Motto: „Să conduci cu o mână de fier, într-o mânuşă de catifea.”
Carol I
Pe 11 februarie 2017 se împlinesc 151 de ani de la abdicarea silită a lui Alexandru Ioan I, domnitorul Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Faptele lui măreţe au reprezentat un capăt de pod în istoria noastră, punând o temelie trainică modernizării statului român. Pe care trebuia ridicat edificiul viguros al unui stat european, nu doar prin aşezarea sa geografică pe acest continent. Această operă i-a revenit lui CAROL I (1866-1914) şi clasei politice pe care a modelat-o.
În funcţie de interesele şi comandamentele politice ale vremii în care s-a scris despre ei şi faptele lor, Regii României au fost prezentaţi diferit. Tocmai aceste condiţionări politice au făcut ca asemenea abordări ale unor contestatari ai regimului monarhic şi / sau dinastic, să fie tributare încălcării adevărului istoric. De un asemenea tratament s-a bucurat şi CAROL I.
Prin prevederile actului normativ întemeietor – Constituţia din 1866 – s-a instaurat monarhia constituţională ereditară.
Într-o lume levantină – deşi foarte tânăr (la începutul domniei sale avea doar 27 de ani) – Carol I s-a impus prin puterea exemplului personal, probând existenţa unor calităţi pe care puţini le bănuiau atunci când a descins în ţară: aristocrat şi… moderat, sobru şi prudent, abil şi perseverent, ordonat şi loial, ceremonios şi practic, modest şi muncitor, econom şi patriot, corect şi punctual. A fost un bun mediator, ceea ce i-a permis să devină arbitrul unei vieţi politice agitate; extrem de disciplinat şi răbdător, bun organizator şi excelent strateg.
S-a adaptat vieţii politice româneşti, creditând cu încrederea sa pe mulţi dintre politicienii tineri, pe care i-a simţit ca fiind devotaţi – ca şi el – înfăptuirii dezideratelor naţionale. Din care s-a constituit „clasa” politică românească, realizatoare a independenţei şi unităţii naţionale, înfăptuitoare a tuturor reformelor modernizatoare în administrarea statului şi politica externă (a cărei conducere şi-a asumat-o monarhul, convins că şi pe plan internaţional „interesele naţionale primează”). Regimul politic instaurat atunci se întemeia pe aplicarea principiului separării puterilor în stat (asigurând o poziţie privilegiată şefului statului, care acţiona atât în cadrul puterii legislative, cât şi în cadrul celei executive).
Monarhia a instaurat şi a menţinut un regim politic întemeiat pe constituţionalism, asigurând modernizarea treptată a statului, prin preluarea modelelor occidentale, chiar dacă – aşa cum a făcut-o în acelaşi timp cu noi şi Japonia – implementam „forme”, pentru care încă lipsea… „fondul”! Înţelegând necesitatea efectuării reformelor şi asumându-şi dezideratele naţionale româneşti, Carol I a contribuit decisiv la înfăptuirea lor şi la modernizarea statului prin reforme administrative, politice, militare, instituţionale, comerciale, economice, culturale (a încurajat dezvoltarea artelor şi ştiinţei etc.); a asigurat modernizarea infrastructurii rutiere, fluviale şi maritime, iniţiind un amplu proces de construcţii civile şi militare în toate oraşele din ţară. Prin toate acestea a asigurat transformarea statului dintr-o anexă privilegiată a unui imperiu muribund, într-un factor de echilibru în zona Balcanilor.
Actul/lovitura militară de stat din 11/23 februarie 1866 – precum multe alte momente cruciale din istoria noastră modernă – a fost apreciată diferit de-a lungul vremii: de la „o murdară conspiraţie de politicieni” (conform unei aprecieri a lui Nicolae Iorga, preluată şi folosită copios şi de corifeii de ieri şi de azi ai… autohtonismului biruitor), la considerarea actului drept „începutul revoluţiei române pentru independenţă” (V. Russu în 1976; ulterior şi alţii).
În lunga sa domnie, Carol I (1866-1914) nu şi-a încălcat niciodată angajamentul asumat în 1866, atunci când a declarat: „Eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi pe cea rea”, adăugând: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român” (lucru adevărat, deoarece din chiar prima zi a prezenţei sale în ţară se realizase prin lege… împământenirea sa, adică acordarea cetăţeniei române).
Nu o dată s-a confruntat cu „fanariotismul politicianist” al unora dintre contemporanii săi „roşii” (în 1870 – mişcarea numită „Republica de la Ploieşti”; în 1871 – incidentul de la sala Capşa din capitală), evenimente care l-au determinat pe Carol să-şi dovedească versatilitatea – ameninţând cu abdicarea – pentru a obţine constituirea unui guvern stabil.
Încoronat ca rege cu o coroană plămădită din oţelul unui tun – Carol a declarat: „Coroana cea mai frumoasă este cea şi va rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând: mărirea şi fericirea lui”.
Până în anul 1897 – când Spiru Haret a iniţiat legea prin care „Ziua de 10 mai se instituie ca zi de serbare şcolară pentru toate şcolile din ţară” – nu există o asemenea tradiţie. Tributari unor reflexe din timpul regimului comunist – când învăţământul constituia laboratorul ideal pentru tot felul de experimente… sociale – de care nu s-a scăpat în totalitate, nu este mai simplu să ne imaginăm că asemenea lucruri se întâmplă dintotdeauna.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea a iniţiat sistemul rotativei guvernamentale: Regele aducea la putere celălalt partid – îi încredinţa organizarea alegerilor parlamentare (pe care le şi câştiga) – se asigura astfel o majoritate parlamentară care îi permitea să guverneze. În acest sens sunt binecunoscute spusele omului politic Petre P. Carp – „Maiestate, daţi-mi guvernul şi vă dau Parlamentul”! Sau recunoaşterea francă a acestei realităţi a vremii: „În România nu sunt guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale”.
