Cine crede că, astăzi, serviciile secrete sunt cu mult mai performante decât în urmă cu 2000 de ani, se înşeală amarnic!
Inteligenţa umană nu e rodul evolutiv al civilizaţiei ultimelor secole, nici măcar al erei informaţionale, computerelor extrem de sofisticate!
Inteligenţa umană e de la începutul lumii, de când ne-a creat Dumnezeu, înzestrându-ne cu har, cu sensibilitate, frumuseţe, dar şi cu ură, invidie, prefăcătorie ş.m.a.
Totuşi, dincolo de toate acestea, se pare că ,,religia sângelui neamului tău” pune în evidenţă latura cea mai virilă a inteligenţei unui adevărat bărbat: conştiinţa apartenenţei tale la neamul din care faci parte şi faţă de care ai cele mai mari şi mai nobile îndatoriri!
Dacă până acum se ştia că traco-getul Acornion, din Dianysopolis (Balcicul de azi, din Bulgaria), fusese cel mai de seamă reprezentat al serviciilor de inteligenţă ale acestui neam (pentru ale cărui merite fusese ,,imortalizat” pe o placă de marmură, spre veşnica şi binemeritata amintire a serviciilor făcute pentru patria sa ─ Dacia), de data aceasta, iată, că lui Acornion i se alătură, poate, cel mai strălucit reprezentant al acestei nobile arte, făcută în favoarea neamului său!
E vorba de un celebru ,,personaj superinteligent”, pe nume Callindromus, însemnând, se pare, în traco-getă, Frumoasa Cale, despre care istoricii antici greci au vorbit cu o oarecare reţinere şi mirare, în acelaşi timp, dar din care ,,respiră” foarte bine admiraţia lor faţă de acest locuitor al Moesiei Inferioare (zona Adamclisi, din Dobrogea de azi) acolo unde Roma îşi avea una dintre cele mai puternice şi mai numeroase garnizoane, numărând aproximativ 6000 de legionari!
Evident că scopul acelei legiuni era să stopeze invaziile migratoare de la nordul Dunării, şi aici avem în vedere nu doar pe geto-dacii care, iarna (fapt consemnat de însuşi Ovidiu, în ,,Iarna la geţi”) ,treceau pe podul de gheaţă al Dunării şi atacau Imperiul Roman, devastând Tracia până înspre Macedonia şi Thessalia, dar îi avem în vedere şi pe carpi, pe costoboci, pe roxolani şi chiar pe bastarni, cu toate că numărul acestora scăzuse mult, după victoria lui Rolles asupra lor, victorie care s-a soldat cu acordarea titlului de ,,prieten şi aliat al poporului roman”, distincţie venită din partea lui Crassus pentru Rolles.
Să nu uităm, însă, că toate aceste neamuri (nemaivorbind de carpi, care erau geto-daci) erau, în vremea lui Decebal, sub mâna sa, încât nu e de mirare de ce acel Callidromus ajunsese la curtea regelui dac, la Sarmizegetusa!
Până atunci, însă, acest personaj misterios, al serviciilor secrete ale lumii antice de la începutul sec. al II-lea d.Hr., fusese sclavul unui general roman, Laberius Maximus, de origine macedoneană, nimeni altul decât cel care, în anul 106 d.Hr., avea să-l ucidă pe Decebal, la Ranisstorun (Răşinari), să-i taie capul şi mâna dreaptă şi să i le ducă Împ. Traian, care le-a trimis, apoi, pe o tipsie de argint, Senatului Roman, care le-a batjocorit, scuipându-le şi aruncându-le, după aceea, la Gemonii, în fluviul Tibru!
Până atunci, însă, aveau să se mai petreacă multe fapte istorice de o duritate maximă, care au dus la ridicarea faimoaselor ,,temple triumfale”! E vorba de ,,Tropaeum Traiani” (109) şi de ,,Columna lui Traian” (113).
Acest centurion (devenit general), Laberius Maximus, era, de fel, traco-get macedonean din Gramini (din NV Greciei de azi), iar lucrul acesta ni-l spune însăşi piatra tombală găsită la Gramini (pe care scrie limpede că el l-a ucis pe Decebal), piatră care, în prezent, se află la muzeul de Istorie din Cabalo (Grecia).
E foarte interesant nu doar faptul că generalul roman Laberius Maximus era din neamul nostru traco-get şi că era chiar creştin, fiindcă Macedonia fusese creştinată, de Sf. Ap. Pavel, imediat după moartea lui Iisus Hristos, dar ni se spune, iată, în mod indirect, că acea numeroasă garnizoană romană din Moesia Inferior/Dobrogea/Adamclisi-ul de azi, era ,,populată” cu creştini din toată Peninsula Balcanică.
Am ţinut să insistăm asupra acestui aspect, deoarece vom vedea (pe parcursul acestei lucrări) că Împ. Traian ştia deja că-n rândurile armatei romane, pe care o conducea, se aflau şi destui creştini, pe care, într-un fel, i-a protjat, ori măcar a încercat să-i protejeze, ştiindu-i (şi pornind chiar de la acest general al său, Laberius Maximus) a fi foarte buni şi loiali luptători.
El, acest general, avea s-o prindă, mai întâi, pe sora lui Decebal, aici, în ,,pasul Câineni” şi avea s-o exileze (la propunerea Împăratului) într-una din insulele Mării Egee!
Aşadar, faptele sale de arme erau cu totul şi cu totul deosebite, inteligenţa şi curajul său dovedindu-se din plin!
