ISTORIE. Basarabii nu sunt cumani și nici urmașii Romei. Ei se trag din sarabii lui Decebal și pileatii lui Deceneu

Radu Negru Vodă și fiul lui, Basarab I, au fost români, având ca strămoși casta sarabilor lui Decebal și ca simbol căciula dacică, basara (piele de vulpe) și cognomenul Negru, citat de geograful Ptolemeu încă din anul 170. Radu Nigru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește și Tihomir-Tugomer pe slavonă, unul și aceeași persoană a fost primul voievod român după Decebal. În Muntenia (Țara Muntenească, Țara Românească sau Țara Transalpină) și a cărui continuitate pe intervalul sec. IV-XIV o reprezintă cognomenul de Negru dat în istorie de vecini  începând cu geograful egiptean Ptolomeu din Alexandria și până la regele Ungariei Ludovic de Anjou. Acest rege a emis o monedă în 1368 pe care este reprezentat un cap de negru atunci când voievodul Vlaicu al Țării Românești l-a acceptat ca suzeran. Această pecete cu capete de negrii o mai găsim pe steagurile lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun în anul 1415-1418 când au fost reprezentați la Sinodul Ecumenic de la Constanța (Baden) de către mitropolitul armân Grigore Țamblac. Mircea cel Bătrân era reprezentat de boierul Dragomir din Segarcea. Această delegație impresionantă de 30 de prelați îmbrăcați ca bizantinii, a cărei suită era alcătuită din 30 de persoane și 80 de cai, a fost primită de împăratul Sigismund de Luxemburg și care a lăsat o impresie deosebită iar pe ale lor steaguri erau 3 capete de negrii precum și 2 capete de negrii și un leu. Acolo, un scrib, Ulrich Richental, a avut ambiția lăudabilă de a întegistra toate stemele participanților la acest eveniment politic și religios important. 

Pe atunci, locuitorii de la nord de Dunăre se numeau valahii negri.https://c0.pubmine.com/sf/0.0.3/html/safeframe.htmlREPORT THIS AD

Complexul funerar de la Titești, Țara Loviștei, Vâlcea

Pe această placă (stâlpul 3), găsită în 2002 în Titești, Vâlcea, sunt trei simboluri ale lui Radu Negru (notate cu litera T), voievodul românilor care a reunificat, în 1310, Muntenia cu Banatul de Severin, Țara Loviștei, împreună cu fiul lui, Vlaicu, viitorul Basarab voievod. El e descris în cărțile „Țara Loviștei, Titești, Posada 1330. Leagănul independenței țărilor românești” și „Tihomir – Tugomer eroul de la Posada 1330, prințul moștenitor al lui Basarab I„.

Astfel găsim denumirea de Thocomerius folosită de regele Carol Robert de Anjou în Diploma din 1332, latinizată, atunci când Tihomir era voievodul Făgărașului și Amlașului. Doar nu era un oarecare român, ci era cel care era tatăl voievodului Basarab și care încheiase un tratat cu Carol Robert de Anjou în 1324, după cum era moda în acea perioadă.

În istorie îl mai găsim consemnat și sub denumirea slavonă de Tihomir- Tugomer (om liniștit, om bun), care făcea parte din rândul clasei conducătoare a Basarabilor, menționați încă din 1241 în „Țara Basarabească” de către cronicile poloneze când Litovoi a luat bătaie de la mongoli.

B. P. Hașdeu, în luxcrarea Etymologica Magnum Romaniae, vorbind despre Basarabi:

<< Dacă Basarabii ar fi fost numai o familie, iar nu o întreagă clasă predomnitoare, atunci Oltenia și Țara Românească n-ar fi căpătat numele „Țărei Basarabilor”, pe care l-a purtat deja în secolul XIII. Hașdeu notează mai departe: Sub anul 1259, vorbind despre o invaziune a mongolilor spre Carpați, cronicarul polon contimpuran zice: „MCCLIX. Thartari subjugatis Besarebenis” (Sommersberg, Siles. rer. script. II, 82; cfr. Ossolinski, Vincent Kadlubek, ed. Linde, 622). În istoria critică (ed.2, p. 62 sqq.) sunt grupate mai multe texturi din secolii XIV și XV, în cari Țara Românească e numită „a Basarabilor” sau Basarabie: Țarul serbesc Ștefan Dușan (1330─1356); papa Gregoriu XI (1370─1378), împăratul Sigismund (1366─1437), regele Vladislav Iagello (1350─1434), analistul Dlugosz (1415─1480), analistul Miechowski (1450─1523), analistul Thurocz (1450─1490) etc. Astăzi se mai pot adăuga alte fîntîne de prin documente publicate mai încoace. Așa la 1429 marele duce litvan Vitold, vorbind despre certele dintre munteni și moldoveni, zice: „differencias priquibus inter Bessarabitas et Moldwanos oriuntur quesciones”, iar la 1430 ambasadorii poloni vorbesc despre „woywoda Dan Bessarabie, adunatis sibi exercitibus gencium Bessarabicorum”. Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voedod și domn autocrat a toată țara basarabească”. >>

Negru Vodă fost un bun conductor, urmat de popor când a descălecat din Făgăraș la Câmpulung, dar și de alte nații (sași, secui, unguri).

Concluzia o tragem din Letopisețul Cantacuzinesc și din istoria cu sasul Laurențiu, ce a fost comite de Câmpulung:

„Atunce s-au ales dintr-înșii boiari carii au fost de neam mare. Și puseră banoveți un neam ce la zicea Basarabi să le fie lor cap (adecă mari bani) și-i așezară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, iar al treilea scaun s-au pogorât la Craiova. Și așa fiind multă vreme au trecut tot ei, oblăduind  acea parte de loc.

Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 < 1292 >, fiind în Țara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao. Întâi făcut-au orașul ce-i zic Câmpulung. Acolo au făcut și o biserică mare, frumoasă și înaltă. De acolo au descălecat la Argeș și iară au făcut oraș mare și și-au pus scaunul de domnie, făcând curți de piatră și case domnești și o biserică mare, frumoasă și înaltă. Iară noroadele ce se pogorâseră la dânsul, unii s-au întins pre subt podgorie, ajungând până la apa Siretului și până la Brăila, iar alții s-au tins în jos, peste tot locul, de au făcut orașe și sate până în marginea Dunării și până la Olt.

Atunci și Basarabeștii, cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toții de au venit la Radu-Vodă, închinându-se să fie subt porunca lui și numai el să fie peste toți stăpânitor. Și de atunci s-a numit de-i zic Țara Românească. Iar titulușul domnului s-a făcut precum s-arată mai jos: Întru Hristos, Dumnezeu, cel bun credincios și cel bun de cinste și cel iubitor de Hristos și singur biruitor, Io Radu Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Românească, dintru Ungaria descălecat și de la Amlaș și Făgăraș herțeg.”

Densușianu, despre studiile lui Fotino:

„Înainte de a încheia acest studiu asupra vechilor monete ale Daciei, credem, că presintă un deosebit interes să reproducem aici unele date istorice despre varga de aur a lui Hermes, ca emblemă a puterii suverane a Domnilor români.

În acésta privință Fotino (‘Ιστορία τής παλαΐ Δα-ζίας, II. 6) scrie: După ce Negru Vodă și-a estins domnia sa peste totă Țera muntenéscă, a venit la dânsul Banul Craiovel (din familia Basarabilor), i s‘a închinat și supus de bună voiă, ér Negru Vodă a lăsat pe Banul Craiovei autonom în cârmuirea celor cinci județe și i-a conferit vargă de argint (άργοραν ‘ράβδον).
Fotino estrage acestă notiță din o vechia cronică sérbéscá. De aici resultă așa dar, că varga de aur era în timpurile aceste simbolul autorității superióre a Domnilor români.

În afară de cronica serbescă, pe care o citeză Fotino, mal avem în acéstá privință și altă fântână istorică.

Un manuscris latin din sec. XVII intitulat «Historica relatio de statu Valachiac, 1679—1688», publicat de J. C. Engel in Geschichte d. Walachey. p. 109, ne înfățișeză paloșul și varga lui Hermes (Fig. 254) ca însemnele naționale ale puterii și demnității suverane a Domnilor Țerei românesci.

Despre atributele lui Hermes scrie Albericus (De deorum imaginibus): sua laeva virgam tenebat… quae erat serpentibus circumscpta, et gladium curvum, quem harpen homo vocabat.

Resultă așa dar, că varga de aur a fost in timpurile mai vechi sceptrul tradițional al Domnilor români.”

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 3 mai 1549: „Din mila lui Dumnezeu, Ioan Mircea voievod și domn a toată Ungrovlahia, fiul lui Radul voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele acestor boieri, anume Draghițibă și lui Stan și lui Stanciu și fiilor lor, câți Dumnezeu le-a dăruit, ca să le fie moștenire acest pământ numit al Hirișeeștilor tot și pe semnele vechi și drepte…Și am dat domnia mea ca să le fie și Poborăștii toți și cu toți munții de la gura Steziei, pe vechile semne, pentru că a cumpărat Draghițibă și Toader acest hotar pe 30 de vaci și boi cornorați și roșii de la Socol << din >> Baia de Fier și de la Neag, cnezul Poborăsc și șapte sate de țigani cu (șapte) 7000 aspri gata. Și iar a cumpărat Drăghițibă cu toți un munte, Buvtă jumătate cu 3000 de aspri și 32 cai buni de la Stanciu, boierul din Gruiu. Și iar am dat domnia mea ca să stăpânească și alți munți ai lor care se numesc Teiteg și altul Groapa și altul Poiana Muierii și Ciobanului și Selanele și Capra, pentru că am văzut domnia mea și cartea de mână a tatălui domniei mele și altă carte de mână a lui Negru Voievod cel Bătrân (…) Și apoi am dat domnia mea ca să stăpânească acești boieri mai sus numiți aceste moșteniri și țigani neclintit, după porunca domniei mele”.

