Moto: «Biserica zice: „Deşertăciunea deşertăciunelor, totul este deşertăciune”! Ei bine, îmi permit a zice cum că acest mare adevăr îşi are şi excepţia sa. Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare».
Mihail Kogălniceanu, la înmormântarea lui Al. Ioan Cuza (Ruginoasa, 29 mai 1873).
Oricât de tare s-ar agita (ultra)naţionaliştii, trebuie să ştim şi să admitem că toate cele întâmplate în secolele XIX-XX ale istoriei românilor – în sensul realizării unităţii naţional-statale şi modernizării societăţii – dincolo de vrerea unui embrion al unei intelectualităţi în formare, devotată cauzei devenirii noastre, nimic din cele care au fost să fie nu s-ar fi întâmplat dacă nu am fi avut şi sprijinul (interesat, desigur!) al unora dintre puterile care dominau lumea politico-militară europeană de atunci. Nici restabilirea domniilor pământene (în anul 1822, ca urmare a mişcării eşuate a lui Vladimirescu), nici mica unire din 1859 (urmare a înfrângerii Rusiei în războiul Crimeei şi a impunerii unor condiţii de pace prin care puterile vest europene au urmărit să-i taie posibilitatea extinderii teritoriale prin teritoriul românesc spre peninsula Balcanică), nici recunoaşterea independenţei de stat a României (condiţionată de moderarea atitudinii statului faţă de minorităţile etnice şi de acceptarea unui schimb de teritorii cu… Rusia), nici recunoaşterea prin tratatele de pace semnate după Primul război mondial a înfăptuirii dezideratului desăvârşirii unificării naţional-statale (cu bonusul reprezentat de unirea cu Basarabia, a cărei apartenenţă la statul român nu a fost recunoscută niciodată de autorităţile Rusiei sovietice/ U.R.S.S.), care-s tot atâtea exemple de netăgăduit, nu ar fi avut loc. Oricum, nu atunci şi nu aşa cum ştim că s-au petrecut.
Alexandru Ioan Cuza, devenit reprezentantul surpriză al „Partidei Naționale”, a fost ales domnitor al Moldovei la 5/17 ianuarie 1859. Ulterior, într-o ședință secretă a Adunării elective din Ţara Românească, tânărul deputat liberal Vasile Boerescu a propus alegerea ca domnitor al acesteia tot a lui Alexandru Ioan Cuza, deja alesul domn al Moldovei. Ceea ce s-a şi întâmplat la 24 ianuarie/5 februarie 1859. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie, la ora 11.00, la reluarea lucrărilor Adunării elective, deputatul Vasile Boerescu a cerut să se ţină o şedinţă secretă, în cadrul căreia a declarat: „A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am împlinit… o dorinţă sfântă”. În acel cadru, sub presiunea unei mulţimi de vreo 30.000 de căuzaşi aflaţi în stradă (oameni din mahalale, ţărani din împrejurimi), deputaţii s-au angajat prin jurământ că, indiferent de crezul lor politic, întorşi în sală îl vor vota pe domnul Moldovei. Reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Astfel că, toate cele 64 de buletine purtau numele lui Al. I. Cuza, pe unele fiind făcute şi consemnări, precum: „spre mărirea patriei”, „spre fericirea românilor” etc.
După numărarea voturilor şi proclamarea lui ca domn, rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul Românul din 27 ianuarie/8 februarie, descria astfel aceste momente înălţătoare: „Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie…, singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător”.
Ajuns în Bucureşti pe 8/20 februarie 1859, Cuza s-a angajat prin jurământ: „Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!”.
Era începutul unei ere noi în istoria celor două principate extracarpatice unite: trecerea treptată, foarte dificilă de la un feudalism comod (favorabil intereselor unei boierimi orientale în obiceiuri şi mentalităţi) la un capitalism care o scutura de unele privilegii şi care trebuia să permită participarea din ce în ce mai multor cetăţeni la exercitarea puterii. Regim în care să se poată vorbi de existenţa (recunoaşterea/ respectarea) unor drepturi şi libertăţi democratice, în care să se creeze instituţii şi să se adopte o legislaţie modernă, care să permită instaurarea unui sistem politic bazat pe separarea puterilor în stat. Principii pe care tot puterile europene ni le-au impus atunci (şi nu numai!) drept conduită pentru viitor.