Şi, cu toate acestea, iată că acel strălucit personaj Callidromus ─ Frumoasa Cale ─ s-a dovedit a fi cu mult deasupra bravului general roman, de vreme ce, într-o incursiune a dacilor şi a populaţiilor barbare (bastarni, costoboci, roxolani), conduse de Susagus, generalul lui Decebal, el, Callidromus, fost sclav al gen. roman Laberius Maximus, avea să ajungă prizonierul generalului Susagas, care, văzându-l a fi foarte bine informat cu ,,tot ce mişcă în vremea aceea”, a începutului sec. II d.Hr., în Moesia Inferior/Dobrogea, i l-a trimis lui Decebal.
Însă, după felul în care ,,s-a mişcat”, trecând de la un general roman la un general dac, ne face să credem că el se afla acolo, în Moesia, pe acel post numit, azi, ,,cârtiţă”, fiind foarte bine plasat, încât avem convingerea că acel Callidromus era geto-dac ,,pur-sânge”.
Susţinem aceasta, având în vedere evoluţia sa după aceea: după ce a ajuns la Sarmizegetusa, iar de acolo, la Pacorus II, regele Parţilor!
De la curtea regelui Parţilor să-l găsim, apoi, în Nicomedia, în garnizoana Împ. Traian, pe post de… brutar al Împăratului, presupune o ,,înfiltrare” de om superdotat şi extrem de curajos.
Brutarul Împăratului Traian!! Nu vi se pare, totuşi, ciudat?!
În sfârşit, iată ce ne spune marele istoric şi filolog, literat şi enciclopedist roman Pliniu cel Tânăr (62-113 d.Hr.), nepotul lui Pliniu cel Bătrân, care a murit cu patru ani mai înainte de a se sfârşi Împ. Traian, aflând, astfel, de la alţi istorici antici greci că Împ. Traian a spus, înainte de a muri, că el ,,a primit otrava”, adică i-a fost dată!!
Textul sună astfel:
,,Un soldat, Apuleius (provenit, probabil, din Apulum-ul dacic/Alba-Iulia de azi, ştiut fiind faptul că romanii obişnuiau să-i pună sclavului un nume ce se referea la originea sa, la ţara ori locul său de baştină, n.n.), care este în garnizoana Nicomediei, mi-a scris, stăpâne, că un anume Callidromus, fiind reţinut de brutarii Maximus şi Dionysius (traco-geţi, după nume, n.n.), în serviciul cărora se angajase, s-a refugiat la statuia ta; adus în faţa magistratului, el a declarat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus (unul din generalii lui Traian în războaiele cu dacii, n.n.) şi, fiind făcut prizonier de Susagus, în Moesia, a fost trimis de Decebal în dar lui Pacorus, regele parţilor; după mai mulţi ani în serviciul acestuia, a fugit şi aşa a ajuns în Nicomedia”.
Până a trece la comentarea conţinutului acestui fragment, cu referire specială la acel faimos personaj, Callidromus, credem că oricine şi-a pus întrebarea firească: Ce căuta un soldat dac, Apuleius, în garnizoana din Asia Mică, aflată sub comanda Împ. Traian?!
De aici se vede limpede că, după primul război daco-roman, din 101−102, dar şi mai sigur, după al doilea război, 105−106, Împ. Traian recrutase mulţi soldaţi geto-daci, pe care, îi dusese (ca şi sclavi!) în teatrul de operaţiuni din Orientul Apropiat, spre a lupta împotriva parţilor, Armeniei, Babilonului, Ctesifonului, Seleuciei, creând, astfel, două noi provincii romane: Mesopotamia şi Asiria.
Faptul că acel soldat dac, Apuleius, îi scrisese lui Pliniu cel Tânăr că în garnizoana Nicomediei fusese reţinut Callidromus, denotă limpede două lucruri:
1. acel soldat nu era un oştean oarecare, de vreme ce-şi permisese să-I scrie lui Pliniu cel Tânăr, autorul ,,Panegiricului lui Traian”; cu alte cuvinte, ştia că Plinus era unul din cei mai apropiaţi confidenţi ai Împ. Traian;era şi Guvernatorul Bithyniei.
2. Apuleius făcuse acest lucru spre a-şi arăta loialitatea sa faţă de Împ. Traian, care, poate, îi acordase cetăţenia romană, aşa încât avem convingerea că Traian (care era un om foarte cumpătat şi deosebit de cult; un foarte bun psiholog!!) a acordat cetăţenia romană multora dintre foştii soldaţi ai lui Decebal, cu care a făcut renumitele-i cuceriri din Orientul Apropiat, extinzând, astfel, Imperiul Roman, aşa cum nu o mai făcuse (şi nici nu avea să o mai facă) nimeni până la el!
De asemenea, mi s-a părut extrem de interesant faptul că gen. Susagus (generalul lui Decebal) opera în Moesia, unde, chipurile, l-ar fi capturat pe Callidromus, trimiţându-i-l lui Decebal, la Sarmizegetusa.
În primul rând, Susagus, prin metateză şi uşoară corupere fonetică, ne duce cu gândul la toponimul Şugag, localitate din actualul judeţ Alba.
Faptul că Decebal îşi trimisese la Dunăre (în Moesia Inferior), un strălucit general, pe Susagus, ne determină să credem că acest lucru s-a petrecut prin octombrie 102 d. Hr., atunci când Împ. Traian opera cu tenacitate şi în ,,pasul Câineni”, forţând Porţile de Fier ale Transilvaniei!
Ca să scape de o asemenea presiune extremă, Decebal – care era un foarte bun strateg militar – a găsit de cuviinţă să creeze o breşă, în ofensiva romană, deschizând un nou front de luptă, foarte departe de ,,pasul Câineni”, în aşa fel încât Împ. Traian să fie nevoit să-şi deplaseze forţele în acel nou ,,focar” sud-dunărean, de la Adamclisi, unde staţiona o puternică garnizoană romană.