Mircea Ciobanul îl numește ca strămoș primordial, în baza documentelor prezentate lui. Un aspect foarte important al informației din documentul de la 3 mai 1549, emis de Mircea Ciobanul, este subiectul. O asociere de boieri: Drăghițibă, Toader, Stan, Lupu și Stanciu cumpără mari suprafețe de teren din Munții Lotrului, începând de la Curmătura Steziei, care se află la limita sudică a Mărginimii Sibiului (Transilvania) și până la Hirișești ─ Baia de Fier, localități care se află la poalele munților, în actualul județ Gorj, în Muntenia (toponimele ca denumire se regăsesc în document!). Boierii plătesc aceste terenuri cu sume mari de bani (aspri) și numeroase animale: oi, vaci, boi, cai și șoimi! Domnitorul confirmă valabilitatea tranzacțiilor și confirmă dreptul de moștenire al acestora și urmașilor lor. În documentul lui Mircea Ciobanul mai este și o reconfirmare a dreptului de stăpânire a altor munți, pe care boierii mai sus menționați, îi dețineau în baza unui document emis de Negru Vodă cel Bătrân. Care erau acești munți: Poiana Muierii (vârful Poiana Muierii) și Selanele (vârful Salanelor, 1709 m) care fac parte din Munții Șureanu, situați la nord de Sarmizegetusa; Ciobanului (Masivul Custura Ciobanului) și Capra (vârful Capra, 2494 m, la baza lui se află lacul Capra) care sunt în Munții Făgărașului.

Mircea Ciobanul (1545-1552, 1553-1554, 1557-1559) a avut numeroase conflicte cu boierii din țară, cum a fost și cel din satul Milostea de lângă Polovragi și Baia de Fier, localități enumerate de domnitor ca menționate de Negru Vodă și care de fapt sunt de pe timpul dacilor (cetatea de la Polovragi).

În cursul anilor 1970 s-au făcut studii arheologice pe locul fostei cetăți și s-au descoperit monede cu efigia lui Filip al II-lea, monede romane Flamino, precum și o tăbliță de bronz cu cavalerul trac, aflată azi la Muzeul Militar Central.

Tot pe munte, în 1897, s-a găsit un obelisc ce avea patru feţe de 1,9 m, fără nicio inscripţie.

„Vechimea acestui monument ce formează un specimen unic între monumentele de piatră tăiată şi poleită ale Europei se reduce la timpuri foarte îndepărtate” – Nicolae Densuşianu, ,,Dacia preistorică”, 1913.

În aceeași lucrare, Densuşianu mai consemnează și alte amănunte privind locurile istorice Polovragi, Baia de Fier:

<< Între Jiu și Olt, în partea de nord-vest a României, sub polele Carpaților, se întinde șesul cel admirabil al comunelor Polovragi și Baia-de-Fier.

Este o regiune, care în timpuri depărtate își avusese o istoriă a sa particulară; unde noi întâmpinăm adi numeroase urme ale unei civilisațiuni preistorice, începend de la cele de întâiu silințe ale omului de a eși din starea de barbariă, de la olăria archaică și fabricată cu mâna, până la instrumentele cele frumose de petră poleită și în fine până la extragerea ferului din sânul pemântului și prelucrarea acestui metal.

      Însă, o importanță deosebită archeologică o presintă colina din stânga râului Oltețu, ce domineză mănăstirea și comuna Polovragilor.

      Pe culmea de resărit a acestei coline, pe o poenă aplanată de mâna omului, ni se înfățișează o întinsă necropolă preistorică, de unde am adunat noi înșine numerose fragmente de olăriă neolitică, scose la suprafață de căutătorii de comori, dimpreună cu diferite resturi de oseminte omenesci.

      Er în partea de apus a acestei vechi necropole, se ridică punctul culminant al colinei, o posițiune fortificată de o  parte de natură, cu păreți prăpăstioși de stânci, er de altă parte încinsă de mâna omului cu valuri vechi de pământ.

      Pe verful acestui pisc înalt, de unde se deschide un aspect magnific peste șesul Polovragilor se mai poate vede și astidi fragmentul unui monument archaic, unic în genul seu între monumentele preistorice ale Europei, ce le cunoscem până astădi.

      Este o columnă monolită de granit, tăiată în patru fețe și terminată la verf prin o mică piramidă; un obelisc în o formă puțin phallică, ce a fost înfipt în o basă de lespedi tăiate și îngropate în pământ. Tote fețele acestui important monument sunt frumos poleite, însă fără nici o inscripțiune.

      După calitatea petrei din care este tăiat, după arta cu care este lucrat și după posițiunea maiestosă, pe care a fost aședat, acest obelisc se vede că a fost ridicat pe tumulul unui vechiu și avut domnitoriu din acestă regiune, seu că a fost destinat să esterniseze memoria unui însemnat eveniment.

      Astădi acest obelisc este rupt și scos din basă de către căutătorii de tesaure.

      Înălțimea părții superioare, ce o reproducem aici este de 1.09 m., lățimea de jos a fețelor principale de 0.45 m., er fragmentul al doilea, seu partea inferioară a acestui monolit, este perdut.

      Vechimea acestui monument, ce formeză un specimen unic între monumentele de petră tăiată și poleită ale Europei, se reduce la timpuri forte depărtate.

      Cu toate că granitul din care este tăiat acest obelisc, presintă o mare duritate, însă dungile sale pe unele locuri sunt tocite, rose de ploi și de ghețuri.

      În Egipt, cele mai vechi obeliscuri, ce s-au aflat aședate lângă camerele funerare ale regilor, încă n-au înălțime mai mare decât de 1 până la 4 metri.

      Obeliscul de la Polovragi însă aparține în tot casul epocei preistorice a metalelor.

      În apropiere de acestă importantă stațiune preistorică a Polovragilor se află situată comuna numită Baia-de-Fier, o localitate, care după cum ne spune însuși numele seu avuse odată o însemnată industriă siderugică.

      În istoria țerilor române începând din seculul al XIII-lea încoce nu aflăm nici o amintire de fabricațiunea ferului și oțelului în părțile aceste.

Au perit chiar și tradițiunile, er urmele vechilor stabilimente de abia se mai pot cunosce astădi pe unele locuri.

      Însă, când a început în țerile de lângă Carpați epoca așa numită a ferului?

      În Egipet acest metal ne apare cunoscut încă în timpurile dinastielor V și VI, seu cu 4200 ─ 4650 ani înainte de era nostră. Însă pe șesurile Nilului ferul era important. Cea mai vechiă populațiune a Egiptului, după cum scim, era compusă din triburi pastorale și agricole, ce emigrase odată de la Carpați spre ținuturile meridionale.

      De altă parte, după vechile tradițiuni grecesci, cei de întâiu lucrători de fer ne apar în ținuturile de apus ale Scytfiiei, ori cu alte cuvinte în părțile României și ale Transilvaniei de astădi.

      Homer amintesce lângă Oceanos potamos seu Istru de așa numitele Porți-de-fer, ca de un vechiu și celebru monument al lumii ante-elene.

      Er Eschyl în poema sa dramatică despre încatenarea lui Prometheu ne spune, că între muntele așa numit Pharanx (Parâng) și între “Râul cel turbat” (Oltul) locuiau “Chalybii, faurii de fer”, cei mai remarcabili metalurgi ai lumii vechi.

      În aceeași poemă a sa, Eschyl ne mai repeteză vechia tradițiune grecescă, după care regiunea cea muntosă a Scythiei de apus, unde a fost crucificat Prometheu,  era numită “țera mama-ferului “.

      Vedem astfel, că ținuturile de lângă Marea Egeă și cele de lângă Marea Mediterană localisase originea industriei ferului în regiunea cea muntoasă a Scythiei de apus, în Țera Românească și în Transilvania de astădi.

La acestă epocă a renumiților Chalybi, seu a lucrătorilor de fer și de aramă din Scythia de apus, se reduce etatea obeliscului, pe care-l reproducem mai sus. >>

În timpul voievodului Mircea Ciobanul, s-a eliberat un act de proprietate pentru urmașii lui Laslo și Jigmond, maghiari care primiseră pământ în Perișani din Țara Loviștei de la Negru Vodă.

Carte de mână a lui Mircea Ciobanul, la 8 iulie 1558: „Din mila lui Dumnezeu, Io Mircea voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radu Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Jigmon și lui Lață și lui Jigmon și cu fiii lor, câți Dumnezeu le va lăsa, ca să fie ocină în Peri două funii pentru că le este veche și dreptă ocină și dedină, încă din zilele lui Negru voievod. Iar apoi a fost cotropită de boierii Bîrsești. Întru acesta, domnia mea am căutat și am judecat după dreptate și după lege și am aflat și domnia mea că le-a fost ocină dedină și cotropită”.

În cartea „Ordinul cavalerilor Basarabi” autorii (Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu) comentează următoarele:

„Spre diferență de documentul de la 3 mai 1549, Negru Vodă nu apare în virtutea unor documente, ci prin memorie colectivă și tradiție. Cererea de judecată este adresată lui Mircea Ciobanul de către trei maghiari, Jigmon (Zsigmond), Lați (Laszlo) și un alt Jigmon (Zsigmond), care aveau 2 funii de pământ (suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste) în localitatea Peri. Localitatea Peri, numită în prezent Perișani, este situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Sibiu și Râmnicu Vâlcea, în partea dreaptă a Oltului, la 11 km de drumul european E81. Unii istorici susțin că în zona localității s-ar fi dat bătălia de la Posada, de la anul 1330. Cei trei maghiari au intrat în conflict cu boierii Bârsești, pierzându-și terenurile și probabil suferind și alte stricăciuni ale moșiilor lor. Boierii Bârsești erau proprietarii unor mari suprafețe de teren în sudul orașului Râmnicu Vâlcea, într-un perimetru care cuprindea actualele comune Mihăești-Bârsești și Budești, pe ambele maluri ale Oltului. În urma analizării problemei, Mircea Ciobanul, constatând că cei vinovați erau boierii Bârsești, le reconfirma celor trei maghiari dreptul de proprietate al terenurilor încă din zilele lui Negru Vodă, într-un teritoriu care nu aparținea de Coroana Maghiară? În Letopisețul Cantacuzinesc se explică în mod detaliat acest aspect: „Radul Negrul Voievod, mare herțeg pre Almaș și pre Făgăraș, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui și cu mulțime noroade: rumâni, papistași, sași, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviții, început-au a face țară noao”. Acei trei maghiari sunt urmașii „papistașilor” pomeniți în cronică, respectiv maghiari catolici, care l-au urmat pe Negru Vodă peste munți!”.