După ce a obţinut recunoaşterea de către puteri a dublei sale alegeri şi a unificat instituţiile centrale ale statului, ajutat de principalul său sfetnic, M. Kogălniceanu (ministru şi prim-ministru), domnitorul a iniţiat o serie de importante reforme interne: crearea armatei naţionale şi organizarea învăţământului militar, înfiinţarea Arsenalului armatei, secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma justiţiei (1864), a stabilit capitala la Bucureşti, a organizat consiliile judeţene, a adoptat legea contabilităţii, a iniţiat construirea primei căi ferate din Principatele Unite (pe traseul Bucureşti-Giurgiu, inaugurată de Carol I în 1869) ş.a., măsuri care au fixat cadrul modern al dezvoltării ţării. De fapt, nu a existat domeniu de activitate în care să nu fi fost promovate asemenea măsuri reformatoare, modernizatoare.
În condiţiile în care evenimentele care au pregătit unirea din 1859, precum şi activitatea sa reformatoare sunt destul de bine cunoscute, vă propun ca – peste timp – să încercăm să-l cunoaştem pe acela prin care s-a înfăptuit actul de la 24 ianuarie[1], domnitorul Alexandru Ioan I.
Cuza a fost un om al timpului său.
Nu excela prin calităţi morale deosebite, fiind propus şi susţinut pentru a fi ales ca domn al Moldovei (după retragerea candidaturilor mult mai cunoscuţilor Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), datorită faptului că astfel se menţinea unitatea/ majoritatea taberei unioniste în Adunarea electivă. Din motive patriotice, ceilalţi candidaţi, mult mai bine cotaţi, au admis să-şi retragă candidaturile în favoarea acestuia, propunerea alegerii unui candidat unic al Partidei Naţionale fiind făcută chiar de Kogălniceanu (într-o întâlnire secretă a unioniştilor, din noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1859).
Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, de prin părţile Fălciului, din care – în timp – se ridicaseră cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Născut la 20 martie 1820 la Bârlad, Cuza s-a stins din viaţă la 15 mai 1873 în oraşul Heidelberg[2]. Conform dorinţei sale, a fost înmormântat la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele i-au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Copilul Cuza a urmat cursurile şcolare la Galaţi (până în 1831), apoi la Iaşi, unde i-a cunoscut pe unii dintre viitorii săi colaboratori. Ca şi alţi membrii ai clasei de sus, din 1834 şi-a continuat studiile la Paris, unde şi-a luat bacalaureatul în litere în anul 1835. A eşuat în încercarea de a urma studii de drept şi medicină. S-a întors apoi în ţară şi a intrat în aparatul de stat; s-a reîntors la Paris (din noiembrie 1837 până în aprilie 1839), unde a legat trainice prietenii – folositoare peste timp – cu tineretul din celălalt stat românesc, aflat acolo la studii. Este vremea în care, aşa cum nota Vasile Alecsandri: „Pe plaiul străinătăţii trimişii din ambele Principate dovedeau adevărul zicerii populare: sângele apă nu se face! Ei se legau împreună la cea mai iute vedere ca nişte fraţi buni ce s-ar întâlni după mulţi ani de despărţire; trăiau într-un loc încurajându-se la studii, ajutându-se la nevoi şi deprinzându-se astfel la ideea mântuitoare a Unirii româneşti”.
