Noţiunea de drept divin nu avea şi nici nu are un sens strict juridic, ci sensul lui este mult mai larg incluzând atât elementul juridic cât şi elemente religios-morale. Cu acest înţeles se păstrează şi se fololseşte şi astăzi noţiunea de „jus divinum”. În versiunea Fericitului Augustin, ordinea naturii nu este altceva decât voinţa şi raţiunea divină pe care o numeşte ,,lex aeterna” (lege eternă). Cât priveşte ,, dreptul divin” tot el spune că acesta “este ceea ce au rânduit Hristos, apostolii şi Sinoadele Ecumenice, călăuziţi de Duhul Sfânt“( Epistola 54,1,1). Prin urmare, dreptul divin poate modifica dreptul uman, dar numai în scopul asigurării conformităţii cu legea divină (Confesiunile, III, 8), deoarece numai această lege sau justiţie divină poate dărui fiecăruia ce este al său. Deci, în exercitarea puterii şi autorităţii statului prin care trebuie împărţită dreptatea, organizările respective nu trebuie să facă abstracţie de principiile moralei universal recunoscute şi nici să pună un zid despărţitor între „ordinea morală” şi „drept” care duce ipso facto la o evaluare subiectivă a rostului dreptului în societatea umană.
În accepţiunea ştiinţifică a noţiunii de drept, dreptul divin a încetat să mai facă parte din terminologia juridică. Ea nu se mai foloseşte în ştiinţele juridice, ci numai în teologie, şi-n dreptul religios sau în orice drept sacru. La fel se întâmplă şi cu dreptul natural. Noţiunea lui nu poate avea un conţinut juridic, ci unul mai larg ce cuprinde fie direct. fie indirect, concepte religioase şi moral-religioase, de tipul celor care formează nucleul Dreptului Divin.
Omul este acea fiinţă creată de Dumnezeu printr-un act direct şi intim: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră … şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”.
Dreptul primordial al dreptului la viaţă. Dreptul omului la viaţă este dreptul primordial, este un drept inviolabil de către oricine, specificat ca prim drept în toate constituţiile europene. Dreptul la viaţa eternă, la mântuire şi la împărăţia lui Dumnezeu este, în viziunea creştină, cu adevărat, Dreptul Fundamental al Omului, care ţine de ontologia acestuia, nefiind nevoie ca el fie recunoscut de către vreo insti tuţie omenească. Intensitatea cu care creştinul trăieşte evidenţa sperată a împărăţiei lui Dumnezeu – unde nu poţi avea acces oricum – este cea care va determina atenţia, respectul şi preţuirea vieţii şi a drepturilor semenului său. De altfel, nici nu se poate vorbi realmente de semeni, dacă nu vom accepta originea comună a omului.
Dreptul omului de a avea libertate de religie şi conştiinţă, precum şi dreptul omului de a avea libertate de gândire. Este dreptul care ne arată că Dumnezeu conferă omului VOINŢĂ LIBERĂ, punându-l să stăpânească pământul, fiind dintru început ridicat deasupra tuturor făpturilor create.
Bazată pe temeiul revelaţiei, Biserica învaţă că neamul omenesc descinde din protopărinţii noştri Adam şi Eva, prin porunca dumnezeiască: „fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”.