Din acest act al voievodului Mircea Ciobanu reiese că a fost eliberat de Negru Vodă boierilor care stăpâneau Țara Muntenească până la Dunăre, cuprinzând și Munții de la Baia de Fier și Pociovaliște. Deci, Țara Muntenească era mai înainte ca Basarab să ajungă voievod.

Numele românesc de Radu, care se tălmăcește de la Dragomir, care înseamnă vesel, bun, bucurie.

În istorie mai găsim pe domnitorul Radu Paisie care, până a fi voievod, se numea Dragomir.

Și în sfârșit întâlnim și cognomenul de Negru, ceea ce reprezintă dinastia Basarabilor provenită din casta Sarabilor și a dacilor numiți de la Decebal încoace de către istoricul contemporan cu Traian și Decebal DIONE CRISOSTOMUL (n.a.40- d.a.120), adică, popular, numiți ARAPI-NEGRI și de către popoarele din jur.

Așa ne explicăm de ce după 1241, când țara a fost invadată de tătari, în documentele istorice ale vremii, polonezii folosesc denumirea Munteniei de Țară Basarabească ca de altfel și sârbii și chiar Carol Robert de Anjou atunci când îl numește pe Basarab precum valahul schismatic, fiul lui Thocomerius, numele de „Negru” venind din trecut, de la Ptolemeu.

Isidor Ieșean relatează următoarele:

„La anul 1241, trimite Bela IV pe Banul Dionisie, pe un roman transilvănean, cu o armată compusă din Români, ca să ocupe Bosnia. El ocupă Craina de Nord, zidește pe (valea) malul Unei un castel, numit mai pe urmă de către documentele latine „castrum bichiense”. De atunci datează și numirea orașului Bihaci, de atunci datează probabil și marca comunei Bihaci, care poartă ca insignă o cetate veche și dedesubt două chei în cruci, unde capătul fiecărei clici sc sfârșește cu un cap negru de Arap, asemenea mărcile țărilor românești, Moldova și Muntenia, sub domnia Basarabilor.”

În complexul funerar de la Titești este menționat pentru primă dată numele Munteniei, gravat în piatră pe timpul lui Basarab I.

Se poate trage concluzia că în Transilvania, Banat și Oltenia unde au fost sarabii lui Decebal, erau acum valahii NEGRII, poreclă venită din transformarea cuvântului „sarab” în „arab” de către geograful Ptolemeu și bine fixată în memoria popoarelor din jur. Această poreclă a marcat totodată memoria colectivă ca pe ceva nobil – sarabii erau regii dacilor – ea devenind și un simbol, o marcă a valahilor nord-dunăreni.

Mențiunea unui act de la Nicolae Alexandru Basarab voievod, prin care dăruiește bisericii din Câmpulung satul Bădeștii:„Satul Bădești este dăruit bisericii din Câmpulung de către Io Neculai voevod, feciorul bătrânului, răposatului Io Basarab voevod…”

Pentru că acest mai sus numit satu Bădești au fost mai nainte vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alexandru voevod, domniia lui au fost datu și au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeștii, ca să fie sfinții biserici a domniei sale spre întărire, iar preoților și părinților din cliros spre hrană, iar domniei sale și părinților domniei sale vecinică pomenire.

Transumpt în hrisovul lui Gavril Movilă din 13 noiembrie 1618 (Cf. D.I.R., B., XVII, voi. III, doc. 236). Autenticitatea actului din 1351─1352 a fost contestată din pricina unor adaosuri ale copistului din 1618 (pomenirea lui Radu Negru). Totuși data de 1351─1352 corespunde cu domnia lui Nicolae Alexandru și filiația din Basarab este corectă: aceste fapte, ignorate la începutul secolului al XVII-lea, arată că documentul înfățișat de călugări în divan la 1618 erau autentice.

În anul 1920, N. Iorga și V. Drăghiceanu au făcut studii arheologice la biserica domnească de la Curtea de Argeș. Aici s-a găsit și o bucată dintr-o placă de teracotă pe care este gravat un cavaler medieval, fapt ce denotă preocuparea Basarabilor referitor la rolul cavalerilor în viața din acele timpuri.

Citind în continuare simbolistica plăcii funerare cu Tihomir ¬ Tugomer ¬ Tocomerius, mai constatăm că el este slăvit ca și conducător în rândul 4, iar în rândul 5 este onorat cu coiful de cavaler așezat înaintea numelui.

Acest lucru denotă că a fost un cavaler, probabil din rândul cavalerilor basarabi, așa cum au scris Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu în cartea Ordinul cavalerilor Basarabi și a luptat pentru întregirea voievodatului Munteniei din alipirea ei la Țara Loviștei și a Banatului de Severin în 1310.

Acest lucru dovedește că Negru Vodă a știut să acționeze în timpul când în regatul Ungariei se duceau lupte pentru conducerea lui. Așa ne putem explica și buna înțelegere cu voievodul Transilvaniei Ladislau Kan care îl prinsese pe regele Ungariei Otto de Bavaria și-l încredințase voievodului valah din acea vreme (1307), adică lui Negru Vodă, pentru pază. Interpretând istoria din acea vreme, Negru Vodă a fost un diplomat, deoarece a putut să obțină în favoarea lui Țara Loviștei care, de fapt, era dată de regele Bella al IV-lea (1233) contelui sas Conrad  de Tălmaci și familiei lui.

Se știe că în acel timp voievodul Ladislau Kan avea divergențe cu sașii și, în acest sens, a renunțat el la Țara Loviștei și a oferit-o lui Negru Vodă. Altfel după funcția pe care o avea voievodul Transilvaniei, o putea stăpâni el.

Asta deducem și din războiul pe care l-a declanșat Carol Robert de Anjou asupra Țării Românești sub îndemnul voievodului Toma Szecseny de a ocupa Țara Românească (Țara Transalpină) și Țara Loviștei.

Toma Szezeny primise în anii 1324 teritoriile din jurul Sibiului și dorea și Țara Loviștei ca să poată avea calea liberă pentru a putea face legătura de comerț cu țările de la sudul Dunării.

 Negru Vodă era urmaș al voievozilor din Amlaș și Făgăraș, pământuri locuite de vlahii formați după geneza poporului român prin contopirea dacilor cu romanii și asimilarea altor popoare care trăiau în zonă. El era deja un nobil cu renume, trecut la catolicism, altfel în acele vremuri neputând să se unească familiilor nobiliare catolice maghiare. Existența cetății lui de la Breaza de Făgăraș, comuna Lisa, jud. Brașov, datată în secolul I, numită și „Cetatea lui Negru Vodă”, arată continuitatea românilor în aceasta zonă și organizarea lor statală.

Împăratul Traian a adus la Cincșor, Râșnov, Boița cohorta Flavia Bessorum alcătuită din recruți din tribul Bessi din munții Haemului, unii din ei sacerdoți ai templului lui Dionisos, purtătorii căciuii de vulpe Bassara.

După retragerea administrației Imperiului Roman, viața dacilor a decurs pe mai departe într-un continuu zbucium, peste ei trecând numeroase popoare (goți, slavi, avari, huni, pecenegi, cumani). Unii au conviețuit în bună parte cu ei, pe parcurs apărând formațiunile statale numite cnezate. L asfârșitul primului mileniu populația română si slavă a acestor cnezte a avut de înfruntat populații venite din Asia. Maghiarii au pus stăpânire pe câmpia Panoniei si au căutat să se extindă spre est, în transilvania, ocupând-o prin forța armelor sau diplomație.

Despre acest lucru a scris I. Cav. De Pușcariu în Date Istorice Privitoare la Familiile Nobile Române (1892):

<< Mai latita inse se afla numirea de Kenzi in partile locuite de români. Regele Bela IV la anulu 1247 deruesce cinului Ioanitu tota „terra de Zeurino cum Kenazatibus Ioannis et Farkasii usque ad fluvium Olt ─ excepta terra Kenazatus Lynoy Woiavode quam Olahis relinquimus etc.” ─ excepta terra Seneslai Woiavode Olahorum etc. (Hurmuzaki I. 247).

Dar mai numerose urme de Knezi români ─ cu prerogative si possessiuni ereditarie ─ aflamu prin celle optu districte Olahali din Banatulu Severinului, a caroru drepturi se sumeza in privilegiulu loru dela anulu 1457, ─ apoi prin districtele Hatzegului, Hunidorei, Devei etc., cari inca aveau Universitatea loru.

Este aparitiune exotica, ca in tier’a Oltului ─ terra Fogaras, ─ incongiurata pe de tote partile Ardelene de Knezi, ─ în loculu acestora se izolează institiunea de Boeri cu possessiuni privilegiate si cu prerogative nobiliari analogu Kneziloru. Fiacare comuna formeza unu boeronatu cu vecini supuși, ce se erediteaza din neamu in neamu, si se impartu intre successori cu drepturile reali si cu prerogative personali d’a incurge la tote afacerile politice alle municipiului districtuale.

Nu ne potemu esplica nomenclatura acesta de boeri, decâtu importata din Valachia vecina, a carei domnitori pe la inceputu portau numele de duci ai Fogarasiului si Omlasiului.

         Vladu I. ─ numitu si Vlajku si Vladislau ─ în diploma din anu 1372, în carea se tituleaza: Vladislaus Vajvoda transalpinus, Banus de Zeurino et Dux novae plantationis terrae Fogaras ─ cum esset in gratia principis praedicti (Ludivici), ─ daruesce Magistrului Ladislau de Dopka ─ nepos Mikedbani ─ noster consanquineus ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ târgulu Sarkaia dimpreuna cu satele Venecze, Koczolad, Colidae Aquae (Heviz) et Dupka, ─ inca nu amintesce de numele boieriu, ─ pote de aceea nu, pentru ca donatariulu nu se tragea din Valachia. ─ Dara indata dupa ellu Mircea Voda in Chrisovele dela a. 1392, 1400 si 1417, in cari se tituleza Domnu stapânitoriu preste tiera muntenesca, laturea tataresca, si partile dunarene, apoi peste munte tiera Fogarasiului pâna in Oltu, si prin cari intr’una conferre lui Stanciu Egumenulu si frateseu Kalin possessiunea Skorei ─, intralta lui Micu si Stoja possessiunea Mundra, iera intralta doneza lui Borcea si lui Calianu possessiunea Vadului Sarcaii, ─ pe toti acesti donatari i numesce boeri.