Aşa se face că gen. Susagus a pornit spre Moesia Inferior, aflându-se în fruntea forţelor seminţiilor din estul Daciei, care-i rămăseseră fidele regelui dac, şi anume: carpii, costobocii, bastarnii şi roxolanii!
Astfel, întreaga garnizoană romană (ce număra aproximativ 6000 de legionari) a fost măcelărită complet!
Aflând de dezastrul de la Adamclisi, Împ. roman a părăsit ,,pasul Câineni”, în noiembrie 102 d.Hr., îmbarcându-se pe plute, până la Dunăre, iar de acolo, până în Dobrogea, pe corăbiile romane.
Primul lucru ce l-a făcut a fost acela de a constata că populaţia civilă de coalizase cu ,,barbarii”, iar pentru aceasta s-a răzbunat crunt nu doar împotriva bărbaţilor, cât şi a femeilor, schingiuindu-i şi punându-i deopotrivă în lanţuri, după cum se poate vedea pe metropolele de la Tropaeum Traiani de la Adamclisi, unde apar şi femei cu pruncii în braţe!
Evident că acolo, la Adamclisi, n-ar fi trebuit să ridice un ,,monument triumfal” (aşa cum a făcut-o cu ,,Coloana lui Traian”, ridicată la Roma, pe bună dreptate, în anul 113 d.Hr.) deoarece n-a fost vorba de nicio victorie romană, ci, din contră, a fost vorba de o foarte mare, dezastruoasă înfrângere, seminţiile ,,barbare” copleşindu-i pe romanii din acea garnizoană.
Mai degrabă, la Adamclisi, am putea spune că e monumentul celei mai mari înfrângeri suferite vreodată de Împ. Traian, din toată cariera sa militară!
Cât îl priveşte pe Callidromus, avem convingerea că el n-a avut de ce să se teamă de gen. dac Susagus.
Din contră, în mod cert i-a furnizat (înainte de a lua cu asalt garnizoana, în care se afla şi el) informaţii foarte preţioase, încât mai degrabă credem că el, Callidromus, a dezertat, probabil, până a începe atacul gen. Sasagus.
Astfel, ajungând din sclavul lui Laberius Maximus (pe când acesta încă se afla în garnizoana de la Adamclisi, de unde a plecat, apoi, să lupte sub comanda Împ. Traian în ,,pasul Câineni”), sclavul gen. Susagus şi, după aceea, sclavul lui Decebal, am avea motive să ne-ndoim de caracterul, de onestitatea sa, mai bine zis, dar faptul că el e trimis de regele Decebal ca sclav (deşi noi suntem convinşi că a mers ca solie!) la Pacorus II, regele Parţilor, denotă cât se poate de limpede că aceasta este cea mai bună garanţie a faptului că el era geto-dac sau traco-get sud-dunărean. Altminteri, nu vedem de ce Decebal ar fi avut atâta încredere în el!
A merge la Pacorus II, din partea regelui Decebal, ca ,,sclav”, mai sigur, ca solie, nu credem că era o mai mare onoare şi încredere ce i se putea acorda cuiva, iar acel ,,cineva” e logic că nu putea fi un străin din Adamclisi, ci numai un om din neamul nostru!
,,După mai mulţi ani în serviciul acestuia (a lui Pacorus II – spune Pliniu cel Tânăr, n.n.), (Callidromus, n.n.) a fugit (poveşti!! n.n.) şi aşa a ajuns în Nicomedia”.
E surprinzător cât e de credul Plinius cel Tânăr!
De asemenea, lipsa de răspuns a Împ. Traian către Plinius (referitor la faptul că i l-a trimis pe Callidromus), presupune că nici măcar n-au visat romanii ,,strategia” foarte clară a lui Decebal şi a supusului său, Callidromus!
Cum au putut fi atât de naivi, încât să creadă că e absolut întâmplător că acel ,,brutar”, Callidromus (fost sclav al lui Laberius Maximus, unul din generalii Împ. Traian, în războaiele cu dacii!) a fost făcut prizonier de gen. Susagus – generalul lui Decebal − în Moesia Inferior/Dobrogea de azi; că Susagus i l-a trimis lui Decebal, aşa, drept sclav, ca şi cum Decebal n-ar fi avut destui sclavi, inclusiv romani?!
E logic că acest Callidromus deţinea foarte multe şi utile informaţii de la Dunărea de Jos şi de la gen. roman – de origine macedoneană – Laberius Maximus, iar dacă fugise, dezertând şi ajungând la gen. Susogus, o făcuse nu că l-ar fi constrâns cineva, în afară doar de propria-i conştiinţă, cea a apartenenţei sale la poporul geto-dac!
De n-ar fi fost aşa, în mod cert Decebal nu l-ar fi trimis tocmai pe el, ,,un străin”, la Pacorus II, regele Parţilor, un alt străin, ci ar fi trimis pe cineva dintre parţii ce-i avea ca ,,diplomaţi” la curtea sa de la Sarmisegetusa.
Facem această afirmaţie bazându-ne pe o lectură a unui antic grec, care lăsa să se înţeleagă că parţii şi dacii (descendenţi din tribul ,,sacilor” nord-iranieni) erau din acelaşi mare neam al iranienilor, din care mai făceau parte: mezii şi perşii!
Şi-atunci, fireşte, cu siguranţă că dacii şi parţii se ştiau de fraţi, încă din sec. XIX−XVIII î. Hr.; ca atare, relaţiile dintre cele două neamuri au fost dintotdeauna cordiale, negăsind, până acum, nicio referire la vreun posibil conflict între ,,rude”!
Tocmai de aceea am ajuns la concluzia că Decebal l-a trimis pe Callidromus la Pacorus II, regele Parţilor, nu ca sclav, evident, ci în solie, spre a-i cere sprijin împotriva romanilor, respectiv împotriva Împ. Traian.