Au devenit memorabile multe din spusele lui CAROL I: „Nu uitaţi că, mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa morală, numai, le poate apăra de învingere şi nimicire”; „Legea şi dreptatea au dominat sub mine, am introdus ordine şi siguranţă în finanţe şi am avut grijă să fie disciplină perfectă în armată”.
„Popoarele care îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele însele, căci pretutindenea monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile viitoare”.
Aprecia politicienii, pe Preşedintele Consiliului de Miniştri (prim-ministru), în funcţie de utilitatea lor, «căci majoritatea în Cameră nu înseamna nimic, omul de la „cârmă” era totul»
A devenit mareşal onorific al armatei imperiale ruse (1909) pentru serviciile aduse de România în 1877.
Participarea României la al doilea război balcanic (1913) a marcat un moment important în afirmarea României şi a regelui în relaţiile internaţionale.
Ion G. Duca – remarca atitudinea distantă, excesiv de protocolară a regelui care „ţinea pe toată lumea la distanţă şi pentru nimic în lume nu s-ar fi scoborât de pe înălţimile pe care soarta îl aşezase”. A instituit regula „degetului regal” – nu întindea decât degetul arătător al mâinii drepte; doar pentru apropiaţi sau pentru membrii familiei existau excepţii: două degete sau toată mâna.
Ca un rânjet al unei istorii neascultătoare – care a ţinut morţiş să-i ignore toate faptele politicii sale externe (bazată pe alianţa cu Puterile Centrale), la 18 septembrie/1 octombrie 1914 a semnat ultimul act major din viaţa sa – Convenţia secretă cu Rusia – care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, admitea dreptul României de a anexa provinciile cu populaţie românească aparţinând Austro-Ungariei. Deoarece Rusia nu dădea niciodată nimic de la ea, în cazul în care sfârşitul războiului ar fi găsit-o în tabăra învingătoare (cum n-a mai fost să fie!), odată greul trecut, ca şi altădată, ar fi procedat în consecinţă, promovându-şi doar propriile sale interese imperiale.
S-a stins la doar câteva zile după, la 27 septembrie/10 octombrie 1914, frământat de faptul că România nu a dat curs tratatului de alianţă cu Puterile Centrale. A fost „soluţia” pe care a găsit-o pentru a pune capăt „tragediei conştiinţei” sale; s-a retras „de pe lumea aceasta” – aşa cum scria I. G. Duca – pentru a lăsa cale liberă încheierii unei alianţe cu Antanta împotriva Austro-Ungariei, în vederea eliberării teritoriilor naţionale româneşti stăpânite de monarhia dualistă.
A fost un OM care s-a achitat cu brio de atribuţiile calităţii sale de monarh. A fost un fin cunoscător şi un abil manipulator al sfetnicilor săi politici, de calităţile şi defectele cărora a ştiut să se folosească; aşa cum, peste ani, a făcut-o şi regele Carol al II-lea.
Preocupat de imaginea despre el şi instituţia monarhiei a contemporanilor săi şi a posterităţii, Carol I a sprijinit financiar acţiunea de restaurare a numeroase lăcaşuri de cult (precum biserica Trei Ierarhi din Iaşi), cărora, conform vechii tradiţii voievodale româneşti, le-a acordat şi numeroase daruri.
A fost un român care a rămas neamţ, care a introdus rigoare, punctualitate, ordine şi principii ferme într-o lume dominată de cutuma orientală „lasă-mă să te las”!
A fost beneficiarul unei domnii lungi şi a lăsat în urmă mulţimea faptelor care au schimbat la faţă o ţară care – la începutul domniei sale – îşi căuta calea pentru a ieşi din feudalism şi orientalism. Pe care, cu inerente neîmpliniri şi stângăcii, a reuşit să o plaseze pe calea modernizării şi europenizării. Poate cel mai bine descrie acea perioadă – în care Carol I şi I. L. Caragiale au fost contemporani – istoricul ieşean Gheorghe Platon: „Societatea românească a timpului (1878-1914, n. n.), ca orice societate aflată în plin proces de creştere, de dezvoltare, de maturizare, prezintă un aspect foarte contradictoriu sub raportul repartizării bogăţiei, a condiţiei sociale, moravurilor ş. a. Societatea vremii nu trebuie înţeleasă doar în lumina criticii virulente pe care, cu un inegalabil talent, a întreprins-o Caragiale, de pildă. Critica scriitorului, practic este conservatoare, făcută de la dreapta. Societatea vremii însă, aflată în plină prefacere, prezenta aspecte contradictorii. Ea nu trebuie apreciată după mulţimea aspectelor negative care marchează trecerea diverselor categorii de indivizi de la o stare la alta, vădeşte lipsa de aderenţă la principiile vieţii şi ale ordinii noi, ci în raport cu ceea ce are ea valoros şi durabil.
Din nefericire, epoca asupra căreia stăruim nu a avut şi cântăreţi de talia acelora care au criticat-o.”
N-ar exista final mai corect al acestui articol decât zisele acestui mare om de stat: „Viaţa mea era aşa strâs legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi de vădită simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene…
Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care el va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»”.
Tiberiu M. Pană