Vladu II., carele in diploma de anulu 1431 data Calugariloru minoriti propagatori in partile transalpine se tituleza Valachiae transalpinae Dominus et terrarum Omlasch et Fogaras Dux ─ pe cându era ─ gravissimorum negotiorum causa in Nurrenberga la curtea Regelui Sigismundus ─ dominus master naturalis (Kurz Mag, II. 45), indata in Chrisovulu din anulu urmatoriu 1432 (Hurmuzaki 1/2 542), prin care deruesce lui Roman nepotului lui Stancsu din Voivodeni satulu acesta si Sascsori, Sâmbata etc. ─ precumu si in Chrisovulu seu din anulu 1437 (C.m.) datu lui Tatul, Ursul, Bera etc. in privintia donatiuniloru peste satulu Margineni, ─ asemenea numesce pe toti acesti donatori ─ boeri. ─ Totu asia Vladu III in Chrisovulu din anulu 1452 (C.m.)  datu boeriului Stancsu Mailath din Dezsani etc.

Dreptulu acesta de conferire a Domnitoriloru din Valachia ca Duci ai Fogarasiului tienu ─ cumu constata si ist. Timon ─ pâna la caderea lui Michnea assassinatu in Sibiiu la anulu 1510. Dara si de aci incolo vedemu din acte, ca validitatea boeronateloru din tienutulu Fogarasiului se dejudeca prin tribunalele duodecim boeronum sub presidiulu Castellaniloru (Capitaniloru supremi) de Fogaras, incependu de la Castellanulu Stephan Tokos 1507, Paul Thomori 1509 (mai pe urma archiepiscopu de Calocsa cadiutu in bataia de la Mohacs 1526), etc. ─ Sentintiele esite din acestu tribunalu boerescu, in cari adeseori se facea provocare si la Chrisovele vechi alle domnitoriloru din Valachia, si se baseau pe ─ ritu et veterem huius terae Fogarasiensis consvetudinem ─ a videknek regi torvenyei szerint biralhatyak okis az o os boersagokat, ─ se confirmau apoi prin Voivodii Ardealului, pâna cându principii indigeni autonomi incepura si ei ─ mai investigatiuni genealogice ─ a le innoi sub titlu de noua donatiune, si de armale. >>

Densușianu mai dovedește că :

„Aflăm aci (în țara Hațegului) instituțiunea chineziatelor românești, instituțiunea juraților români, un sistem românesc de impozite (quinquagesima),— tot atâtea particularități străine de spiritul legislațiunii ungurești.

Și nu eră aceasta singura parte în care Românii, prin drepturile ce-și putuseră păstra încă, dovediau prioritatea lor în stăpânirea țerii și originalitatatea lor a parte.”[…]

Afară de țara Hațegului și de Bănatul Severinului, mai erau în partea, meridională a Transilvaniei încă două provincii românești: Districtul Făgărașului și al Omlașului. Dar până acum relațiunile vechi ale acestor provincii zac în sânul întunerecului. Nu cunoaștem nici seria completă a Ducilor, nici instituțiunile ce le-au întemeiat domnia românească în acele părți ale Transilvaniei.

«Astăzi însă ne aflăm în plăcuta pozițiune de a publică aici o colecțiune de documente cu privire la țara Făgărașului, extrase din interesanta arhivă a d-lui Aron Densușianu».

Aceste documente le adunase fratele său Aron, pe când era avocat la Făgăraș.

Și să nu credem că materialul de care se servi el, nu era un material oficial, în mare parte cules pentru istoria Ungariei.—
El îl secerase și din lanurile scriitorilor unguri chiar, căci ne spune că:

«Prețiosul material scos la lumină de Pesty ne descopere încă un adevăr de mare importanță. Se constată adecă, că Banatul Severinului formă în sânul regatului unguresc o provincie politică română; că eră împărțit în 8 districte românești, numite districtus olachales; că toate districtele formau o unitate politică cu drepturi și libertăți particulare, cum erau de exemplu cele 7 județe ale Sașilor și 7 districte ale Săcuilor din Transilvania; se constată că există in Banat numai o singură nobilime, și aceea era românească; că ea se bucură de imunități și drepturi ce nu derivau dela regii Ungariei; că în fine în tot Banatul era în vigoare un drept special românesc numit: jus volahie, antiqua lex districtum volachicalium. Și despre toate aceste momentoase împrejurări Veranțiu nu amintește nimic».

«Documentele acestea revarsă o interesantă lumină asupra organizării sociale, politice, judiciare și militare, în scurt asupra vechii constituțiuni a poporului român din Țara-Făgărașului. Anume vedem că în Făgăraș există numai o nobilime istorică, care-și păstrase vechea sa numire de boieri și avei sigilul său propriu (eigillum Boeronum); că boieria din Țara-Făgărașului nu era numai o simplă prerogativă nobilitară, dar era totodată și un oficiu în ce privește afacerile publice ale ținutului; că unica condițiune așa zicând inerentă a boieriei eră să presteze servicii militare equestre; că boierimea de acolo și în timp de pace eră organizată militărește, având căpitanul, locotenențîi și decurionii săi. Aflăm mai departe că se boierizau chiar și moșiile, adecă se investiau cu caracterul juridic al aceslei instituțiuni.

«Și care eră natura moșiilor boierești din Țara-Făgărașului? In prima linie ele ne apar ca averi ereditare și inalienabile ale familiei (haereditates boeronales), dar cu caracterul deplinei proprietăți pentru posesorul boier».

Și cu drept cuvânt, din această lucrare Densușianu trage următoarele concluziuni pline de învățământ pentru organizațiunea noastră română din trecut:

«Aceea ce formează caracterul general al nobilimii române din Făgăraș, Hațeg și Banat, este misiunea ei de a fi pururea în arme. Așă aflăm pe nobilii din Hațeg formând o armată stabilă pe la castelele de acolo, pe nobilii din Banat apărând în continuu fortărețele și vadurile Dunărei, iar pe boierii din Făgăraș în datina veche de a presta servicii militare equestre (more aliorum verorum nalorum indubitalorum… Boeronum nostrorum equis a frameis ad id aptis et convenientibus inservire). Pe când din contra nobilul unguresc era chemat la arme numai în timp de resbel».

Și ca concluziune generală el precizează:

«Astfel nobilimea română își arc instituțhinea sa în instituțiunea militară. Românul a devenit boier și a fost donat cu moșii fiindcă eră militar, dar nu i s’a conferit nobilitalea pentru ca să-l facă vasal și pentru ca prin donațiune și titlu să fie obligat la servicii, cum este natura feudalității germane și ungurești».

În Densușianu vibra un patriotism încălzit de o văpaie ce nu stă la îndemâna ori și cui. El nu eră patriot fiindcă era Român și crescut în astfel de direcție.

În lucrarea sa „Dacia Preistorică”,  Desușianu, care cu alta ocaziune scrisese relativ la erorile admise ca fapte sigure în istorie «Că atunci când falsitatea se introduce odată în istorie, este foarte greu de a o desradăcina, și chiar de a o pricepe», iea la descusut următorul pasaj datorit istoriografului ungur Antoniu Veranțiu, scris între 1538 – 1540: «Românii (Transilvaniei) nu se bucură de nici o libertate, nu au nici onobilime, nu posedă nici un drept al lor propriu, cu excepțiune de puțini români ce locuesc în districtul Hațegului, unde se crede că a existat capitala lui Decebal. Românii aceștia (din districtul Hațegului) au câștigat nobilitatea pe timpul lui Ioan Huniadi, care era născut acolo, fiindcă-l ajutase cu vitejie în luptele lui continue cu Turcii. Ceilalți sunt toți plebei,iobagi ai Ungurilor, nici nu au districtele lor proprii, ci trăesc răslățițipe ici și colea toată țara».

El sdrobește aceste afirmațiuni neadevărate și poate chiar tendențioase cu numeroasele acte ce publică și dovedește că: «Anume știm astăzi ca o perfectă certitudine, că ținuturile Hațegului,al Hunedoarei și Devei, formau în vechime un complex de districte românești cari se numiau în diplome districlus olachales. Știm că întreagănobilimea de acolo era o nobilime românească, înțelegem românească însensul etnic și politic. Știm că nobilimea aceasta eră o clasă socială diferită de nobilimea ungurească, distinsăde ea prin originea, prin istoriași natura privilegiilor sale. Știm că această nobilime nu a fost creată deIoan Huniadi (Corvinul), nici de regii Ungariei; că din contra,era o nobilime veche, al cărei trecut se pierde în întunericul evului mediu. Aceastănobilimeera numită în diplomele regilor ungurești : „Nobiles ut dicitur Valachorum” sau „Nobiles Olachi (Valachi)” spre distincțiune de: «NobilesHungari» sau «veri nobiles regni nostri». Și pe lângă districtele românești(districtus olachales), pe lângă nobilimea națională, mai există în țara Hațegului un drept particular românesc. Românul nu putea fi lipsit deproprietatea sa, nici în caz de înaltă trădare decât numai dacă eră judecat de semenii săi : de nobilii, chinezii și bătrânii români.[…]

_{Prefața, din Vol. II 5, a publicațiunii Hurmuzachi, pe 1897.}

P.P. Panaitescu a scris despre voievodul Vlaicu Vodă:

„Într-un privilegiu din 1372, Vladislav voievod, nepot de fiu al lui Basarab, numește pe nobilul ungur Ladislau de Doboca „rudă de același sînge” (consanguineus), amintind că acest nobil este strănepotul lui Mikód banul, deci desigur de la acesta se trăgea rudenia de singe. Mikód banul unguresc al Severinului (1275—1276) a murit la 1298; era de neam francez (Rajnáld) și fiica lui a fost probabil doamna Marghita, soția lui Basarab și bunica lui Vladislav voievod (și Alexandru, tatăl lui Vladislav a fost căsătorit cu o unguroaică, doamna Clara, dar nu de ea e vorba în document, căci ea era mama vitregă a lui Vladislav, deci nu o putem socoti din familia înrudita prin sînge cu acest domn).”