Cum lucrurile s-au precipitat, iar Decebal a fost ucis, la Ranisstorum (Răşinari), Callidromus nu a mai revenit la Sarmizegetusa, ci a rămas la curtea regelui Pacorus II, urmând a-şi duce pe mai departe misiunea pe care i-o încredinţase Decebal: aceea de a-l uicde, cu orice risc, pe Împ. Traian, în cazul în care el va muri, iar parţii nu-i vor mai veni, fireşte în ajutor! Lucru ce s-a şi întâmplat.
Callidromus a rămas, aşadar, câţiva ani la curtea regală a Parţilor lui Pacorus II.
Că i-a furat acestuia din urmă efigia şi ,,insemnele” pe care, mai apoi, ajungând în Nicomedia, spusese că i le furase cineva – acestea iarăşi sunt poveşti; la fel, poveste, este şi faptul că i se furase şi ,,un mic bulgăre de aur”, pe care, zice-se, ,,îl adusese din minele parţilor”!!
Toate aceste ,,scenarii”, însă, aveau un singur scop: acela de a-i divide pe romani, luptând pe două fronturi: unul în Dacia şi altul în Parţia!
Se pare, în schimb, că Împ. Traian a înţeles ,,stratagema fugarului” Callidromus, de vreme ce n-a dat curs dorinţei celor mai aprigi duşmani ai săi şi ai Imperiului Roman: Decebal şi Pacorus II!
Revenind la citatul din Plinius cel Tânăr, pare foarte interesant că brutarii Maximus şi Dionysius l-au suspectat de ceva pe Callidromus (probabil că l-au surprins când punea praful de otravă în făina ce urma a fi pusă la depozit, pentru a face pâinea ce urma să ajungă la Împ. Traian), din moment ce l-au reţinut, iar acesta a reuşit, totuşi, să scape, refugiindu-se lângă statuia Împ. Traian din Nicomedia, locul statuii fiind socotit loc sfânt, intangibil, un fel de tabu pentru oricine căuta să-şi scape viaţa!
De n-ar fi fost (sau nu s-ar fi simţit) vinovat, n-ar fi avut de ce să fugă şi ,,să ceară protecţia Împ. Traian!”.
Suspiciunea brutarilor Maximus şi Dionysius s-a întemeiat, totuşi, pe ceva!
Se vede că, oricât de ,,mare specialist” ai fi într-un domeniu, se întâmplă să mai şi greşeşti. O greşeală, oricât de mică, se pare că, în acest domeniu, al inteligenţei, îţi poate fi fatală!
De aici deducem în mod cert, că acei brutari Maximus şi Dionysius, şi ajutorul lor Callidromus, erau cei care făceau pâinea pentru Împ. Traian!
Cum de ajunsese traco-getul/ori geto-dacul Callidromus, iată, în preajma Împăratului, asta numai el ştie!!
În orice caz, totul presupune, într-adevăr, o inteligenţă ieşită din comun! Iar Callidromus se vede clar că era supradotat!!
Aşadar, Callidromus îşi urmărise, cu obstinenţă, scopul misiunii ce-o avea de îndeplinit, şi anume acela de a-l ucide pe Împ. Traian!
De altminteri, Împăratul însuşi, înainte de muri, a spus că ,,otrava am primit-o”, adică i-a fost dată…în pâine, iată!
Cine altcineva ar fi putut să încerce (şi chiar să reuşească!) aşa ceva, când ştiai prea bine că viaţa, în asemenea împrejurări, ţi-atârnă de un fir de păr?!
Şi, totuşi, el a reuşit, dar se pare, cu însuşi preţul vieţii sale, întâmplată în anul 117 d.Hr., an în care a murit Împ. Traian, la Selinuntum, în Munţii Taurus, din Siria.
Se vede că acel geto-dac/ori traco-get, Callidromus, îl ura ,,de moarte” pe Împ. Traian, poate pentru că, răzbunându-se pentru uciderea celor 6000 de legionari romani, de la Adamclisi, muriseră şi rude foarte apropiate ale lui Callidromus.
Astfel, răzbunarea sa ar avea un sens, deşi acesta nu e de ajuns, dacă ne raportăm la dezastrul suferit de daci,odată cu înfrângerea lor de către Împ. Traian.
Iată, însă, că, deşi Decebal murise în anul 106 d.Hr., el, Callidromus, i-a rămas fidel încă 11 ani, adică până la moarte, petrecută în acelaşi an cu moartea Împ. Traian.
Cu alte cuvinte, a murit împăcat cu gândul că ,,misiunea” sa faţă de poporul său (şi faţă de cei dragi ai săi) fusese îndeplinită exemplar!!
Cum nu ni se mai spune nimic despre el (e drept că Pliniu cel Tânăr a murit cu patru ani înainte de a muri Împ. Traian), cuntem convinşi, totuşi, că a fost supus la mari şi grele cazne, în timpul cărora a recunoscut că i-a pus otravă în pâine Împ. Traian.
Altminteri, Împ. Traian n-ar fi avut de unde să ştie că fusese otrăvit, singur spunând: ,,Am primit otrava!”, adică mi-a fost dată…în pâine!!
Iată cum ,,blestemul lui Decebal” se împlinise asupra lui Traian (singurul cuceritor al Daciei, dintotdeauna, nimeni nemaiputând – până la el, dar nici după el – să obţină o asemenea izbândă!), dar, mai târziu, şi asupra Imperiului Roman de Apus, cucerit de mercenarii germani ai lui Odoacru, care l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, în anul 476 d.Hr., instaurând dominaţia germană în Italia şi marcând, astfel, sfârşitul Imperiului Roman de Apus.
