și românească.

Mitropolitul Grigore Țamblac, contemporan al evenimentelor, vorbind despre domnul
Munteniei, Mircea cel Mare care a devenit, de la 1383─1419 , ne dă despre domnul muntenilor noțiuni istorice: că era stăpân deplin peste cetățile de la Dunăre, că a cerut și a dobândit de la sultanul Baiazid moaștele Sf. Paraschiva și le-a transportat de la Târnovo în Țara Muntenească.
,,Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, sub redacția lui Gr. Tocilescu.

La ceilalți voievozi, formula spunea: ,,Io Mircea voievodu Ungro-Vlahiei sau al Țării
Transalpine, duce de Almaș-Făgăraș”.
Contemporan cu Mircea cel Bătrân a fost și celebrul aromân, scriitor, episcop, Gr. Țamblac (născut la Veliko Tărnovo, episcop al Moldovei, Lituaniei, Kievului, Moskovei și în Serbia) care, vorbind despe Mircea cel Bătrân, spune că este domnitorul Munteniei. Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, în 1437, a mai emis un act în slavonă și în limba românească.
Alte acte legate de Țara Loviștei eliberate de domnitorii români în februarie, București (Mircea Ciobanu):,,Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea Voievod și domn a toată Țara Ungro-Vlahiei, fiul bunului și marelui Radu Voievod, dă poruncă lui Neagu și lui Barbu ca să le fie ocină în Băiaș pentru că ea este veche și dreaptă ocină și cumpărată de la strămoșul domniei mele Radu voievod cel Bătrân și să le fie Muntele Grohotul, pentru
că le este veche și dreaptă ocină și dedină. Am citit domnia mea și cărțile lui Radu voievod cel Bătrân și cartea lui Radu voievod cel Frumos și că au jurat 24 de
boieri la Râmnic în fața lui Radu cel Frumos”.
Acest act ne arată că Radu I, tatăl lui Mircea cel Bătrân a dat aceste locuri locuitorilor din zonă încă din 1376 (referitor la existența populației în Țara Loviștei din timpul lui Radu).
Privind traseul urmat de delegația poloneză în drumul ei de la Brăila, Buzău, Gherghița, București, redăm traseul urmat de o delegație poloneză în 1636, descrisă de P.P. Panaitescu.
,,Ieșind dn Buzău, se vedea în depărtare sub munții ungurești orașul Târgoviște (Targowica), unde mai înainte era sediul obișnuit al domnilor muntenești și chiar acum obișnuiesc ei să stea acolo din când în când, mai ales la vreme de primejdie turcească. La trei mile de Buzău am prânzit în satul Gedziana și de-acolo am mai mers până la noapte
încă o milă până în satul Slobozia.
De-acolo, la trei mile, am trecut către miază-zi râul Prahova, la ora prânzului. Curând după trecere, ne-a întâmpinat cu câteva zeci de călăreți logofătul 27 sau cancelarul, un bărbat demn, care a urat cu dragoste bun sosit solului în numele domnului muntenesc și a oferit din partea lui tot felul de ajutoare și bunăvoință. El ne-a însoțit cu ai lui până ce ne ieșiră iar în cale câteva zeci de pedestrași și astfel ajunseserăm la Gherghița. Acest
oraș a fost pe vremuri mai mare și mai populat, cum sunt și celelalte orașe din aceste regiuni.
Ieșirăm din Gherghița cu aceiași tovarăși foarte de dimineață, pentru că aveam de străbătut un drum prost și locul pregătit pentru noapte era foarte depărtat. În adevăr trecurăm pe drumuri rele în păduri șapte mile și după ce trecurăm pe un pod zidit, râul Ialomița, ca la o jumătate de milă de conacul unde trebuia să înoptăm, ne ieși înainte pe râul Colentina toată curtea domnului, cu hatmanul în frunte”. Hatmanul era Preda Brâncoveanu și i-a găzduit la o mănăstire. Domnul era Matei Basarab în anul 1636 (solia lui G. Krasinski) descrisă de un anonim (după ,, Călători poloni în Țările Române”.
P.P. Panaitescu). Maciej Stryjkowski, fiind istoric și având posibilități de documentare legate de istoria Poloniei și Ungariei, atât la Padova, cât și în Polonia, din cărțile scrise de J. Dlugos, în care au fost implicați și regii Poloniei, începând cu Carol Robert de Anjou, căsătorit cu fata regelui Loketa.
Maciej Stryjkowski a trecut pe vechea cale a Țării Românești ce lega Curtea de Argeș, Sibiu, prin Țara Loviștei, să vadă locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab, la 2 zile de mers pe jos și în care consemnează:
Maciej Stryjkowski le-a văzut și avea informații despre luptele lui Carol Robert de Anjou,
încă din timpul când învățase la Cracovia și Padova. Din informațiile culese de la Jan Dlugosz, istoric și diplomat polonez care, la rândul lui, a fost în multe țări și apoi publicate în analele sau cronicile faimosului regat polonez, care acoperă evenimentele din sud-estul Europei și Europa între 965─1480.Jan Dlugosz, istoric și diplomat polonez, la rândul lui, a fost în mai multe țări și a scris despre această istorie în analele și cronicile faimosului regat polonez care acoperă evenimentele din sud-estul Europei în poerioada 965−1480. A scris și despre Ștefan cel Mare.A
fost negociator între Iancu de Hunedoara și suveranul Boemiei (1460).
Consider normal ca polonezul Maciej Stryjkowskisă să viziteze această zonă.