În timp istoricii au căutat să explice arborele genealogic al banului Micud.

Arborele genealogic al banului Micud

„Că cel ce a perfectat acest matrimoniu în numele său a fost însuși Thotomer sau vreo ruda de-a sa (vezi figurile 1-5) ce stăpânea un teritoriu nedefinit transcarpatic, este încă de demonstrat din punct de vedere istoric. Cert este faptul că a devenit clară consangvinitatea dintre viitorii Basarabi și familia Dobokai, cel mai probabil prin acest personaj transalpin cunoscut prin diploma regală maghiară din 1332.”

Conform ultimelor analize arhondologice putem plasa guvernarea lui Micud/Mikod în Severin între septembrie 1275 (cu siguranță deja la 10 decembrie) și undeva în cursul anului 1276. Micud a mai îndeplinit și funcția de comite de Dăbăca (Doboka) în două rânduri (1262-1268, 1274, nov.).

[…]banul Micud (al II-lea) din neamul Kökényesradnót. În logica consangvinității rudenia dintre Vladislav și Ladislau vine prin generatia a 2-a a legăturii de sânge (frate-soră, adică doamna nobilă necunoscută și fratele său, Nicolae, tatăl lui loan și bunicul lui Ladislau Dobokai). Cu cine s-a căsătorit această fiică a banului Micud? În nici un caz cu Basarab I, ci cu tatăl acestuia, cu Thotomer. Basarab I s-a născut pe la 1278. Căsătoria a putut fi astfel încheiată pe când familia Csák era aliată cu Kökényesradnót. Aceasta a avut loc, după părerea noastră, în anii tulburi 1274-1276 când grupul Csák-Aba au numit pe Micud ca și ban de Severin.

(Mihai Florin Hasan: Încă ceva despre Mircea cel Bătrân, înrudirile și rubedeniile sale. Completări genealogice și familiale)

[..]fiul lui Demetrius, de genere Csak și Micud, fiul lui Micud, de genere K[..] Radnot să fi purtat ambii titlul de banus transsilvanus undeva în deceniul șapte
al secolului al XlII-lea. Să nu uităm că încă în anul 1265 ducele Ștefan mai menționează pre banii noștri care vor fi în slujbă, iar acest lucru înseamnă că bani transilvani au existat și în perioada 1261-65, și post 1265.

1270: regele Ștefan al V-lea dăruieste mai multe moșii lui Reynold mare stolnic al ducelui Ladislau, mare comis al regelui și comite de Szabolcs prilej cu care pomenește de vremea în care era duce al Transilvaniei(sic!; tenetibus nobis Ducatum Transilvanum) și fuseseră învinși și prinși de noi câțivadintre baronii părinților noștri adică Laurencio Palatino et Ernerio Bano.

Rénold, Básztély nembeli Rénold fia (l.m.)/ Reynold, fiul lui Reynold, de genere Basztely
Nu este singurul document în care viitorul rege Ladislau al IV-lea „Cumanul” […]

( referință bibliografică: DESPRE BANI TRANSSILVANI

Sorin Forțiu, cercetător independent;

http://wvvw.banat.ro/academica.htm; sorinfortiu@gmail.com )

După moartea lui Ladislau Cumanul în 1290, Radu Negru (Thocomerius) a fost nevoit să plece din Țara Făgărașului împreună cu slujitorii lui la Câmpulung, fiind prigoniți de regele Andrei al III-lea, acesta luându-i ulterior și din teritoriile Făgărașului și Sâmbetei pe care le-a „dăruit” magistrului Ugrinus.

Mulți istorici au căutat să demonstreze că acest Thocomerius este de origine cumană, încercând în fel și chip să descifreze fiecare literă din diploma eliberată de Carol Robert de Anjou.

Însă chiar Carol Robert de Anjou arăta că Thocomerius ar fi român, forma latinizată a numelui Tihomir.

Eu cred că era din neamul Basarabilor deoarece copilul lui, Basarab (Vlaicu), urmând la tron a devenit voievodul Munteniei atunci când a preluat conducerea țării.

Atunci când a ajuns la Câmpulung, după cum arată Letopisețul Cantacuzinesc, boierii craiovești si basarabești din Țara Românească au venit și s-au închinat lui.

După cele relatate mai sus tragem concluzia că voievodul Radu Negru numit Thocomerius de Carol Robert de Anjou era căsătorit cu fata banului de Severin, Micud, Marghita. Acest Micud era rudă cu banul Reynold (Rajnad, cum îl numește Panaitescu, de neam francez, din dinastia Capeținilor) și amândoi l-au susținut pe regele Ștefan al V-lea si Ladislau Cumanul. Magnatul Rozgony era un urmaș al lui Reynold, cel care s-a luptat cu Carol Robert de Anjou pentru tron.

Plecând de la aceste documente, istoricii noștri mai vechi și mai noi au căutat sa vadă legătura de sânge dintre Vlaicu Vodă și Ladislau de Dobokai, nepotul banului Micud.

Așa se explică și înrudirea cu banul Micud de Severin, comite de Dobâca. Strănepotul lui Vlaicu Vodă ne luminează în acest sens că în actul de donație către Ladislau de Dobâca (Dobocai), rudă de sânge după cum menționează I. C. de Pușcariu.

Însuși nepotul lui, Nicolae Alexandru, a eliberat un act bisericii catolice pentru teritoriile de la Bădești la 1 septembrie 1351 specificând că bunicul lui, Radu Negru Vodă, a donat aceste proprietăți.

Voievodul Matei Basarab, când a reconstruit din temelie biserica de la Câmpulung din 1215, ne arată nouă acum că acea construcție a fost făcută tot de un voievod din dinastia Basarabilor, tot un Negru Vodă (ce avea ca steag tot niște capete de arapi) după numele căpătat de la clasa nobiliară a sarabilor. Acea biserică este într-adevăr construită în 1215 după cum a și menționat-o meșterul care a construit-o pe cea a lui Matei Basarab.

În această vară am fost foarte plăcut surprins când a apărut cartea istorică Ordinul cavalerilor Basarabi a colectivului de autori Petre Buneci, Ștefan Dumitrache, Bogdan Gâlculescu și Cristian Moșneanu care au oferit publicului românesc noutăți privind istoria cavalerilor Basarabi și mai ales domnul Florin Horvat, care a făcut un lucru cu totul inedit pentru noi căutând în arhivele Vaticanului și găsind documente noi aflate în Fondi de exibitas despre istoria cavalerilor templieri și despre existența lui Negru Vodă încă din 1124 tradus din scrierea templieră secretă în latină.

Documentele de la Vatican despre Radu Negru și înaintașul său.

Un lucru cu totul inedit pentru istoriografia noastră, dar neluat în seamă este reprezentat de trei documente aflate în „Fondi de Exbitas” a Vaticanului, care au fost aduse în plin-plan la noi de către scriitorul și istoricul Florin Horvath. Traducerea din scrierea templieră de domnul Horvath a documentelor primite de domnia sa de la Vatican, documente redactate în alfabetul templier. Pentru a întări autenticitatea acestor documente și pentru a înnobila demersul domnului Florin Horvath, am reluat pașii traducerii din alfabetul templier în latină și din latină în limba română. Textul tradus în latină se încadrează în „limbajul medieval” al vremurilor respective unde limba de redactare a documentelor și înscrisurilor era într-o oarecare măsură diferită în limba latină ca idiom, lucru care se datora și originii scribilor care aduceau nevoit influențe din limba lor nativă. Acest fapt întărește autenticitatea documentelor.

În continuare vorm reda textul documentelor în latină, alături de traducerea în limba latină după ce în prealabil am comparat traducerea noastră cu traducerea domnului Horvarth. În final vom arăta și traducerea în limba română, care la fel va fi o concluzie a comparării celor două traduceri.

Documentul nr. 1:

Textul documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului:

Tradus în scrierea templieră, secretă, în latină: „Magis dicimus ┼ V.S.┼ Nobilum G.M. R de Craon oratu Tua aqud Fogares devertisse comitatum nobilo G. de Doyen qui in A.D. 1124 sua fortitudine civitas Tyr expugnatione ab GM H. de Payns nigro-rum triens capitibus suum scutum accepit. Simul rogamus ┼ V.S.┼ ut suo conubio cum Clara insiurando erga O.T. nobilum nobilum G. de Doyen absolvas. Vestrus devotus Paulus in A.D. 1147 [1].

Traducerea în limba română: „Mai spunem că V.S. [2] că nobilul G.M.R. [3] s-a oprit la Făgăraș la rugămintea Voastră însoțit de nobilul G. [4] de Doyen care în anul 1124 A.D. [5] pentru vitejia sa la ocuparea cetății Tyr a primit de la G.M.H.[6] scutul cu trei capete de negri. Împreună rugăm pe V.S. să delege de jurământul său față de O.T. pe nobilul G. de doyen de căsătoria cu Clara. Al vostru preaplecat Paulus in A.D. 1147 [7].

---

[1] Ibidem, p.p. 89-90. Trecerea în latină a documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului, Fondi de Exibitas, Buste 41, d. 72.

[2] Sanctității Voastre.

[3] Mare Maestru Robert de Craon.

[4]  Gilbert de Doyen.

[5] Anul domnului.

[6] Marele Maestru Hugues de Payans.

[7] F. Horvath, op. cit. p. 90. Traducerea în română după traducerea în latină a documentului în alfabet templier aflat în copia de Rezervă Secretă a Bibliotecii Vaticanului, Fondi de Exibitas, Buste 41.