Aşadar, romanii începuseră şi sfârşiseră cu un Romulus: primul Romulus fusese fondatorul legendar al Romei, iar cel de-al doilea, Romulus Augustulus, ultimul Împărat al Imperiului Roman de Apus.
De la fundarea Romei (753 î. Hr.) şi până la căderea ei definitivă (în 476 d. Hr.), trecuseră, aşadar, 1229 de ani!
Tristă soartă a celui mai strălucit Imperiu ce a fost vreodată pe pământ!
Aceasta e, de fapt, soarta tuturor imperiilor, a slavei deşarte!…
Deşertăciune e, însă, în toate cele câte se ivesc sub soare!
Umbră şi patimă! Trecere!…Mai presus de toţi şi de toate rămâne, totuşi, Creatorul cerurilor şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, după cum se scrie în Biblie, iar acel Callidromus, geto-dacul/traco-getul se pare că era creştin, asemeni tuturor celor din Dobrogea începutului de secol al II-lea d. Hr., fiindcă pe atunci (imediat după moartea Mântuitorului), creştinismul luase o amploare nemaipomenită, răspândindu-se cu rapiditate în întreg Imperiul Roman, şi nu doar în oraşe, în garnizoanele militare, dar şi în lumea rurală, chiar printre vechii ,,cetăţeni romani”, după cum ne spune acelaşi Plinius cel Tânăr, pe care Împ. Traian îl numeşte ,,dragul meu secundus”, care, ,,în fruntea ostaşilor şi a provincialilor, într-un entuziasm general, ai împlinit legămintele făcute zeilor pentru sănătatea mea (Traian s-a născut în 18 septembrie, n.n.) şi le-aţi reînnoit şi pentru viitor”.
(Plinius cel Tânăr – Opere, p. 346)
În calitatea sa de mâna dreaptă şi de cel mai de seamă confident al Împ. Traian, evident că Plinius cel Tânăr se bucura de cea mai mare trecere în faţa Împăratului, fiindu-i acestuia ca un frate!
Într-atât îi era de loial, încât nu s-a sfiit să-i aresteze şi pe cetăţenii romani care trecuseră la creştinism. I-a pus în lanţuri şi i-a trimis, la Roma, Împăratului, spre a-i judeca. Pe ceilalţi, însă, care nu erau cetăţeni romani, a dat ordin să fie ucişi ori, supunându-i oprobiului public, aceşti nefericiţi, cu credinţă în Hristos, au fost măcelăriţi fără milă, fapt ce a dus la înmulţirea crimelor!
Cu siguranţă că toate aceste fărădelegi săvârşite împotriva creştinilor îl vor fi îndârjit şi mai tare pe Callidromus contra romanilor, încât se pare că ura îi stăpâneşte pretutindeni pe cei umiliţi şi batjocoriţi, nedându-le pace, până ce nu-şi văd vrăjmaşul ucis!
La Callidromus cred că era vorba nu doar de umilirea sa şi-a familiei sale (care, poate, fusese ucisă ori supusă repersaliilor ce se făceau asupra creştinilor), dar poate că e vorba de o umilire de proporţii, la nivelul tuturor creştinilor geto-daci sud-dunăreni, pe care Împ. Traian (la îndemnul, indirect, al lui Plinius cel Tânăr, Secundul său!) îi va fi persecutat, uneori nemilos, aşa cum urmau s-o facă, mai târziu, Septimiu Sever, Aurelian, Galeriu şi alţii!
Şi, totuşi, caracterul atât de frumos al Împ. Traian, limpezimea şi clarviziunea judecăţii sale se pare că l-au determinat să fie destul de tolerant cu creştinii, cu toate că ,,zelul” lui Plinius cel Tânăr, în stoparea (ori măcar frânarea) creştinismului, care luase proporţii de masă, îl făceau să ţină, pentru moment, balanţa în cumpănă, în sensul că nu a luat măsuri extrem de aspre împotriva ,,celor drepţi” (după cum ei înşişi, creştinii, se numeau!), ci s-a mulţumit să se rezume la păstrarea calmului la nivelul Imperiului, neacceptând vânătoarea ,,creştinilor”, care ,,nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul”.
Evident că excesul de zel în prigonirea creştinilor, exces de care dădea dovadă Pliniu cel Tânăr, pornea, se pare, din dorinţa acestuia de a-i fi cât mai pe plac Împăratului Traian, căruia îi scrie o lungă scrisoare, în care ţinea să se ştie că, pentru binele credinţei politeiste a Imperiului, el nu s-a sfiit a apela chiar la tortură. Dar iată scrisoarea:
,,E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine ori de câte ori stau în cumpănă. Căci cine ar putea mai bine decât tine să mă îndrumeze atunci când şovăi, sau să mă sfătuiască atunci când nu ştiu cum să procedez?
N-am luat parte niciodată la anchetele (autorul se referă la legea promulgată în anul 64 d.Hr., când creştinii au fost acuzaţi de incendierea Romei, iar începând de atunci, au fost persecutaţi; această lege ar fi trebuit reînnoită de fiecare împărat, n.n.) împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei pedepsite sau urmărite.
De aceea am şovăit mult dacă trebuie făcută vreo deosebire după vârstă, sau să nu fac nicio diferenţă între cei foarte tineri şi cei în puterea vârstei, dacă trebuie iertat cel ce se căieşte, sau dacă aceluia care a fost odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte, dacă trebuie pedepsit numai numele de creştin, chiar dacă n-a făcut vreo crimă, sau crimele care sunt legate de numele de creştin.
Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte.
Căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuia pedepsită măcar încăpăţânarea şi îndărătnicia lor neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie, pe care, fiindcă erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând, însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întâmplă de obicei, a dus la înmulţirea crimelor şi au apărut cazuri diferite.
