Generalul SIE (r) Ioan Popa este sociolog, publicist şi diplomat, doctor în relaţii internaţionale, cercetător asociat al Institutului de Sociologiei al Academiei Române şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Face parte din colectivul de redacţie al revistei Periscop redactată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere (ACMRR) din SIE; ca orice om al acestui sistem, fie şi în rezervă, este rezervat în afirmaţii. Totuşi, după lansarea cărţii ,,Faţa nevăzută a agresorului” la Râmnicu Vâlcea, i-am ,,smuls” câteva afirmaţii interesante.
Domnule general, pentru început aş vrea să vorbim puţin despre carte. ,,Faţa nevăzută a agresorului” este un titlu tenebros. Ce ne puteţi spune despre ea? Cine este agresorul şi cine este cel agresat?
Am mai primit întrebarea această. Aşa cum este formulat titlul, nu e complet lămuritor. Dar are subtitlul (n.r. ,,Pactul Ribbentrop – Molotov şi urmările lui pentru România”) care este lămuritor. Răspunsul la modul general este că mă refer la agresor şi la agresiune din toate timpurile. În acest caz particular, agresori sunt Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, statele care au creat monstruosul pact în 1939 şi a rezultat împărţirea Europei. Această împărţire, din păcate, în mod absurd şi paradoxal, persistă şi astăzi. Deci, înţelegerea dintre ei, deşi una din ele a fost învinsă şi trebuiau anulate toate consecinţele pactului, se regăseşte în această parte de continent care a făcut obiectul tratatului. Acesta este punctul de pornire dar, în carte, vorbesc şi despre agresor şi agresiune în general. Tot timpul agresorul a fost detestat, toţi s-au ferit să aibă această pecete pusă. Agresiunea a fost definită foarte târziu în termenii dreptului internaţional. Toţi o condamnă dar sunt rare explicaţiile asupra a ceea ce însemnă agresiunea.
În perioada interbelică s-au făcut nişte progrese din punctul acesta de vedere. Diplomatul român Nicolae Titulescu a fost un mare adversar al ideii de agresiune şi de război, la Liga Naţiunilor. După al doilea război mondial a mai durat cam un sfert de secol, până în 1974 când s-a adoptat prima rezoluţie a ONU cu privire la agresiune. Dar şi aceasta este limitată, fiindcă se referă doar la agresiunea armată. Or, în ultimele decenii, agresiunea poate îmbrăca diferite forme.
Pactul Ribbentro – Molotov are particularităţi groaznice pentru noi. Chiar dacă a fost denunţat şi una din părţi (Germania) a fost învinsă, România nu a reuşit să iasă de sub incidenţa lui: Basarabia este în continuare ruptă de ţară. Unele state şi-au rezolvat consecinţele pactului. Noi de ce nu am reuşit?
Pactul a fost comis de două state numite pe bună dreptate ,,cei mai mari tâlhari ai secolului XX”, la propriu şi la figurat. Nu doar că au împărţit state după bunul lor plac, dar au comis crime monstruoase. Nemţii au plătit pentru crime, sovieticii n-au făcut-o. Toate ţările care au făcut parte din obiectul tratatului sunt în continuare lezate. Singurele care au mai rezolvat câte ceva sunt ţările baltice, care au avut un statut special înainte de a fi asimilate de război. Au fost ocupate, apoi au stat 50 de ani în URSS, dar apoi au avut susţinerea americană. La Polonia nu este pe deplin rezolvată situaţia. O bună parte din estul Poloniei a trecut la Ucraina, dar a primit în vest, în dauna Germaniei. Deci, nu e rezolvată în totalitate. Noi n-am primit nici măcar în compensaţie. N-am avut nicio susţinere, nici după al doilea război mondial şi mai grav este că n-am avut-o nici după Războiul Rece. Teoretic este susţinută teza că Basarabia este o fostă provincie românească. Dar doar teoretic.
Dacă atunci cei mai mari agresori erau Germania nazistă şi URSS, acum care sunt cei mai mare agresori ai lumii contemporane?
Războiul hibrid, generic spus, este unul dintre agresori. Mă feresc să nominalizez vreun stat, dar vă puteţi uita cine foloseşte războiul hibrid şi puteţi constata… Rolul ONU, care era o instanţă cu atribuţii mai mari ca Liga Naţiunilor, a fost subminat. Se presupunea că are instrumentele necesare pentru menţinerea păcii. La sfârşitul Războiului Rece a început să fie subminată ONU, inventându-se tot felul de termeni ca ,,intervenţie din motive umanitare” de exemplu, prin care se intervine militar ocolindu-se rolul ONU care acum are rol mai mult decorativ. Aţi văzut că au votat să se retragă ruşii din Transnistria, iar ruşii zic că sunt acolo să apere pacea. Cine o să se lupte cu ei pentru Transnistria, ca să aplice rezoluţia ONU? Americanii n-o s-o facă. Noi, nici atât. Deci, rolul ONU a devenit decorativ. Bineînţeles că în afară de războiul hibrid mai este şi terorismul.