---

Traducerea textului din templieră în latină:

„Noastre G.M. A. de Perigord cum equitibus itinero apud Hierosolimae devertimus în Longocampus ubi Rado, Dux Fogaras Fra. G. de Doyen filius perficiens voluntatem ┼ V.S.┼ nostra fide Margo Bucuria bano Basararis filiae in A.D. 1239”[1].

Traducerea în română:„Noi G.M.A. [2] împreună cu cavalerii, în drum spre Ierusalim am poposit în Câmpulung, unde se căsătorește Radu, duce de Făgăraș, fiul Fra[3]. G. de Doyen cu

Margo Bucura (Bucuria), fiica banului Basarab în credința noastră împlinind planul V.S.A.D. 1239 [1]

---

Traducerea din alfabet templier în latină:

„Nuntiamus te Rado. Raddus dux de Fofaras filium. Equitis g. De Doyen nepotem (epotium). Quod G.M.G. De Beaujeu. Concilio Lyon Voluntati tuae Indulgențiam in Valachei Hongryus cocilavit A.D. 1272” [1].

Traducerea în română:

„Te anunțăm pe tine Radu, fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Urmaș al Cavalerului G. de Duyen. În consiliul de la Lyon G.M. G.[2] de Beaujeu a mediat asupra regelui Ungariei bunăvoința sa către Valahia favorabilă planului tău A.D. 1272” [3].

Trebuie să menționăm că și traducerea originală era „…Radu. Fiul lui Radu, duce de Făgăraș. Nepot al Cavalerului G. de Duyen”. Cuvântul „nepotem” (forma corectă a traducerii în latină a cuvântului din alfabetul templier este „opotium”) nu are însemnătatea de nepot în limba română, ci de urmaș, ca atare Gilbert de Duyen poate fi chiar primul înaintaș sau chiar străbunic.

Informațiile cumulate în cele trei documente ne arată că un anume cavaler templier, pe numele său, Gilbert de Duyen, fiind dezlegat de jurământul cavaleresc, se va căsători în anul 1147 cu Clara ─ fiica unei căpetenii locale din Țara Făgărașului, devenind și el, la rândul său, un conducător local din Făgăraș. Un urmaș al acestui Gilbert de Duyen cu numele de Radu se va căsători în anul 1239, în Câmpulung cu Marga Bucura (Margo Bucuria), fiica banului Basarab (Basararis cum apare în text). De asemenea, Radu și Marga vor avea un fiu, care se va numi tot Radu și care va fi menționat la anul 1274 (1272 – corect). Mai reținem di aceste trei documente că:

• La anul 1124 Gilbert de Duyen pentru vitejia de care a dat dovadă în cucerirea cetății Tyr a fost înnobilat de către Marele Maestru al Templierilor, Robert de Craon, cu scutul cu trei capete negre ceea ce va face ca urmașii săi direcți să poarte apelativul de „Negru”. Acest Gilbert de Duyen se va căsători la anul 1147 cu Clara și au un fiu, în persoana lui Radu.
• La anul 1239 exista un ban cu numele de Basarab.
• Căsătoria având loc la Câmpulung ceea ce întărește teoria primului descălecat în perioada 1210-1215 a primului Radu Negru.
• Fiul lui Radu Negru cu numele de Radu este menționat la anul 1272 că i se aprobă un plan legat de Valahia în Consiliul de la Lyon de către Marele Maestru Guillaume de Beaujeu, plan care va fi mijlocit cu ajutorul regelui Ungariei.

Într-unul din documente se găsește denumirea de Valahia cu referire la Țara Românească. Firește că nu putem vorbi despre un stat închegat la acea perioadă, referirea se făcea la teritoriul din dreapta Carpaților.

Nu în ultimul rând observăm că cele trei personaje corespund a trei ani și anume: G. de Duyen (1147), Radu (1239), Radu fiul lui Radu (1274, 1272 corect). Logica istorică ne arată că între Gilbert de Duyen și Radu cel căsătorit cu Marga Bucura ar mai fi trebuit să existe un personaj și anume fiul lui Gilbert cel identificat cu numele de „Negru Vodă” la anul 1185 după cum vom vedea în continuare și care este de fapt cel care a descălecat înainte de anul 1215 la Câmpulung.

Gilbert  Duyen și Radu Negru Vodă

În continuare, prin dovezile pe care le vom aduce peste mărturiile din aceste documente, vom încerca să construim cât mai aproape de adevăr un episod din istoria poporului nostru.

Din document cunoaștem că prin căsătoria lui Gilbert de Deduyen cu Clara la anul 1147, din rodul dragostei lor se va naște un fiu. Informația existenței acestui fiu este întărită de o sursă epigrafică care este cât se poate de veridică și întărește informația din document. Este vorba despre arborele genealogic al familiei Mone. Dovada ne este relevantă pentru prima oară de către Samuel Micu (1745─1806), fiind preluată ulterior de către Ioan Cavaler de Pușcariu și Nicolae Densușianu. Samuel Micu găsește pe unul din zidurile casei protopopului Ionaș Mone, o piatră inscripționată în limba latină pe care era menționată toată genealogia familiei Mone, până la anul 1728. În fruntea înaintașilor lui Ionaș apare un anume Grigore Venețianul care a fost vistiernic al lui Negru Vodă la anul 1185. Ca atare, cel care este fiul lui Gilbert de Duyen este dat în această sursă cu denumirea de „Negru Vodă”, firește este o poreclă sau un supranume, nu cunoaștem care este numele lui real. Textul integral, tradus în limba română este următorul: „A trăit Grigorie cel dintâi Venețianul în anul Domnului 1185. Genealogia autentică a Familiei Monea (e următoarea): Grigore Venețianul, vistierul lui Negru-Vodă, din partea căruia a fost dăruit cu patru văi, cu păduri și câmpuri, a născut pe Grigorie al doilea, (anul 1216). Iar acesta a născut pe Grigorie, din care s-a născut Mailat (1250), fiica Comana și Grigorie al doilea. Aceștia împărțindu-se (1279), Mailat a căpătat valea de întâi Cuciulata, iar iar Comana valea a doua, Grigore valea a treia (1390), adică Veneția și Pârâul Sarat << comună vecină cu Veneția >>. Și Grigorie a născut pe al treilea Grigorie, pe Coman, pe Stoica și pe Toma. Aceștia împărțindu-se, Grigore a căpătat întreaga vale a patra, și a născut pe Ștefan și pe Grigorie (1449). Iar acesta a născut pe Solomon (care, după mamă-sa s-a numit Monea) și pe Ștefan Monea. Și Solomon a născut pe Manu Monea (1449). Acesta a născut pe al doilea Ștefan Monea, iar acesta pe Voicu Monea, acesta pe al Manu Monea, și acesta pe Ioan Monea, din care s-a născut Ionaș Monea, venerabilul Vicar general, 1728 [1].

         Ionaș Mone a trăit într-o perioadă de timp cuprinsă între sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1733 este menționat ca protopop greco-catolic în localitatea Veneția de Jos, județul Brașov, așezare în care era și sediul protopopiatului. După cum afirmă academicianul Ioan Pușcariu, Ionaș Mone și-a întemeiat arborele genealogic pe baza documentelor de posesiuni și le transmiteau din generație în generație (fie că erau transcrise ulterior sau traduse din slavonă în latină) [2]. Un argument al faptului că Ioan Cavaler de Pușcariu nu se înșală este dat de faptul că el însuși a studiat îndeaproape acest fenomen, făcând genealogii ale familiilor nobiliare din Transilvania și în speță din Făgăraș. Un alt argument în plus poate fi dat și de hrisoavele în original sau copii ale locuitorilor din zona Făgărașului care se mai găsesc și în zilele noastre [3].

Negru Vodă și anul 1215

Ca atare cel care a descălecat primul la Câmpulung înainte de anul 1215 este acest Negru Vodă, fiul lui Gilbert de Duyen. Acest lucru este întărit și de următoarele dovezi istorice:

Pisania de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung. „În zilele dulcelui creștin și de Dumnezeu iubit creștin Matei Basarab Voevod și Gospozda ego (și doamna lui ) Elena, cu vrerea lui Dumnezeu pus a fi Domn creștin în Țara Românească, întru moșia lui, care este dintru Unguri descălecată, adecă începutu’au a scrie de această sfântă dumnezeească biserică, ce este hramul Vladyezitzie naszei bogoroditzie i prisno dievy (templul stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară) Maria, s-a început și s-a zidit și s-a săvârșit de batrânul și prea iubitorul creștin Radu Negru Voievod, carele au fost din început descălecător tărei românești, și din început a fost zidit aceasta sfântă dumnezeească biserică, când a fost cursul anilor de la Adam 6723 (1215) [4].

Cheia de boltă de la Biserica Veche, Negru Vodă, din Câmpulung.Proaspăt descăpăcită în 19 iulie 2019, cheie de boltă de la mânăstirea lui Negru Vodă din Câmpulung are scris pe indicatorul de ctitorie anul 1215. Dacă majoritatea istoricilor au presupus că, la refacerea bisericii de către Matei Basarab, a fost o greșeală trecerea anului 1215 în loc de 1315 pe pisanie, înscrisul de pe cheia de boltă înlătură orice dubiu. Lucrul cel mai interesant este legat de faptul că această piesă pare a fi de la un monument gotic, de netăgăduită influență vestică (cel mai sigur catolică) și reprezintă „Roza Mariei”. Acest tip de cheie de boltă este atestată ca fiind folosită și la bisericile din Transilvania înainte de anul 130.

Crucile votive din Câmpulung. Cel dintâi monument votiv, cu numele de Crucea Jurământului este atestată la anul 1674, fiind ridicată în fața Mânăstirii Negru Vodă. Această cruce se găsește astăzi încastrată în pereții casei arhitectului Dumitru Ionescu-Berechet, aflată pe Bulevardul Negru Vodă, la numărul 102 [5]. O copie fidelă a acestei cruci se află amplasată în piața centrală a orașului Câmpulung[6]. Textul care se regăsește pe aceste cruci are trei părți esențiale: invocare a Sfintei Treimi, pomenirea sărbătorii când au fost ridicate și Nașterea Domnului, iar cel de-al treilea aspect este legat de menționarea scutirilor acordate de Negru Vodă la anul 1215 (6723). Partea din text care ne interesează este următoarea: „Întru numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, rădicatu-se-au aceast(ă) cinstită și dumnezeiască cruce întru slavă și cinstea nașterii Domnului nostru IS HS și întru pomeana domniei meale, Io Ducă Voievod și a doamnei domniei meale, Anastasia și a fiului domniei meale, Io Constantin Voevod. Văzând domnia mea milă orașului Câmpulungul cum să fie de vama de pâine să nu da vamă domnească și oroșanii să nu dea vamă ori den ce vor vinde, cum au fost ertați de răposatul Radu Negrul Voevod, când au fost leatul 6723 [7] ”.