Întors în ţară, a demisionat din armată, iar din 1842 a devenit preşedinte al Judecătoriei din Covurlui, demnitate care-i aduce titlul de agă. În 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, care i-a stat alături până la moartea lui. Animat de sentimente patriotice, fidel crezului deprins în perioada de timp petrecută în Franţa, s-a implicat în evenimentele revoluţionare din Moldova – atâtea câte au fost – din primăvara anului 1848. Ulterior, ajunge la Pesta, apoi la Blaj – unde a luat parte la marea adunare a românilor transilvăneni din 3/15 mai 1848 – apoi la Viena, retrăgându-se în Bucovina (partea de nord a Moldovei, aflată în componenţa Imperiului habsburgic din 1775), unde şi-a continuat activitatea revoluţionară. Revenit în Moldova în 1849, a deţinut unele funcţii administrative, în 1855 fiind avansat la rangul de vornic; din 1856 a fost pârcălab de Covurlui, manifestându-se ca un aprig susţinător al cauzei unirii Moldovei cu Valahia. Demisia sa din această funcţie a contribuit la anularea alegerilor falsificate pentru Adunarea ad-hoc, fals întreprins de către caimacamul Nicolae Vogoride pentru a zădărnici unirea. În toamna anului 1857 s-a manifestat activ în Adunarea ad-hoc, militând pentru unirea principatelor într-un singur stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă şi rezolvarea problemei agrare prin emanciparea tărănimii şi împroprietărirea clăcaşilor. Avansat la gradul de polcovnic (colonel, din august 1858), devine ajutorul hatmanului Miliţiei moldovene (armata pământeană), la scurtă vreme devenind hatman (comandantul armatei Moldovei). În toamna anului 1858, fiind ales ca vicepreşedinte al Adunării Elective (care trebuia să aleagă noul domnitor al Moldovei), a militat pentru unirea celor două principate extracarpatice. Ajungem în ajunul dublei sale alegeri, eveniment care a avut darul să-i schimbe destinul, dând românilor pe Domnul Unirii[3].
Sfârşitul domniei sale s-a aflat sub semnul necesităţii. Cuza însuşi admitea că a fost doar deţinătorul vremelnic al unui „depozit sacru” al votului românilor, fiind conştient că a exercitat puterea pentru un mandat care se apropia vertiginos de final. În aceste sens, realizând că pierduse sprijinul principalului său aliat de până atunci, împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, îi scria acestuia la 21 octombrie 1865, referindu-se la reformele politice pe care le-a înfăptuit şi la situaţia internă şi externă a ţării: „M-am apucat curajos de muncă: am găsit Principatele dezorganizate, autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravuri politice ce purtau urma vătămătoare a ocupaţiilor străine, spiritele agitate, istovite, puţine resurse în lucruri şi în oameni, cu ambiţiile unui popor mare şi pasiuni politice surde la orice povaţă de prudenţă. Pe de o parte era trebuinţă să se înceapă o organizare, dar cu mijloace insuficiente, pe de alta era trebuinţă să se ţină treaz patriotismul românilor punând limite cumpătate aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.
După şase ani de eforturi şi de trudă neîncetată… nu vreau să pretind că guvernarea mea să fi fost scutită de greşeli, să fi dezrădăcinat toate abuzurile, vindecat toate rănile, că reorganizarea ţării să fie terminată. Cred chiar că aş fi putut face mai mult şi mai bine dacă n-aş fi fost stingherit de unele complicaţii din Constituţia dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup fără încetare de obstacolele create parcă într-adins în calea mea de către puterile vecine, care vor vedea totdeauna cu ochi răi dezvoltarea prosperităţii României şi, mai ales, răspândirea la frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului…
În ciuda greutăţilor, cu toată lipsa noastră de experienţă, cu toate greşelile noastre, România a progresat. Am fost fericit de a fi realizat Unirea, visul secular al românilor, de a fi restituit ţării mele a cincea parte din teritoriul său uzurpată de călugării străini, am făcut dintr-un milion de clăcaşi un milion de proprietari şi cetăţeni. Am promulgat coduri calchiate pe Codul Napoleon, care stabilesc definitiv egalitatea tuturor în faţa legii şi drepturile egale ale tuturor în familie, care impun căsătoria civilă şi înfrânează divorţul. Am dat străinilor dreptul de proprietate. Administrarea justiţiei, care lasă mult de dorit, se îmbunătăţeşte sub influenţa Curţii de Casaţie. Reorganizarea finanţelor… nu a răspuns aşteptărilor mele; Curtea de Conturi şi Casa de Consemnaţiuni vor asigura succesul unor reforme devenite foarte urgente.