A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor persoane. Celor care negau că sunt, sau că au fost creştini, invocând zeii după formula rostită de mine şi aducând ofrande cu vin şi tămâie statuii tale, care poruncisem să fie adusă în acest scop împreună cu statuile divinităţilor, dacă pe lângă acestea au hulit pe Cristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi în niciun chip să facă cei care sunt cu adevărat creştini, am socotit că pot să le dau drumul. Alţii, care au fost denunţaţi, au spus că sunt creştini şi după aceea au tăgăduit, zicând că în adevăr fuseseră, dar că nu mai erau, unii de vreo trei ani, alţii, de mai mulţi ani şi unii, de mai bine de douăzeci de ani (deci, încă din a doua jumătate a sec. I d.Hr. erau, deja, creştini în Imperiul Roman, n.n.). Şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Cristos.
Afirmau însă că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalţe pe rând cântare lui Cristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-şi calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea, obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu prin care, conform instrucţiunilor tale, interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului.
N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată, exagerată. De aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci împrejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi; sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol.
Şi molima acestei superstiţii s-a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare; cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată. În orice caz, templele care erau aproape părăsite, încep să fie căutate. ceremoniile solemne, multă vreme întrerupte, sunt reluate; peste tot se vinde carnea provenind de la jertfe, care până acum găsea cu greu cumpărători.
De unde se poate deduce cu uşurinţă câţi oameni ar putea să se îndrepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căinţă”.
(Pliniu cel Tânăr – Op. cit., p.p. 343-344)
Aşadar, ,,molima acestei superstiţii” (după cum numeşte Plinius creştinismul), reprezenta un adevărat pericol, asemănător unui duşman redutabil, de temut pentru Imperiul Roman, deoarece cuprinsese foarte mulţi oameni, ,,de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol”, iar lucrul acesta de bună seamă că era cunoscut prea bine de însuşi Împ. Traian, care şi-a dat seama că măsurile extreme adoptate împotriva creştinilor vor duce, inevitabil, la proporţii de masă, ce vor percuta negativ asupra unităţii Imperiului Roman!
Ochiul său de mare strateg, vedea, cu siguranţă, că apele învolburate nu vor putea fi zăgăzuite la infinit, ci cu mult mai bine era dacă adopta cea mai înţeleaptă formulă pentru asemenea situaţii de urgenţă, şi anume toleranţa!
Încă de la el pornind, credem că primii paşi făcuţi, cu teamă, la început, de creştinism, au însemnat deschiderea largilor porţi prin care creştinătatea s-a revărsat ca o maree caldă, binefăcătoare pentru întreaga omenire!
Faptul că acei ,,creştini de-nceput” se rugau într-o anumită zi (duminica, în zori) lui Cristos, legându-se cu jurământ ,,să nu înfăptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-şi calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în faţa justiţiei, dacă au primit ceva în păstrare”, denotă limpede că preceptele cristice erau deja însuşite de adepţii Mântuitorului; că ei păşeau pe calea cea dreaptă, ascultând cuvântul Fiului care spunea: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” , ,,Cine e însetat să vină la mine şi Eu îi voi da să bea din apa vieţii!…”.
Iar ei, creştinii de-nceput, au preferat să-şi rişte viaţa (asemeni traco-getului Callidromus), numai să poată să-şi respecte jurământul, şi anume ,,să nu-şi calce cuvântul dat!”.
Apariţia pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos avea să deschisă umanităţii noi orizonturi, iar de acest lucru, se pare, Împ. Traian era perfect conştient, din moment ce, răspunzându-i lui Plinius cel Tânăr, îi dă de înţeles acestuia că n-ar trebui, totuşi, să fie atât de aspru, atât de prigonitor al creştinilor, precum fusese, cândva, Saul, care, pentru fărădelegile sale, a fost orbit pe drumul Damascului.
Deşi nu-i pronunţă numele Sf. Apostol Pavel/Saul, Împ. Traian ne sugerează, însă, că ştia prea bine acel episod cu cel mai mare prigonitor al creştinilor, iar de aici deducem că el era, totuşi, cu teamă de Dumnezeu, deşi postura în care s eafla (cel mai mare împărat al Pământului din acea vreme, prins, totuşi între politeismul roman şi monoteismul cristic) era, într-adevăr, extrem de grea!
Ca om îl înţelegem prea bine! La fel ca şi împărat!
Meritul său, însă, cel mai mare, nu este acela de a fi extins Imperiul Roman, aşa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci (dar nici după el!), ci, după părerea noastră, cel mai mare merit constă în lăsarea deschisă a unei portiţe, înguste totuşi, spre a se revărsa, în lume, creştinismul, noua religie a iubirii, a adevărului, a dreptăţii, a vieţii veşnice…Credinţa Învierii! Credinţă de care, cu siguranţă, s-a rezemat însuşi Împ. Traian în ceasul din urmă al vieţii sale, acolo, la Selinuntum, în Munţii Taurus din Siria, gândindu-se, poate, că sufletu-i era oarecum împăcat, de vreme ce nu-i urgisise cu mare asprime pe creştini, iar lucrul acesta credem că reiese chiar din răspunsul pe care el i-l dă lui Plinius cel Tânăr, la scrisoarea acestuia:
,,Ai procedat aşa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care-ţi fuseseră denunţaţi drept creştini. Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valbil. Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt denunţaţi şi dovediţi vinovaţi, trebuie pedepsiţi, dar în aşa fel încât acela care tăgăduieşte că este creştin, şi face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie iertat pentru că se căieşte, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzaţie, căci ar constitui un exemplu reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 344─345)
Evident că surprinde pe oricine un asemenea răspuns ce venea din partea celui mai puternic om al Planetei!