Analogii între informații culese din
diplomele cancelariei lui Carol Robert de Anjou, și
datele existente în Țara Loviștei.

Consider că din datele apărute ulterior, reiese că regele Carol Robert de Anjou a ajuns la
Curtea de Argeș la începutul lui noiembrie în condiții vitrege legate de climă și de aprovizionarea trupelor cu hrană, și a fost determinat să încheie un armistițiu cu Basarab. ,,Neputând regele și ai săi să găsească de mâncare în țară necunoscută între
munți și dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de foame, regele însuși, ostașii și caii lor.
De aceea s-a ordonat o împăcare cu Bazarad, dându-și cuvântul că va asculta de rege și că va da regelui și tuturor oamenilor săi siguranța de a se întoarce acasă și că-i va arăta un drum drept și astfel, regele se întorcea în siguranță punând temei pe credința perfidă a schizmaticului”.
Precizarea lui Carol Robert de Anjou că lupta s-a desfășurat după ce el a străbătut toată Țara Românească la ieșirea noastră de acolo, deci,undeva lângă hotar, este corectă (hotarul era la Turnu Roșu).
Consider că luptele s-au desfășurat în apropiere de defileul Perișani-Priporu din Țara
Loviștei – tactică adoptată de Basarab pentru a avea cât mai puține pierderi și având și timp de organizare.
În Diploma din 2 noiembrie 1332, Carol Robert de Anjou amintea că ,,lupta a avut loc la
ieșirea noastră de acolo, deci lângă hotarul țării, Basarab, necredinciosul nostru român cu noutatea unei necredințe de mai înainte, cernită la adăpostul viclean al unei păci fățarnice, a uneltit plin de dușmănie asupra unei părți din acestea, oastea noastră într-un loc crângos și păduros, încins cu dese întărituri și în iureșul acestei năvale, dușmanul magistrul Andrei, prepozitu bisericii de Alba, vicecancelarul curții noastre de bună
pomenire și-a pierdut viața precum pecetea voastră”.
Alt document al cacelariei lui Carol Robert de Anjou: ,,În ziua de 11 noiembrie, ziua lui Sf. Martin, luptele au încetat respectând sărbătoarea (luptele s-au desfășurat între 9 și 12 noiembrie)”.
Supozitie: este posibil ca și grupul de soldați din Ordinele cavalerești ale Templierilor, recrutate de către Basarab și poate și a cavalerului din Mormântul 10 să respecte această sărbătoare catolică (Sf. Martin de Tours născut în 316 în Savaria Panoniei, astăzi Szombathely, Ungaria), și mort în 3 noiembrie 371, unul din cei mai populari sfinți din biserica catolică. În Evul Mediu, mormântul său a devenit loc de pelerinaj. Azi este
protectorul Diecezei de Szombathely, Ungaria, adorat de cavalerii maghiari în anul 1330 în luptele de la Posada.
Din relatările lui Maciej Stryjkowski reiese că la întoarcere spre Polonia, delegației lor li s-a alăturat și Alexandru Kenda, trimis al principelui Ștefan Bathory la Stanbul, și că de la el a aflat multe date istorice legate de Transilvania.
Parcurgând aceste documente scrise de Maciej Stryjkowskiși interpretând scrierea chirilică de pe monumentele din Titești, Andrei Taranowskine exprimă concluzia că luptele dintre Carol Robert de Anjou și Basarab I s-au desfășurat pe teritoriul Țării Loviștei, iar domnitorii au ridicat acolo monumente în memoria unui fiu al lui
Basarab.
În diploma din 11 noiembrie 1336, dată de rege vicecancelarului Thatamer și fratelui Bako, pentru meritele lor în Campania din 1330, este relatată ,,primejdia” aceea, dată de pe Valea Oltului.
,,Când noi împeună cu întreaga putere a armatei noastre am cucerit Țara Românească, acest (Bako) din porunca măritului bărbat Toma, voievod al Transilvaniei, stăpânul său s-a grăbit în urma noastră și a stăpânului său cu puțini oameni în niște solii și treburi tainice, apărându-l de dușmanii și de primejdia morții prin iscusința sa isteață, mântuindu-se printr-un noroc și o întâmplare vrednică ne-a ajuns chiar sub cetatea Arghiș, unde ne-am minunat împreună cu toate acestea de venirea sa neașteptată”.
Referitor la cele menționate, putem presupune că în deplasarea armatei lui Carol Robert
de Anjou de la Turnu-Severin spre Curtea de Argeș, datorită greutăților întâmpinate (lipsa de hrană, ape otrăvite, provocate de Basarab), Carol Robert de Anjou și voievodul Toma să fi trimis un mesaj lui Bako, care era un ,,vechi spion” și care mai fusese
la Basarab și de aceea știa zona aceasta, pe căile cunoscute din munții Făgărașului, să le fi ieșit în cale, în ajutor.
Datorită însemnelor descoperite de pe cei 3 stâlpi de piatră din Titești, din descrierea lui
Maciej Stryjkowski și puși în literă și interpretare de către prof. George Voica, am căutat și alte date despre cronica lui Maciej Stryjkowski față de cele traduse de marele istoric B.P.Hașdeu. Așa se face că au fost consemnate de Maciej Stryjkowski, cu amănunte, pe unde a fost în Constantinopol, drumul lui de întoarcere prin Balcani și dorința de a vedea locul bătăliei unde a fost bătut Carol, ginerele lui Lokietca regele Poloniei. La 2 zile de Sibiu ne-a întărit convingerea că aceasta s-a desfășurat în Țara Loviștei cu debutul în defileul Perișani─Pripoare, iar pe locul bătăliei, domnitorul muntean a ridicat această mănăstire.

Analogii și ipoteze privind Mormântul 10 din
Biserica Domnească ,,Sf.Nicolae” din Curtea de
Argeș, și Complexul ,,funerar” din Titești

