Profesorul de istorie de la Liceul Oltchim din Râmnicu Vâlcea, Tiberiu Pană, şi-a făcut blog: https://panatiberiu.wordpress.com. Un pariu public ar fi că scrierile profesorului vor ajunge virale în foarte scurt timp, dat fiind condeiul deosebit de ager (unul dintre cele mai bune ale judeţului, fără doar şi poate). Cu Tiberiu Pană poţi fi de acord, sau nu, dar nu îi poţi contesta realele calităţi scriitoriceşti. Despre cele profesionale nu are sens să comentăm. Cei peste 40 de ani de activitate stau mărturie, la fel ca atâtea generaţii de elevi pregătiţi la istorie. Fără să ne însuşim toate opiniile şi punctele de vedere, publicate pe blog, ale profesorului Pană, publicăm un material extrem de documentat, profesionist realizat, despre iredentismul maghiar. Textul nu a apărut întâmplător. Pe 15 martie naţiunea maghiară îşi serbează ziua. În aceeaşi dată, naţiunea română are motive de comemorare. Iată articolul, cu specificaţia că titlul de mai sus aparţine redacţiei:
15 martie – o dată şi două semnificaţii
15 martie este ocazia ca, anual, ungurii de pretutindeni să sărbătorească începutul revoluţiei maghiare de la 1848. Prin care se dorea doar emanciparea naţiunii maghiare de sub stăpânirea austriacă. Pentru Transilvania şi populaţia sa majoritară, această dată semnifică încorporarea la Ungaria. Ungurii doreau să lupte cu arma în mână pentru obţinerea de drepturi şi libertăţi naţionale doar pentru ei. Nu şi pentru celelalte popoare împilate din monarhia habsburgică. Pe care îşi doreau să le menţină sub jugul lor. În Transilvania de până atunci, românii majoritari erau excluşi din rândul naţiunilor şi al privilegiilor.
Tendinţele de emancipare socială şi naţională, afirmate cu tărie de români în revoluţia lor paşoptistă, imposibilitatea identificării de către ei a inamicului comun şi încheierea unei alianţe fireşti cu maghiarii împotriva acestuia (absolutismul habsburgic), au făcut ca revoluţia maghiară şi cea a românilor transilvăneni să lupte una împotriva celeilalte. Timpul care a trecut de atunci nu a reuşit să închidă aceste răni istorice, pe care şi unii şi alţii – prin interesaţii lor de serviciu – au făcut tot posibilul pentru a le menţine deschise. Pentru români a contat şi contează faptul că atunci – în negura timpului – în urmă cu 170 de ani, Ungaria emancipată dorea UNIO (adică Unirea, în fapt, anexarea Transilvaniei).
Istoria a mers înainte; cu bune şi cu rele
Adevăr istoric care, altoit pe alte fapte imunde care i-au urmat (anexarea Transilvaniei la Ungaria, ca urmare a realizării dualismului austro-ungar, regim realizat în 1867, precum şi politica de deznaţionalizare a românilor promovată de acesta; participarea României la Primul război mondial pentru eliberarea teritoriilor naţionale româneşti stăpânite de Austro-Ungaria; împlinirea dezideratului naţional prin constituirea României Mari în anul 1918; evoluţia situaţiei internaţionale interbelice spre o nouă confruntare armată între democraţie şi totalitarism; Diktatul de la Viena şi raptul teritorial impus României de puterile europene fasciste în favoarea Ungariei; consecinţele acestuia asupra populaţiei româneşti din Transilvania în anii 1940-1944; înăsprirea relaţiilor româno-maghiare în perioada regimului comunist etc.), a lăsat urme adânci în conştiinţa colectivă a românilor.
Care nu pot accepta ca un moment negru al istoriei lor moderne – 15 martie 1848 – să devină un motiv de sărbătoare pentru maghiari, prin proclamarea acestei zile drept Ziua maghiarilor din România!
Acest lucru era să se întâmple anul trecut, când U.D.M.R.-ul a condiţionat votul său în favoarea moţiunii de cenzură a P.S.D. împotriva propriului său guvern – prezidat de defectorul prim-ministru Sorin Grindeanu – de instituirea zilei de 15 martie ca Ziua maghiarilor din România.
Atunci, comisia senatorială de administraţie publică şi cea pentru drepturile omului au întocmit câte un raport favorabil adoptării proiectului de lege prin care ziua de 15 martie devenea Ziua maghiarilor din România, iar pe 20 iunie 2017, proiectul urma să fie adoptat în plen.
Senatorul Traian Băsescu a declarat tranşant că România nu trebuie să-şi asume ziua naţională a maghiarilor: „E ca şi cum îţi iei propria istorie şi o arunci într-o budă. Eu sunt revoltat! Au uitat politicienii că merg la Ţebea? Cum îi vor convinge pe românii de acolo că zeci de mii de conaţionali au murit ucişi de armatele maghiare, la 1848? Vă respectăm sărbătorile naţionale. Dacă vreţi să vă sărbătoriţi zilele naţionale, mergeţi la Budapesta, unde se dă bere gratis. Pentru punctul 12 al actului de la 1848 românii au făcut un război”.
ACADEMIA salvează România!?