De aici, însă, se vede limpede marea înţelepciune a Împăratului Traian, care era perfect conştient că represiunile sângeroase, tortura, moartea ,,celor drepţi” ar fi fost ca un fel de bumerang ce repercuta extrem de primejdios asupra unităţii întegului Imperiu Roman.
Acordarea cetăţeniei romane unor persoane din alte seminţii, dar care-şi făceau cu cinste datoria ostăşească, slujind în legiunile romane a fost un mare câştig pentru creşterea reputaţiei Împ. Traian.
Fiind atât de tolerant (neîncălcând, însă, nici legile politeismului roman) atât cu creştinismul, cât şi în acordarea cetăţeniei romane unor străini, Împ. Traian avea să-şi prelungească, în timp, gloria de care s-a bucurat în viaţă.
Susţinem aceasta, pornind de la un singur exemplu de acordare a cetăţeniei romane unui centurion, P. Accius Aquila, din Cohorta a VI-a de cavalerie, al cărui fiu avea să ajungă, mai apoi, Procurator/Guvernatorul Provinciei Alutensis, ce-şi avea sediul la Praetorium (Racoviţa, jud. Vâlcea), pe mormântul căruia (aflat în punctul Dealul Mlăcii, sat. Copăcelu, com. Racoviţa) se află, săpată în piatră, o cruce impresionantă, semn clar că acel Aquila Phidus era creştin ortodox!
De aici, din acest exemplu, deducem, fireşte, că acel centurion din Cohorta a VI-a de cavalerie, pe nume P. Accius Aquila, atât el, cât şi fiica sa (care a căpătat şi ea cetăţenie romană) erau deja creştini, atunci când acest centurion i-a cerut Împ. Traian să-i acorde fiicei sale cetăţenia romană.
Cum am putea crede altfel, din moment ce fiul său, iată, ajuns Guvernator la Praetorium, în Nordul Olteniei, era creştin, la anul 140, în vremea Împ. Antoninus Pius?!
Dar iată şi scrisoarea pe care Plinius cel Tânăr i-o adresează Împ. Traian, cu rugămintea de a-i acorda fiicei centurionului (care, se subînţelege, primise deja cetăţenia romană, dacă slujea în acea cohortă) aceeaşi cetăţenie romană:
,,P. Accius Aquila, centurion din conhorta a şasea de cavalerie, m-a rugat să-ţi trimit, stăpâne, un memoriu prin care imploră bunăvoinţa ta pentru situaţia fiicei sale; m-am gândit că nu se cade să-l refuz, ştiind cu câtă răbdare şi bunăvoinţă asculţi de obicei rugăminţile soldaţilor”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 347)
Iar răspunsul a venit cât se poate de repede:
,,Am citit memoriul lui P. Accius Aquila, centurion din cohorta a şasea de cavalerie, pe care mi l-ai trimis; înduplecat de rugăminţile lui, i-am acordat fiicei sale cetăţenia romană.
Ţi-am trimis copia deciziei ca să i-o înmânezi”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 347)
Ştiind că, la cavalerie, macedonenii excelau, avem convingerea că acel macedonean, Aquila, era şi creştin, iar lucrul acesta nu credem să nu-l fi ştiut Împ. Traian.
Cu siguranţă că, asemeni lui Marc Aurelius (acesta mai târziu, e drept, dar în acelaşi secol), ştia că în rândurile armatei sale se aflau destui oşteni care erau creştini; Marc Aurelius avea o legiune întreagă de creştini macedoneni, care, în Panonia, într-o împrejurare extrem de grea (aproape fără scăpare!), cu ajutorul unei rugăciuni colective avea nu doar să iasă din impas, dar chiar să zdrobească definitiv duşmanul care ocupase, până atunci, cele mai avantajoase poziţii de luptă!
Aşadar, cu aproximativ o jumătate de secol mai înaintea lui Marc Aurelius, Împ. Taian ajunsese la concluzia că acei creştini nu reprezentau, de fapt, un pericol iminent la adresa Imperiului Roman, ci, din contră, ei ar fi putut să păstreze vigoarea legiunilor, dacă li s-ar fi acordat atât cetăţenia romană cât şi libertatea de credinţă, lucru pe care Împ. Traian l-a făcut, totuşi, dar nu chiar pe faţă, după cum bine am văzut!
Cu adevărat, mari oameni de stat sunt doar aceia care au acel har al ,,înainte vederii”, fiind, din acest punct de vedere, am putea spune, proorocii neamului lor, încât ,,ungerea” Domnului se pare că nu este un act ceremonial, ci el chiar vine de la Dumnezeu!
Nicăieri (din câte am citit) nu am găsit consemnat ceva despre o răzbunare crudă a Împ. Traian la aflarea veştii propriului său destin, şi anume otrăvirea sa de către ,,brutarul” geto-dac/traco-get Callidromus, ceea ce denotă că, poate, Traian (asemeni lui Saul/Ap. Pavel) înţelesese, în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti, că, da, fiecare îşi va primi pedeapsa datorată pentru toate câte le făcuse în trecerea sa spre cele veşnice, iar acest precept ,,al recompensării”, dar şi al pedepsei, era un precept creştin!
Pornind de aici, înclinăm să credem că însuşi marele Împ. Traian ajunsese la concluzia că viaţa pământeană e doar o umbră; că, atâta timp cât ni-e dat să vieţuim sub Soare, e bine să fim oameni cu frică de Dumnezeu, să ne iubim aproapele şi ,,să facem cât mai mult bine şi cât mai puţin rău ─ dacă se poate, deloc!” ─, după cum ne-a spus Însuşi Mântuitorul lumii.