Încă din 1920 istoricul Virgil Drăghiceanu lansase o ipoteză despre identitatea domnului
îngropat în mormântiul nr. 10. Ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab, întemeietorul Țării
Românești. Acest lucru coincide cu moartea lui în 1330 în timpul Bătăliei de la Posada, după care a fost înmormântat la Curtea de Argeș. În locul bătăliei, Basarab I a ridicat un ,,monument funerar”, pe care se găsește și o Cruce de Malta, cruce pe care o găsim și în mormântul 10.
Este posibil ca acel copil al lui Basarab I să fi murit în luptele de la Posada și apoi dus la Curtea de Argeș, biserica domnitorului.
Se știe că Basarab a vrut să-i dea un copil ostatic lui Carol Robert de Anjou, pentru a înceta pătrunderea în Țara Românească. Carol Robert de Anjou, în actul de la 19 mai 1335 se spune: ,,Spre cinstea slujbei deosebite și vrednice de o veșnică amintire a numitului magistului Toma, pe care ne-a făcut-o în Țara Românească, unde actul dușmănos pornit cu cruzime în niște locuri strâmte și păduroase, împrejmuite de întărituri puternice o dată și a doua oară împotriva noastră și a puternicei
noastre oștiri pe care o aveam acolo cu noi de către Basarab Românul și fiii lui (per Bazarab Olacum et filios eius), care țineau cu necredință numita Țară Transalpina, în dauna sfințeniei coroane regești și a noastră”.
Din acest act aflăm că Basarab avea mai mulți fii care au participat la luptă. Este posibil ca unul din fii să fie acest Tugomer, mort,  al cărui monument funerar să fie ridicat la Titești și să fi fost un Cavaler de Malta cum erau Ordinele Cavalerilor în acel moment și poate chiar și asociat la domnie. Este posibil ca în mormântul Nr. 10 de
la Curtea de Argeș, să fie acest cavaler mort la Titești în luptele din 1330 cunoscute ca Luptele de la Posada. După anii 1340, când Biserica Domnească Argeș 1 a fost demolată, iar Basarab I și fiul lui, Nicolae Alexadru au construit actuala biserică, să fi procedat la ascunderea acestui mormânt, datorită intenției lor de a cere ca sediul Mitropoliei să fie la Curtea de Argeș, mutând pe mitropolitul Iachint de la Vicina aici și având ca for
superior Patriarhia de la Constantinopol. Se știe luptele care se dădeau între creștinii de rit oriental și latin iar mitropolitul Iachint nu dorea o biserică cu exponate latine.
Din descifrarea înscrisului, pe pietrele de la Titești se poate citi în românește 

“Slavă Sfintei Treimi, Slavă Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. / Slavă Maicii Precista, născătoare de Dumnezeu, Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, slavă lui Ion Basarab, domnitorul Munteniei. / Slavă lui Tugomer, slavă lui în veci” și ar fi primul document epigrafic cu scriere în limba română – înaintea scrisorii lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Hanăș Begner – fiind redactată în 29-30 iunie 1521. Este cel mai vechi document păstrat în scris în limba română cu litere chirilice. Se găseste în Arhivele Naționale ale județului Brașov.