Am făcut instrucţiunea primară obligatorie şi gratuită (învăţământul de 4 clase, n. n.), am instituit sistemul zecimal, am creat spitale şi şcoli…Am mărit reţeaua căilor noastre de comunicaţie, am construit poduri.. o linie de patru sute de kilometri căi ferate este în construcţie, o alta va fi începută la primăvară. Sunt pe punctul de a concesiona dreptul de a înfiinţa o bancă naţională. În sfârşit, am vrut ca toate forţele noastre armate naţionale să fie temeinic organizate, capabile de a menţine în orice ocazie liniştea internă, capabile să-şi ia în mod onorabil locul lor dacă împrejurările, întotdeauna posibile, ar ameninţa un imperiu pe care armatele Franţei l-au consolidat şi de soarta căruia destinele noastre sînt strîns unite.
Astăzi românii au o existenţă politică, ei au conştiinţa drepturilor lor şi a datoriilor lor; puţini ar fi cei care nu s-ar ruşina la gândul unei protecţii străine, care acum câţiva ani era căutată ca o onoare. Într-un cuvânt poporul român îşi trăieşte de acum înainte propria sa viaţă, el este român şi numai român…”
Era, de fapt, testamentul său olograf pentru istorie, manifestarea unei conştiinţe responsabile, care anticipa – prin prezentarea succintă a propriilor sale fapte – vorbele pe care Kogălniceanu avea să le rostească peste 8 ani, la înmormântarea lui Cuza la Ruginoasa: „suntem datori să spunem că nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui mari” [4].
Cum era omul Cuza, cu cele bune şi rele?
Istoricul Constantin C. Giurescu, care s-a aplecat asupra epocii, omului şi faptelor sale, îl caracteriza astfel: „Era un om simpatic şi inteligent, având replica promptă şi ascuţită. Chiar şi slăbiciunile sale – nu dispreţuia, mai ales nu dispreţuise în tinereţile sale, un pahar de vin bun şi omagia frecvent sexul frumos – erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngăduinţă. Pe de altă parte, nu era nici un ambiţios doritor de a face, cu orice preţ, carieră şi nici nu umbrea pe ceilalţi prin mari însuşiri de orator – ca M. Kogălniceanu, de talent – ca Alecsandri, sau de prestigiu – ca Negri. I se cunoştea firea dezinteresată: nu se folosise niciodată de slujbe spre a face avere, ca alţii”[5].
Dimitrie Bolintineanu, care i-a fost ministru al cultelor, îi face o descriere a portretului fizic: Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”[6].
Un bun cunoscător al personalităţii lui Cuza s-a dovedit a fi şi istoricul Alexandru D. Xenopol (1845-1920), care i-a dedicat o amplă lucrare[7], în care, folosind mărturiile timpului, face o descriere pertinentă a însuşirilor acestuia: «Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861” („Românul”, 20 ianuarie 1862)».
Folosind surse contemporane, autorul continua analizarea unor insuşiri care îl caracterizau pe domnitor: «…Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere…
Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.
Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.). Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca…
Pe de altă parte, îi placea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.
Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate. (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie… În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nicio mamă pentru fiica sa răpită)”».
În „Amintiri din viaţa-mi”, Alexandru Candiano-Popescu surprinde o cauză majoră care a dus la înlăturarea prin forţă a lui Cuza: „Ceea ce a lipsit lui Vodă Cuza (aceasta a grăbit căderea sa) este că, pe lângă o desăvârşită lipsă de tact, nu se uita, vroind să uzeze pe toţi oamenii politici din fruntea ţării, la mijloacele cu care se slujea, aşa că, într-o zi, s-a pomenit cu mai toţi aceştia adunaţi împotrivă-i, ceea ce a înlesnit închegarea unei puternice coaliţii, ce l-a şi răsturnat în noaptea de 11 februarie (în anul 1866, n. n.). El se încredea orbeşte (infirmitatea sa capitală) în pişicherlâc şi dibăcie, şi rănind cu brutalitate amorul propriu al tuturor celor care-l slujeau, şi-a făcut dintr-înşii neînduplecaţi vrăjmaşi, şi toate aceste vrăjmăşii, adunându-se la un loc, au format o stâncă ce, căzând asupră-i, l-a zdrobit” [8].
Trecut-au anii! 158 de la dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan I. Iar numele şi faptele sale – aşa cum este normal – continuă să ne trezească interesul. Iar cei care privesc cu invidie şi pofte păgâne de peste graniţa răsăriteană a ţării, trebuie să ştie că-n oastea moldoveană a biruinţelor istoriei noastre, alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt se află şi domnitorul Alexandru Ioan I.