El, Împ. Traian, fiu de general din Sevilla (primul împărat neitalic, fiul adoptiv al Împ. Nerva, care l-a şi asociat la domnie), ştia că, uneori, fusese destul de aspru cu creştinii, dar spre sfârşitul vieţii devenise mai blând şi mult mai bun, mai înţelegător, de vreme ce-i spunea lui Plinius cel Tânăr, Secundului său, că ,,nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul (creştinii, n.n.)”; că ,,denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzaţie”, iar „cei care se căiesc să fie iertaţi„.
Dar, oare, în singura rugăciune ce ne-a lăsat-o Iisus Hristos, ,,Tatăl nostru”, nu se spune tot aşa: ,,Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”?!
Ba da! Întocmai! Şi-atunci, ce motive am avea să ne îndoim de aplecarea spre creştinism a Împ. Traian?!
E drept, că n-a spus niciodată acest lucru, fiindcă ar fi intrat în conflict cu religia politeistă a Imperiului Roman, dar intuim că, în adâncul sufletului său, el era un bun creştin!
Nu ştim, fireşte, dacă l-a omorât pe Callidromus, după ce acest a recunoscut că i-a dat otrava în pâinea zilnică!
E posibil să-l fi omorât, aşa cum a procedat în primăvara anului 101 d. Hr., la Romula (Caracalul de azi), când i-a primit n cortul său pe cei patru ,,soli” daci, veniţi ca ,,dezertori” de la Decebal, care, însă, în realitate, nu erau decât un fel de ,,grup de comando”, care avea misiunea de a-l ucide pe Împ. Traian chiar în cortul său.
Cum Împ. Traian (care era şi un foarte bun psiholog) a citit pe faţa şi-n ochii unuia dintre cei patru daci o uşoară umbră de viclenie, a dispus, imediat, să fie luaţi la strânsori, în urma cărora au recunoscut adevărul adevărat, şi anume că însuşi Decebal îi trimisese spre a-l ucide pe Împ. Traian!
Evident că au fost executaţi pe loc!
Poate aşa s-o fi întâmplat şi cu Callidromus, iar dacă acesta va fi fost creştin, cu siguranţă că Împ. Traian a auzit chiar din gura ,,brutarului” ,,doctrina” iubirii, a adevărului şi a dreptăţii, doctrină promovată de către toţi creştinii din Imperiul Roman de la-nceputul sec. al II-lea,d.Hr.
Poate că Împ. Traian (asemeni lui Pillat din Pont) va fi rămas pe gânduri, dându-le dreptate creştinilor!
Susţinem aceasta, întrucât, urmărind cu atenţie corespondenţa dintre Pliniu cel Tânăr şi Împ. Traian (desfăşurată după acordarea cetăţeniei romane fiicei lui P. Accius Aquila), abservăm că nu se mai face absolut nicio referire la persecutarea creştinilor. Din contră, vedem cum sporeşte grija şi mila faţă de oameni, în detrimentul banilor (,,Căci nu vreau să ne preocupăm mai puţin de oameni, decât de banii publici de oriunde” ─ Op. cit., p. 49), cât şi îngrijirea sa, aproape părintească, de a acorda, pe mai departe, cetăţenia romană cât mai multor oameni:
,,Deocamdată am dat dispoziţii să se facă menţiune în registrele mele că am acordat dreptul de cetăţenie romană acelora pentru care m-ai rugat şi voi face acelaşi lucru pentru ceilalţi, când mă vei ruga”.
(Plinius cel Tânăr ─ Op. cit., p.p. 347)
Dincolo de latura umană a Împ. Traian, de onestitatea şi dreptatea sa proverbială, rămâne, poate, ca singura pecete a eternităţii sale, aplecarea sa ─ către sfârşitul vieţii ─ spre creştinism!
De bună seamă că acest lucru nu-l găsim consemnat, în mod direct, în corespondenţa dintre el şi Secundul său, dar faptul că nu mai face nicio aluzie la zeităţile romane, ne face să credem ceea ce spuneam mai sus: şi anume, că el a fost, se pare, primul împărat roman care a înţeles şi a acceptat, în taină, doctrina creştină!
Altminteri, nu ne-am putea explica de ce doar la 21 de ani după moartea sa, Împ. roman Antoninus Pius (138─161 d.Hr.) şi-a primit acest ,,cognomen”! E logic că acest împărat a fost influenţat de Împ. Taian, aplecându-se cu pioşenie (de aici, Pius) asupa creştinismului.
Aşadar, creştinismul, la romani, îşi află rădăcinile la Împ. Taian, al cărui nume va rămâne, inevitabil, legat de cel al ,,brutarului” geto-dac/traco-get Callidromus ─ Fumoasa Cale! O metaforă, am putea spune, care cupinde în chintensenţa ei atât ideea de creştinătate (,,Eu sunt CALEA, ADEVĂUL şi VIAŢA!”), cât şi dagostea faţă de neamul tău: roman ori geto-dac, în cazul celor doi!
Amintirea lor, îngemănată, constituie imaginea vie a frământărilor celor două seminţii din care avea să se nască un popor nepieritor: neamul românesc!
Nimic mai dulce nu e sub soarele verii, decât zâmbetul mamei, când dă legănare, pruncului în noaptea înaltă a-nvierii; când seamănă grâu Iisus în altare!…
De-a pururi vom fi, aici, în lumină; în porţile Romei bătând cu un crin! Cât măduva încă ne fi-va creştină, şi noi, cu Iisus, în Ghetsimani, sub măslin, vom coborî în cronici bătrâne şi-n panegirice latine, până ce-n urma mea vor rămâne amarele doine danubian-carpatine!…
─ // ─
George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea,
24 august 2016