Acest document epigrafic arată, pentru prima data, că Basarab stăpânea Voievodatul Munteniei și a folosit în scris, prin litere chirilice, limba română.
Nu este exclus ca, la această luptă, să fi participat și o parte din cavalerii templieri, desființați de către regale Franței, Filip al IV-lea și papa Clement al V-lea, urmăriți și persecutați de dinastia Anjou. O parte din ei s-au așezat în ținuturile Pirului sau
Ruteniei, după cum spune Veaceslav Matveev.
În secolul IV, statutul internațional al primilor domni ai Țărilor Românești a fost mult mai elevat decât poate să redea simplul termen de vodă sau voievod.
După luptele de la Velbujd din 1330, Ștefan Dușan, țar al sârbilor cuprinde în lista țarilor care au luat parte la luptă pe: împăratul Andronic al III-lea Paleologul, Mihail Șișman de la Târnovo și fratele lui, Belaur (Balaur), asociat la tron, Ion Alexandru, despot (1330)
și devenit țar în 1331 (ginerele lui Basarab), pe tătarii negri din sudul Basarabiei de sub autoritatea hanului Usbec și apoi și pe Basarabo Ivanco, care a participat cu 3000 de luptători.
În această perioadă se știe că fata lui Basarab, Teodora a fost căsătorită cu Ivan Alexandru al Bulgariei. Ulterior, și fetele lui Nicolae Alexandru au fost căsătorite cu țarul Vidinului și al Serbiei. Deci, erau țări vecine și puternice, care s-au manifestat și prin
cultură, ridicare de biserici monumentale în Bulgaria, Serbia, Biserica ,,Sf. Nicolae” de la Curtea de Argeș și poate acest monument funerar de la Titerști.
În anul 1352, mitropolitul Iachint de la Vicina era la Curtea de Argeș. În acest răstimp, Ioan Alexandru al Bulgariei a divorțat de Teodora, a repudiat-o și Nicolae Alexandru al Țării Românești a putut să intervină la Patriarhia de la Constantinopol pentru a putea instala la Curtea de Argeș Mitropolia Țării Românești, sub conducerea lui Iachint, rupându-se de Patriarhia de la Târnovo care domina zona încă de pe timpul lui Ioniță Caloianul.
(Ioan Basarab, un domnitor român la începuturile Țării Românești de Matei Cazacu și Dan Ioan Mureșan, p. 165).
Părerea mea este că, acel cavaler catolic a murit în timpul bătăliei de la 1330, în zona Titeștiului, unde este monumentul funerar cu Crucea de Malta pe el și a fost înmormântat la Curtea de Argeș, în Biserica Domnească, pe al cărui mormânt este o Cruce de Malta, dar și simboluri ale templierilor (Mormântul nr. 10 descoperit în 1920 de Virgil Drăghiceanu). S-ar putea ca el să fi condus armata lui Basarab în 1330, în bătălia de la Veljbud . Totodată, el să fi fost cel consemnat de către Papa, după cum a scris și Alexandru Simon, că a găsit două scrisori ale Papei Ioan al XXII-lea și altele adresate lui Basarab, una din februarie 1327 despre care istoricii știu, și alta din aprilie 1327. În ambele scrisori, Papa îi mulțumește voievodului Țării Românești, că a acționat ,,ca un principe catolic” și a luptat împotriva celor care se opun catolicismului din luptele lui Basarab cu tătarii de la Gura Dunării (Revista Historia, p. 20).