Prof. Tiberiu M. Pană
____________________________________
[1] Prin Legea nr. 176/2016 pentru modificarea alin. (1) al art. 139 din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, ziua de 24 ianuarie a devenit zi de „sărbătoare legală în care nu se lucrează”, în această zi sărbătorindu-se „Ziua Unirii Principatelor Române”.
[2] Ultimele clipe din viața lui Alexandru Ioan Cuza, la link-ul: http://www.istorie-pe-scurt.ro/ultimele-clipe-din-viata-lui-alexandru-ioan-cuza/
[3] Vezi şi Viaţa şi activitatea lui Alexandru Ioan Cuza înaintea unirii, la link-ul: http://curierul-iasi.ro/alexandru-ioan-cuza-inaintea-unirii-10377 [4] În discursul ţinut la 29 mai 1873, la înmormântarea la Ruginoasa a lui Alexandru Ioan I, Mihail Kogălniceanu a rostit un discurs memorabil, reiterând programul naţional al domniei acestuia, evidenţiind realizările măreţe din timpul scurtei domnii (de doar 7 ani) a lui Cuza: «Sunt patrusprezece ani trecuţi de când în Adunarea ţării, în capitala Moldovei, mi s-a făcut rara onoare de a spune eu cel dintâi colonelului Cuza cuvântul Măria Ta şi tot dintr-o dată de a-i spune care era voinţa naţiunii şi care erau aspiraţiile naţiunii ce i se dau lui spre îndeplinire. Cei bătrâni aduceţi-vă aminte, cei mai tineri consultaţi paginile Monitorului şi veţi vedea ce s-a cerut de la Dânsul, veţi vedea că în cei şapte ani de ilustră domnie şi eternă memorie Vodă Cuza nu numai că a fost omul onest, dar şi-a ţinut totdeauna cuvântul său; pe lângă aceasta, în fiecare lună a Domniei Sale înzestra ţara cu câte o lege, în fiecare zi sporea numărul cetăţenilor şi puterea noastră. Ce voia naţiunea atunci? Naţiunea voia legi noi şi oameni noi. Cuza a fost omul nou şi a făcut legi noi, care a făcut apoi lume nouă. Astăzi statul român nu mai este provincia vasală a Moldovei sau a Valahiei. Iată ce a făcut Alexandru Ioan I! Ce i se zicea atunci? „Tu, Măria Ta, ca Domn fii bun, fii blând, mai ales pentru aceia pentru care toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. Ei bine, vă fac o întrebare: luaţi istoria României de dincoace şi de dincolo de Milcov, căutaţi paginile ei şi se va găsi vreun domn care să se poată compara cu Vodă Cuza? Nu. Nu poate fi comparaţie între faptele foştilor Domni şi ale lui Cuza făcute ca om, ca cetăţean şi ca oştean. I s-a mai zis lui Cuza că naţiunea doreşte ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin sentimente cu totul patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiunii noastre când Alexandru cel Bun zicea împăraţilor din Bizanţ că ţara noastră nu are decât sabia sa. Ei bine, fraţilor, când România a ţinut un mai mare discurs în Europa decât acela ţinut de Alexandru Ioan I?».
La căpătâiul lui Cuza, pe care l-a slijit cu devotament, ca un bun cunoscător al meritelor răposatului Domn, Mihail Kogălniceanu a mai spus: „Alexandru Ioan I va rămâne veşnic în amintirea noastră, el nu se va şterge din inimile noastre şi ale fiilor fiilor noştri”, conchizând profetic: „cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi cea a lui Alexandru Ioan I”. [5] Giurescu, Constantin C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
[6] Bolintineanu, Dimitrie, Viaţa lui Cuza – Vodă, 1869, p. 40.
[7] Xenopol, Alexandru D., Domnia lui Cuza – Vodă, vol. I-II, Iaşi, Tipografia Editore „Dacia”, P. Iliescu şi D. Grossu, 1903. Istoricul completează portretul domnitorului cu următoarele informaţii: «El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ. Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).
Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, io restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A. D. Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892)”.
«Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate. (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nicio mamă pentru fiica sa răpită”)»
[8] Candiano-Popescu, Alexandru, „Amintiri din viaţa-mi”, Editura Universul.