Este România pregătită să înfrunte ameninţări ca războiul hibrid şi terorismul?
Suntem pregătiţi câtă vreme facem parte din organizaţii internaţionale serioase. Singuri nu vom putea niciodată să combatem asemenea ameninţări.
În privinţa unirii cu Republic Moldova, fiindcă tot discutăm de efectele amintitului pact, ce ne puteţi spune? Se poate face sub ,,umbrela” Uniunii Europene sau separat? Asta dacă se poate face…
Sigur, fiind anul Centenar este normal să se pună problema aşa. Mulţi s-au grăbit să spună că putem reface unirea. Este chiar o grabă pentru că nu sunt condiţii pentru unire în înţelesul clasic. Dinspre Basarabia trebuie să vină o asemenea idee. Există mulţi patrioţi pe ambele maluri ale Prutului care gândesc aşa, dar…per total, nu se întrunesc condiţiile. Sunt atâţia ani de ocupaţie străină… Basarabia care ne-a fost luată în urma pactului nu mai este actuala Republică Moldova. S-au produs nişte modificări şi etnice, dar şi teritoriale, care îngreunează unirea. S-au făcut schimburi de populaţii, s-au ,,sădit” acolo alte mentalităţi.
Aş vrea să vă mai întreb un lucru fără nicio referire la subiectul cărţii. Cum vedeţi divizarea în care se află societatea românească la 100 de ani de la unire?
Sunt foarte trist să văd asta la vârsta aceasta a ţării. Ar trebui să fim mai maturi. Există o politizare excesivă care face rău. Politizare în sensul prost, pentru că acest termen n-are doar conotaţii negative, dar eu mă refer la sensul politicianist. Deci, grupări politice care impun un spirit care ne-aduce aminte de bolşevism. Ei spuneau ,,cine nu-i cu noi este împotriva noastră”. Democraţia înseamnă şi opoziţie, bineînţeles, dar nu o opoziţie distructivă, totală. Motivele acestei divizări sociale sunt şi interne şi externe. Să sperăm că depăşim cu bine. Măcar Centenarul să fie un semnal de înţelepciune.
Spuneaţi că alţii au reuşit mai mult ca noi. Au reuşit pentru că s-au făcut mai bine cunoscuţi. Spre exemplu republicile baltice, polonezii, finlandezii… Au scris atâtea lucrări documentate încât occidentul ştie ce au păţit ei cu germanii şi cu sovieticii. Problema Basarabiei şi a Bucovinei este puţin mai în umbră, dar şi din cauza noastră. Nu s-a scris suficient. Am citat în carte sursele occidentale care, atunci când vorbesc despre baltici sau polonezi au o documentaţie super – dezvoltată. Când vorbesc despre România sunt câteva date de la câţiva istorici. Păi, aici s-au comis crime cel puţin la fel de mari.
Există similitudini între România anului marii agresiuni din 1940 (pierderea Nord-vestului Transilvaniei, a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Cadrilaterului) şi România anului 2018?
Nu în sensul pericolului. Suntem într-o altă situaţie. Atunci eram singuri şi am făcut echilibristică între marile puteri. Nu ne-a susţinut nimeni, iar aliata noastră, care era Franţa, era căzută la rândul ei. Şi-atunci n-am mai putut susţine România Mare, pentru cu unii n-o mai doreau atât de mare. Sigur, noi prin România Mare n-am înţeles să agresăm pe nimeni, chiar dacă acest termen pare mai special. Când auzim de Serbia Mare, de Ungaria Mare….sună uneori peiorativ. Aşa l-au aplicat şi la noi.
Dar acest peiorativ nu s-a folosit după 1990, când s-a unit Germania mare.
Păi, s-au unificat (n.r. zâmbind).
Şi noi ne-am unificat.
Dar această mişcare, în Germania, s-a produs în alte condiţii. Cu toate că şi acolo au existat opoziţii. Au fost mari discuţi între sovietici, americani, francezi, britanici…dar până la urmă şi-au atins scopurile. Unele state au reuşit reunificarea. Germania este un exemplu. Altul este Vietnamul. Uite că în Coreea nu se reuşeşte. La noi nu se poate pune problema de reunificare, cel puţin deocamdată. Nu ne putem compara cu Germania, acolo a fost conştiinţa naţională mai puternică de ambele părţi (n. r. Vest şi Est). Noi încă nu am ajuns la aceleaşi concluzii cu cei din Basarabia. Poate odată cu Centenarul, mai stimulăm conştiinţa naţională. Totuşi, este bine că partida pro – Europa este din ce în ce mai mare acolo.