Dreptul la libertate este garantat prin Convenţia de la Geneva, care stipulează şi obligă totodată statele semnatare la asigurarea suprimării totale a oricărei forme de sclavie, precum şi a comerţului cu sclavii. Chiar dacă, pentru unii reprezintă o noutate, aceasta a fost totuşi anticipată la unele popoare din antichitate, cum ar fi perşii, şi de Biblie, cu câteva milenii mai devreme. La vechii perşi îndatorirea esenţială a regelui era de a iubi adevărul şi dreptatea, de a veghea asupra respectării legilor şi de a-l proteja pe cel slab şi asuprit. Aceste îndatoriri regale se regăsesc în Codul lui Hamurabi (1592-1570 î.d.HR) şi, ceva mai timid, în sistemul juridic al faraonilor egipteni, însă nu atât de clar şi insistent ca la monarhii perşi. Regele Darius zicea despre sine: „Eu am iubit dreptatea şi am urât minciuna; am vrut să nu se facă nici o nedreptate văduvei şi orfanului; l-am pedepsit cu asprime pe cel mincinos, dar pe cel care a muncit l-am răsplătit”. Dreptul la libertate se regăseşte în interdicţia mozaică a practicării comerţului cu sclavi. Răpirea de persoane în vederea vinderii acestora pe pieţele de sclavi, de altfel foarte înfloritoare pentru comercianţii fenicieni şi colaboratorii acestora, era considerată ca o mare fărădelege, încât legiuitorul a prevăzut o pedeapsă maximală pentru cel care s-ar fi pretat la o astfel de întreprindere: „Cel ce va răpi un om şi-l va vinde sau îl va ţine în mâinile lui, să fie pedepsit cu moartea” (Ieşire 21, 16; Deuteronom 24, 7).
Dreptul omului de a nu trăi singur şi de a îmbrăţişa Taina Sfintei Cununii conform canoanelor Bisericii. Este dreptul care conferă o vieţuire în comuniune, unire şi dăruire întru iubire, iar cei doi soţi „îl privesc pe Hristos unul prin celălalt”. Prin această Sfântă Taină se pun bazele legale ale familiei: „de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” .
Un alt drept fundamental al omului este mântuirea sa, precum şi pregătirea de a îmbrăţişa roadele jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi lucrarea răscumpărătoare a Acestuia. Odată cu naşterea omului se naşte şi aspiraţia acestuia către împlinirea spirituală şi corporală. Datorită acestor năzuinţe şi aspiraţii omul a devenit pentru istorie un subiect. Saint Exupery ne spunea: „omul se descoperă pe sine însuşi când se măsoară cu obstacolul.” Iar Socrate ne relatează că: „în lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s.”
Potrivit principiilor canonice, oamenii au obligaţia de a se respecta reciproc, şi de a se iubi. Mulţi scriitori celebrii caută să confere oamenilor o atmosferă de înţelegere, bunăstare şi respect reciproc. Mark Twain ne sfătuieşte: „Pace, fericire, frăţire între oameni, iată de ce avem nevoie pe lumea asta.”. O culegere a drepturilor omului ne spune cum trebuie să-şi coordoneze viaţa fiinţele umane: „Toate fiinţele umane se nasc libere în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă, deci trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”.
În raport filosofic, problema drepturilor omului a apărut când omul a ajuns să conştientizeze natura raporturilor sale cu lumea înconjurătoare, cu ceilalţi oameni, cu instituţiile publice şi formele de organizare ale societăţii: „Ideea că fiinţa umană posedă prin natura sa anumite drepturi … s-a ivit în mintea omenescă după cum se ştie, încă din timpuri străvechi şi a fost redată în cuvinte strălucite graţie filozofiei stoice şi jurisprudenţei, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creştine, alteori numai din lumina raţiunii.”
Seneca punea în vedere faptul că omul este deţinător nu numai al trupului, ci şi al sufletului: „Nici frumuseţea chipului, nici puterea trupului nu te pot face fericit: nici una nici alta nu rezistă vremii. Caută ceva care nu se face din zi în zi mai rău, căruia nimic nu i se poate împotrivi. Ce este aceasta: sufletul! Dar un suflet drept, bun şi mare?”
Drepturile raţiunii. Aceste drepturi sunt în legătură cu Dumnezeu, cu creaţia în întregul ei precum şi cu sine însuşi. În relaţia ei cu Dumnezeu, Raţiunea decurge chiar din actul creaţiei.