Radu Greceanu (1655─1725), autor al lucrării „Letopisețul de la descălecarea cea dintâiu a românilor și așezarea lor în Țara Românească”, (lucrare pierdută, dar care se găsește în mare parte ca informații în lucrarea istoricului sas Johann Filstich, 1684 ─ 1743, Încercare de Istorie Românească, n.n.) menționa: „La anul 6730 (1222) Radu Vodă Negru se arată într-un pomelnic de lemn, pe care îl dăruise unei biserici de mir, ceea ce pentru noi este o nouă mărturie în favoarea datei de 1215 pentru descălecat” [8].

Hrisovul lui Matei Corvin. „Cu numele Tatălui și al Fiiului și al Duhului Sfântu și cu voia a Mării Sale de Dumnezeu cinstitului și înpodobitului cu toate bunătățile, dimpreună și cu paza hotarălor, a Mării Sale de Dumnezeu cinstit Matiaș Craiu, prefăcutu-s’au și s-au preaînoitu carte ocolniță a satului Rășinariului, prin îndemnaria și ruga a cinstiți Scaun de lege 40 bătrâni pentru ca să se știe și să se păzească pe unde mergu marginile hotarului nostru a Rășinarului, peste tot împrejuru, precum veachia carte hotarnică, cea de la bunul și vechiu Craiu Atila 420 și în anii mai pe urmă Măria Sa Matias Craiu, anul 1488 (subl.ns.), daru-ni-l-au mai pă din jos mult; iară acum pe aicea întărit cu hialmuri (…) muntele Buceciu, al marelui hearțegu Radu-Vodă Negru, cel de la 6740 [1232 (subl.ns.)], iase în Curmătură; aici dinna stânga rămân, vecinii cei mari… Ce iaște în lăuntru acestui ocol, iaște pământ rumânescu, a satului Rășinariului, numărui înduplecat; n-are nime a-i porunci, nice în pământ, nice în apă, nice în ghinde, nice în jiru, nici în aluniș, nice în rânsă (subl.ns!)”.

„Și s-au preaînoit aceasta carte ocolniță în zilele Mării Sale de Dumnezeu cinstitului Craiu Matiiaș, cându au fost cursul anilor ot rojdes H[rist]vo 1488” [9]. Hrisovul este acordat de Matei Corvin în anul 1488 locuitorilor din Rășinari. Anul în care este menționat Negru Vodă este 1232. Este posibil ca referirea să fie făcută la Radu cel care se va căsători ulterior cu Marga fiica banului Basarab.

Gheorghe Șincai (1754 ─1816), prin prisma unui misterios cronicar numit „Anonymus Valachicus” ne spune că „Honica cea vechie, s dă a greșit cu 75 de ani, fiindcă fără de nici o dovadă face începerea de la anul 190, și după anii aceștia pune șireaua domnilor, dar începerea cu adevărat se dovedește din pisania mânăstirii. Acesta o au zidit întâiul Radu Vodă Negru în anul 1215 (…) Radu Vodă Negru era vodă în Ardeal și Herțeg pe Almaș și Făgăraș și au coborât șa Țara Românească pe Apa Dâmboviței la Câmpulung unde și-au făcut curți și mănăstiri la acel an. Venit-au și Basarab, Banul Craiovei și s-au supus lui. Și au stăpânit numitul domn toată toată Țara Românească cu cinci județe ale Craiovei până în Dunăre și până în Apa Siretului și în Ardeal și Făgărașul, cum și cei mai din urmă lui domni multă vreme au stăpânit acestea, după cum să dovedește titlul hrisoavelor [10].”

„Istoria Generală”, lucrarea lui Dionisie Fotino în care se prezintă istoria Bisericii Domnești de la Câmpulung începând de la anul 1215 [11].

Cronica tabelară a Clucerului Dumitrache de la anul 1775 ce reprezintă o Conică a domnitorilor Țării Românești care începe cu Negru Vodă la anul 1215 și continuă până la anul 1666 [12].

Slujba Sfintei Filothiei Fecioarei, în tipografia lui Anton Pann, la anul 1848, unde este scris: „Acest Radu Vodă, ce se poroclea Negru (…) a domnit la anii de la Hristos 1215, zidind mai întîiu curtea s ala Câmpulung (…)” [13].

Documentele de posesie ale locuitorilor Comunei Rășinari de lângă Sibiu care atestă domnia unui Negru Vodă la anul 1232 [14]. Din această informație nu este clar dacă este vorba despre Negru Vodă sau fiul său care s-a căsătorit cu Marga Bucura. Totuși știrea poate fi întărită și de faptul că Rășinarul, numit în documentele maghiare și „Villa Walachicalis Rosenara” este atestat documentar încă din anul 1202, fiind locuit din cele mai vechi rimpuri de români. Cetatea de pământ din Rășinari datează din secolul al XIII-lea, fiind situată între Rășinari și Poplaca, pe dealul La Gânza, de lângă Valea Strezii, la o altitudine de 704 m. Cetatea făcea parte din sistemul defensiv al cetăților din sud-estul Transilvaniei, avanpost de apărare împotriva posibilelor invazii ale mongolilor dinspre Muntenia și Banat. De asemenea, în comuna Pojorta în apropiere de Rășinari (care își are începuturile undeva în secolul XIII în zona Țării Făgărașului de unde a descălecat Radu Negru Vodă) se găsesc urmașii unei familii din care a făcut parte probabil Negru Vodă. În anul 1862 în această comună existau 28 de boieri, „capi de familie” ce purtau numele de „Negra”.

         Dovezi ale existenței Basarabilor înainte de anul 1300

Din informația că la anul 1239 Radu se căsătorește cu Marga Bucura rezultă faptul că în dreapta Carpaților exista o căpetenie locală cu numele de Basarab, pe lângă cele pe care le cunoaștem din Diploma Ioaniților și anume Litovoi, Seneslau (Mișelev?) Ioan și Farcaș. DEși pentru istoriografia noastră această ipoteză pare mai mult decât fantezistă la prima vedere, având în vedere că primul oficial cu numele de Basarab este Ioan (Ivanco sau Vlaico) Basarab la anul 1317, există două izvoare care întăresc sau completează aeastă informație. Vorbim aici de o cronică polonă Anonymi Archidiaconi Gneznenis brevior chronica Cracoviae și Cronica persană a lui Fazel-ullah-Rașid.

---

[1] N. Densușianu. Monumente pentru istoria Țerii Făgărașului, în „Columna lui Traian. Revistă mensuală pentru istoria, linguistica  și psigologia poporană”, sub direcțiulea B.P. Hasdeu, Anul Iv, nr. 26, Tipografia Academiei Române, 1883, p. 174.

[2] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel. Istorie furată. Întemeierea țării Românești ─ Radu Negru Vodă, între legendă, mit și adevăr, Ed. Librex Publishing, București, 2016, p. 246.

[3] I. Pușcariu. Ugrinus 1291, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1901, p. 13.

[4] N, Iorga, Inscripții din Bisericile României, fascicula I, București, Institutul de Arte Grafice și Ed. Minerva, 1905, p. 127.

[5] B. Gâlculescu, Neliniști din piatră, Ed. Librex Publishing, București, 2018, p. 68.

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op. cit., p. 94.

[9] Documenta Romanie Historica, B. Țara Românească, vol. I (1222-1500), Volum întocmit de A. Oțetea și D. Prodan, Ed. Academiei Române, București, 1996, p. 302.

[10] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op.cit., p.94.

[11] D. Fotino, Istoria Generală a Daciei sau a Transilvaniei, Șerei Muntenesci și a Moldovei, vol. 2, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, 1859, p. 323.

[12] C. Bârsan, C. Moșneanu, A. Anghel, op. cit., p. 37.

[13] Ibidem, p. 40

[14] N. Densușianu. Dacia preistorică, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1913, p. 871.

---

Noi deducem de existența lui Negru Vodă (Tocomerius – Tihomir) din cartea Kronica lui M. Strykowski, care ne spune clar că a văzut că voievozii munteni, adică Basarab a ridicat pe locul bătăliei o biserică și 3 stâlpi de piatră. M. Strykowski a trecut prin acest loc în anul 1575 venind de la Constantinopol.

Acolo în carte menționează că a văzut în locurile istorice din Constantinopol coloane de marmură din Istanbul cu însemne grecești și latine, ridicate, probabil, în cimitirele de lângă bisericile faimoase ortodoxe ale împăraților bizantini. Cine vizitează Istanbulul de azi, le poate privi ca mărturie a existenței Bizanțului, impresionând pe oricine le privește.

Acești 3 stâlpi de piatră sunt aceste monumente funerare prezente și azi în comuna Titești în punctul Gruiu Plăcinții, așezate pe vechea cale a Loviștei construită de Traian la circa 1 km de castrul roman din Titești.

Continuând să descifrăm însemnele de pe placă, pe ultimul rând găsim următoarele litere: IO, Λ (L) și S. O altă literă este lipsă, pierdută în timp.

Particula IO (eu-ieu) ne arată nouă că acest voievod era continuatorul tradiției împăraților bulgari de la Ioniță Caloian, ca regi, și așa se explică numele slavizat de Tihomer sau Tugomer în această perioadă a creștinismului bulgar în timpul Imperiului valaho-bulgar al asanilor a avut o influență asupra Munteniei (Țara Românească) deoarece limba slavonă, bulgară după Ioan Asan al II-lea, s-a impus în organele de stat și bisericești.