Numai că, în acea zi de 20 iunie 2017, forul suprem al conştiinţei naţionale – care este Academia Română – şi-a luat în serios rolul de paznic al farului existenţei noastre statale şi a emis Comunicatul Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a românilor, din care acum, în preziua unui nou 15 martie, vom cita in extenso:
«Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său primordial.
Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociază, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică.
În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare.
Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale patriotice, au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să fiţi gata!”). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena. Această zi ar urma să devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din România!
A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă.
A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie.
A vota ziua de 15 martie ar însemna o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român.
A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon.
Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor fapte este naţională, nu individuală. Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor.
Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ.
Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Biroul Prezidiului Academiei Române”».
Din două una: nori negri sau cer senin!?
Anul trecut nu s-a putut.
Dar apetenţa spre negociere cu orice preţ a actualilor guvernanţi, disponibilitatea acestora de a accepta orice condiţie care le-ar putea asigura o majoritate parlamentară confortabilă, indiferent de preţul naţional pe care ar fi dispuşi să îl plătească, reprezintă un serios semnal de alarmă. Şi obligaţia de a veghea cu acelaşi simţ al răspunderii faţă de trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii noastre.
Zile prea liniştite de 15 martie nu vor mai fi, cât timp nu înţelegem toţi – români şi maghiari – că trebuie să căutăm şi să găsim împreună un modus vivendi, care să ne permită să ne dezvoltăm convieţuind în acelaşi spaţiu geografic, în care ne-a adus şi ne ţine de atâta timp istoria.
Că dincolo de ceea ce ne separă, trebuie să descoperim şi să cultivăm împreună ceea ce ar putea să ne ţină laolaltă aici.
Că orice deviere de la acest curs natural, mai devreme sau mai târziu, va fi taxată fără milă de multiseculara noastră istorie comună. Cum se întâmplă acum şi cu ziua de 15 martie, efectele peste timp ale unui eveniment istoric revolut, fiind un exemplu demn de luat în seamă
Că maghiarii din România vor încerca mereu marea cu degetul, pentru atingerea unor deziderate „naţionale” ale lor, nu mai este un secret pentru nimeni.
Atâta timp cât nu ne abatem de la firescul curs al dezvoltării noastre democratice, al exercitării atribuţiilor de către instituţiile unui stat care trebuie să fie preocupat doar de asigurarea condiţiilor egale pentru bunăstarea materială şi spirituală a fiecăruia dintre cetăţenii săi, cât timp decalajele şi clivajele sociale, etnice etc. dintre noi şi alţii se micşorează şi nu se adâncesc, nu avem nici un motiv de teamă.
Dar dacă vom continua s-o ţinem dintr-o concesie în alta şi confundăm voit rigoarea unei guvernări pusă doar în slujba înfăptuirii dezideratelor naţionale, cu dorinţa maladivă a unora de a-şi prezerva puterea, nu trebuie să ne mai mire nimic. Şi nici să ne aşteptăm la ceva bun.
Cum nu poate fi benefică nici implicarea forţată a legislativului în adoptarea unor acte administrative (prin adoptarea unei legi prin care să se înfiinţeze un liceu romano-catolic la Târgu-Mureş, în condiţiile în care puterea judecătorească adoptase o altă soluţie în speţă), acte care sunt de competenţa executivului.
Şi nici solicitările repetate ale maghiarilor din România de a se acorda autonomie – inclusiv teritorială – aşa numitului Ţinut Secuiesc şi/sau întregii Transilvanii!
Cerinţe care s-au înmulţit şi profesionalizat în lunile şi zilele din urmă!
Anii vin şi trec. Ce lasă în urmă!?
Cu fiecare zi care trece, ne apropiem de ziua Centenarului desăvârşirii unificării naţional-statale româneşti . Şi nu facem (mai) nimic.
Iar Laszlo Tokes, unul dintre liderii maghiarilor din România, ne anunţă că au şi ei de sărbătorit în acest an Anul autodeterminării maghiare în Transilvania!
Cu fiecare zi care trece, realizăm ce şi câte am fi putut să facem în tot acest timp. Şi n-am făcut.
Cu fiecare zi care trece, ar trebui să realizăm cât de diferiţi sunt cei care şi-au asumat răspunderi uriaşe în primăvara secolului trecut şi cei care, la aproape o sută de ani după, fug de asumarea unor răspunderi cu mult mai uşoare.
Dacă primii s-au îmbrăcat cu cămaşa morţii, jucând soarta ţării prin asumarea actului implicării acesteia într-un conflict al cărui deznodământ nu putea fi anticipat de nimeni, contemporanii noştri, prin exercitarea actului guvernării, îşi joacă propria existenţă la ruleta DNAtins a fugii de răspundere!
O sută de ani aproape a trecut. Şi am făcut doar ce se vede. Oricum, nu prea mult. Despre ce ne rezervă viitorul, numai cursul firesc al fiecărei zile care a mai rămas o să ne spună.
Până atunci, o dedicaţie muzicală sinceră, pentru toţi şperţarii şi şpringarii, lotrii şi furii ăstui loc; indiferent de timpul istoric, etnie, sex, religie, categorie socială etc.
Acum, la 170 de ani de la evenimente care au marcat şi deşteptarea noastră naţională, un gând pios pentru memoria nepieritoare a lui AVRAM IANCU al nost’, buciumul şi flinta neamului românesc transilvănean din acel timp: „Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia. Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal”
Tiberiu M. Pană