În acel an, Basarab I a participat alături de țarul Bulgariei, Mihail Șișman și împăratul Bizanțului, Andronic al-II-lea, la luptele de la Velbuzd (Kiustendil) contra sârbilor lui Ștefan Decanski (Ștefan Uros al III-lea). În urma acestor lupte, armata bulgarilor a fost înfrântă, iar armata luiBasarab de 3000 de oameni s-a întors acasă. Este posibil ca, cel care a condus armata lui Basarab, să fie unul dintre fiii lui, poate acest Tugomer care era
probabil asociat la domnie, altfel nu se explică monumentele funerare de la Titești și sarcofagul de la Curtea de Argeș ,unde este mormântul princiar de la nr. 10, adevărate monumente de artă din Evul Mediu Timpuriu.

Paftaua cavalerului din acel mormânt arată că în acel moment principii noștri erau asemeni celor din Occidentul Europei.
De fapt și regele sârb ortodox Ștefan Decanski a folosit cavalerii occidentali în luptele de
la Veljboud contra țarului Mihai Șișman al Bulgariei în anul iulie 1330.Nasturii cavalerului din mormântul nr. 10, poartă stema Basarabilor, ceea ce arată că îmbrăcămintea cavalerului, paftaua cu care era încins, nu era cu nimic mai prejos decât cea a cavalerilor occidentali, iar pe mormântul lui se găsește o Cruce de Malta, precum și însemne ale cavalerilor templieri, cum, de altfel, se găsește această cruce și pe piatra din Titești.
Pe piatra din Titești apare, în plus, noțiunea de ,,Slavă lui Basarab în veci!”. Prezența paftalei cavalerului din mormântul 10, ca o podoabă a cavalerilor occidentali cu trăsături occidentale, ilustrează întreaga configurație spirituală a epocii, după cum spune renumitul istoric Pavel Chihaia, la care se întregește cu înscrisul de pe piatra din
Titești, unde profesorul Bogdan Damian a scris: ,,Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii care cunoștea așadar foarte bine limba slavă și grafia chirilică”.
Azi ne punem întrebarea: văzând piatra din Titești cu înscrisul de pe ea, cine și pentru cine a făcut această operă de artă în urmă cu șapte secole?

La fel a gândit și a consemnat și prof. univ. Damian Bogdan, slavist de profesie, care a consemnat: ,,În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce constituie, de asemenea, o deosebită importanță prin marea ei raritate dacă nu unicitate”.
Iar eu, un iubitor de istorie și al poporului român, consemnez că este unică pe teritoriul
României, pentru că unic este și Basarab pentru Țara Românească.

Dr. Constantin Ionițescu,

Râmnicu Vâlcea, august 2019