Omul are dreptul să-şi cunoscă propria fiinţă precum şi potenţele cu care este înzestrat. El are dreptul să ştie că este „fiu al lui Dumnezeu”, că este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că poate creşte în asemănarea cu Dumnezeu până acolo încât devine „fiu după har”. Libertăţile raţiunii se pot clasifica în raport cu Dumnezeu, cu omul şi cu creaţia. Raţiunea este liberă să-şi aleagă drept obiect fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, este liberă să se orienteze spre creaţie sau poate deveni autonomă, orientându-se doar spre sine. Potrivit învăţăturii Sf. Grigorie Palama sau a Sf. Simeon Noul Teolog, cea mai mare libertate a raţiunii este aceea de a contempla lucrările şi fiinţa lui Dumnezeu, căci atunci şi numai atunci, mintea nu este înlănţuită şi îngrădită de păcat sau răutate.
Voinţa omului a fost liberă de la început. Astfel, omul şi-a lăsat voinţa atrasă mai mult de frumuseţea creaţiei decât de frumuseţea Creatorului. Căci aşa cum mărturiseşte Scriptura: „femeia socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”. Drept urmare voinţa omului s-a orientat către elementele creaţiei ignorând în felul acesta, pe Creator. Depărtarea omului de Ceator, act care s-a făcut prin voinţă liberă, este semnalată de Scriptură prin răspunsul dat de Adam, când acesta este căutat de Dumnezeu: „Am văzut că sunt gol şi m-am ascuns.”
Din Sfânta Scriptură nu lipsesc numeroasele exemple care vizează dreptul omului de a-şi exersa voinţa în modul în care doreşte. Mântuitorul Iisus Hristos face apel de multe ori, la voinţa oamenilor şi exclude obstrucţionarea dreptului omului la o hotărâre personală.
Despre dreptul voinţei de a se manifesta liber şi fără îngrădire, Sfântul Apostol Pavel spune: „căci nu săfârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”… „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc… iar dacă fac ceea ce nu voiesc, nu eu fac aceasta ci păcatul care locuieşte în mine.” Potrivit sfintei învăţături creştine „Dumnezeu este iubire” şi pentru aceasta „chipul lui Dumnezeu” din noi constă şi-n posibilitatea de a iubi.
Dreptul de a iubi. Acest drept se manifestă în trei direcţii convergente şi nu divergente „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne între noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi (prin jertfa Fiului Său) şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul.” Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubirea şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el. În iubire nu este frică, iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire. ,, Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit întâi”. Din cele relatate putem distinge: dreptul şi datoria de a-l iubi pe Dumnezeu, dreptul şi datoria de a-l iubi pe aproapele, dreptul şi datoria de a se iubi pe sine.
În ceea ce priveşte libertatea sentimentului, a iubirii, putem spune că iubirea omului se poate manifesta şi într-un sens negativ. În Evanghelia sa, Sf. Ioan vorbeşte şi despre cei ce iubesc întunericul şi urăsc lumina. Prin urmare putem observa că şi la acest capitol fiecare individ este liber să-şi exercite drepturile fundamentale ce decurg chiar din actul creaţiei şi din statutul ontologic, el poate fi liber să le nege prin acte contrare statutului de „chip al lui Dumnezeu” sau prin obiective care sunt incompatibile cu natura sa cum ar fi de exemplu „iubirea păcatului şi a răului”.
Concepţia creştină despre om este în ultimă instanţă şi doctrina pe care se sprijină învăţătura despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. În creştinism, omul este fiu al lui Dumnezeu, el este „chipul lui Dumnezeu” şi poate ajunge „la asemănarea” cu Dumnezeu; el nu este o emanaţie – aşa cum spun platonienii, el nu este nici un Atman rătăcit de Brahman – ca în doctrina hindusă; omul în creştinism nu este dator nici măcar cu „islam”(supunere) ca în mahomedanism, ci este dator să-L cunoască pe Dumnezeu, să voiască să fie în comuniune cu El şi să-L iubească. În condiţiile acestei libertăţi, omul primeşte dreptul suprem şi fundamental de a se numi „fiu şi moştenitor al Împărăţiei Cerurilor”.
Doctor in Teologie, Grigoriana Preduca