Se cunoaște în istorie că imperiul vlaho-bulgar al fraților Asan, Petru si Ioniță Caloian, precum și urmașii lor, au avut strânse legături cu valahii de la nordul Dunării, zonă pe care în acele vremuri o controlau atât religios cât și ca organizare statală. Din acea vreme limba oficială în cancelariile domnești și în biserică era slavonă, introdusă de la țarul Ioan Asan al II-lea. De atunci voievozii poartă în fața numelui particula IO (Ion, Eu).

 La Craiva, pe poarta Bibliotecii Județene Alexandru și Aristia Aman, strajuiește stema Asanilor ca dovada a existenței lor pe aceste plaiuri și rolului lor în înfiintarea orașului Craiova.

În acele timpuri au găsit adăpost în Valahia copii lui Asan, Alexandru și Ioan și chiar Alexis, atunci când erau prigoniți de bizantini.

De altfel și Asanii erau urmași ai tracilor din munții Haemului, ai tribului Bessilor, sacerdoți purtători ai căciulii de vulpe, dovadă fiind însemnele vulpilor de pe hlamida lui Asan Alexandru, nepotul țarului Ioniță Caloian.

Următoarea literă este cu L în slavonă, care îl reprezintă pe voievodul Litovoi al Banatului de Severin, voievodul învins de mongolii lui Nogai și pe Seneslau al Munteniei.

Probabil că a mai existat în trecut și voievodul Bărbat și Litovoi dar literele s-au pierdut.

Scrierea de pe plăci este cu litere chirilice și latine, frumos gravate, de dimensiuni mari, în jur de 10 cm.

În anul 1971, în Revista ,,Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat un articol referitor la aceste plăci de piatră. Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor:

Crucea este de tip bizantin, după modelul dăruit de împăratul Iustin al II-lea din sec. al VI-lea. către CruxVaticana și care a domnit între 565─578, trimisul papei Ioan al III-lea. Caracteristic este faptul că prezintă toate brațele lățite la periferie, cele 3 brațe superioare sunt egale, însă brațul vertical este mai lung.

Ceea ce ne frapează astăzi este faptul că găsim în Țara Loviștei (Boișoara, Titești, Perișani) mai multe asemenea cruci frumos gravate în piatră.

Ce mă surprinde pe mine, povestitorul, este faptul că nici până în ziua de astăzi aceste cruci nu au fost studiate de către oamenii de specialitate cu profunzime. În anul 1930 a scris despre o cruce asemănătoare pe o piatră de stâncă sub formă de piramidă  din Boișoara, pr. Dominic Ionescu și prof. dr. P.V. Brădulescu, calificându-le ca model de Crux Vaticana.

Acest model apare frecvent în Țara Loviștei.

         Cele două braţe ale „crucișului” sunt egale cu partea de sus a stâlpului iar piciorul de trei ori mai lung.

Braţele merg lărgindu-se de la locul încrucişării spre extremităţi. Tipul acestei cruci este foarte vechi şi spune pr. Dominic Ionescu: „Aceasta m-a făcut să cred că încă de mult de tot când pe plaiul acesta au venit primii creştini, au însemnat bolovanul acesta în forma de trunchi de piramidă pe toate feţele cu câte o cruce semănând cu crucea împăratului Iustin. În forma aceasta regulată nu am întâlnit…”.

         Peste o astfel de cruce există înscrisul INTI – Iisus Nazarineanul Ţarul Iudeilor. După aceea în dreptul brațului de sus o cruce mică –arătând că începe scrisul – și: Văimea  o [ț] a [în numele Tatălui] iar dincolo de cruce ami (n). În dreptul braţelor Isma, Is apoi dincolo Hs.amin şi al Fiului [ Is. Hs. fiind în afară de formulă] amin. Imediat sub braţe  Istago Dha ami [n] – şi al Sfântului Duh amin – iar dedesupt. În anul 7221 Pirmea.

O veche inscripție slavă

Prof.univ.dr. docent Damian Bogdan

„Ţara Loviştei ascunde încă multe marturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul ,,Gruiul Plăcintei”, din ,,Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de 10 cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere.Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite. […] . Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: ,,† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.

,,Placa funerară” a voievodului Tihomir ─ Tigomer ─ Thocomerius, Radu Negru Vodă, a fost descoperită întâmplător în anul 2002, așezată în drum ca o placă de „beton” peste un șanț de către pr. Teleabă Mihai.

Noroc că a fost așezată cu scrisul pe pământ. Inițial a fost așezată lângă celelalte pietre din complex, însă schimbându-se traseul drumului prin actuala comună, acest complex a rămas pustiu, în tufe fagi și pomi fructiferi.

O altă piesă componentă a complexului este o piatră bine ascunsă în pământ și înconjurată de tufe, însă pe frontispiciul ei a rămas înscrisul cu Iisus Hristos și Nica ce înconjoară minunat brațele unei cruci latine a cavalerilor templieri.

Aceste litere sunt atât latine cât și chirilice și care ne spun nouă azi că acest voievod era valah și că vorbea românește.

Iată ordinea însemnelor:

1. Stânga sus: I.C. = Iisus Cristos

2. Dreapta sus: XC în chirilică = Hristos

3. Stânga sus sub bară: NI și dreapta jos sub bară: KA

Adică NIKA, victoriosul.

Aceste însemne le mai găsim la fel pe inelele purtate de familia nobililor basarabi.

Cea mai importantă piesă din complex este piesa descrisă de către renumitrul prof. univ. slavist Damian Bogdan, în 1971, și publicată în revista Studii Vâlcene.

Legat de această piatră funerară menționez faptul că, azi, în România avem pentru prima dată, menționată epigrafic, de pe timpul voievodului Basarab numele Munteniei, voievodat existent încă de la începutul sec. al-XIII-lea și pe care l-a condus voievodul Seneslau, menționat de către regele Bela al IV-lea, când a făcut un contract de înțelegere cu cavalerii Ioaniți în 1247, menționează că Seneslau din stânga Oltului stăpânește aceste voievodate ale românilor ceea ce ne face să credem că au fost ale românilor dintotdeauna.

         De altfel, istoricul P. Panaitescu a notat că în 1213, când Andrei al II-lea l-a însărcinat pe comitele de Sibiu Ioachim să-l ajute pe regele Bulgariei, Bărilă, acesta a trecut pe Valea Oltului spre Vidin și nu a întâmpinat nicio piedică din partea așa-zișilor cumani existenți în Cumania din stânga Oltului, decât atunci când a ajuns lângă Dunăre, unde au avut o ciocnire și acea trupă de cumani a fost învinsă.

Presupunerea istoricului Panaitescu a fost că în Muntenia erau și alte formațiuni statale românești de-a lungul Oltului. Acest lucru este posibi deoarece drumul roman al lui Traian a fost utilizat până în secolulal IX-lea pe unele porțiuni, după cum a fost descris de istorici ca Tocilescu, Cristian Vlădescu în sec. XX (când au făcut studii arheologice la Romula, Slăveni, Sucidava (Celei) și pe alte porțiuni a fost practicabil până în secolul XIX.

Așa se explică poate și existența cnezatelor lui Farcaș, lângă Romula, unde azi este o comuna Fărcașele. De fapt regele Andrei al II-lea a participat activ la cruciada a V-a la Ierusalim, iar în componența trupelor lui erau și vlahi din Făgăraș, la fel cum au fost și la comitele Ioachim de Sibiu ceea ce denotă că românii din Ardeal erau bine organizați în formațiuni statale.

Citind scrierea epigrafică de pe bolovan, mai deslușim o cruce de Malta gravată cu laturile de 40 cm, a cavalerilor templieri care erau adăpostiți în zonă de către voievodul Basarab și care l-au ajutat în luptă pe cavalerii regelui Carol Robert de Anjou. Acest lucru se explică prin faptul că în 1307 ─ 1314, acest ordin al cavalerilor templieri a fost anulat de către Papa Clement al V-lea sub forța regelul Franței Filip al IV-lea, care a dorit să pună mâna pe averea cavalerilor.

Cavalerii care nu s-au supus au fost asasinați.

Ordinul a fost desființat prin Bula papală („vox in excelso”) la 3 aprilie 1312. Marele maestru Jacques de Molay a fost ars pe rug după ce a mărturisit prin tortură ceea ce voia regele Filip. Cavalerii templieri aflați în Transilvania, la Cârța, Tălmaci, Turda, au fugit în Țara Loviștei.

Ioan Remus Barna, scriitorul orădean, în cartea Reflecții templiere în Transilvania,  ne aduce dovezi despre existența cavalerilor templieri în zonă:

« Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv

O sa le dea din cer ajutorul său celor disperați.

Dar forța ungurească și a saxonilor își pierduse puterea,

Și nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa

Afară de Collomann, fratele bun în viață al Regelui.

Acesta, atâta vreme așteptat, a venit cât a putut mai repede.

Aducând cu el detașamentele Fraților Templieri

Care aveau peste tot în regat mănăstirile lor,

Ale căror urme le arată Seimberg, Ketz⁸⁷, Thalmud⁸⁸.

Se mai văd în țară și alte simboluri ale acelor Templieri,

locuri acum distruse din pricina vechimii.

Cum ar fi în Harnia^{88 89}, Brașov și Mănășturul Clujului.

Primul abate al Luminilor⁹⁰ acelora era

Hildebrand, după numele ce i se da lui la vremea aceea,

Al cărui nume se află și acum ascuns sub placa de marmură.

Pâlcurile lor de soldați, pregătiți iar împotriva dușmanilor,

Cutezau să mărșăluiască contra oastei tătare.

Dar sălbaticii dușmani, fără să se teamă de nimeni,

Se văd pretutindeni ducându-și prăzile capturate.

Când Collomann vede roiul lor risipit,

Adună tot ce poate într-un singur escadron

Și a împins dincolo de rău⁹¹ detașamentul bessilor

Către îngrămădirea de lemne făcută la munte,

Rămășițe care se pot vedea în apropiere de Kastenholz⁹²:

Niște dâmburi care se ridică deasupra pământului.

Pe care vremea viitoare să le vadă ca semn al celor petrecute.

Collomann împinge degrabă spre acea capcană

Oastea bessilor, întorcând spatele în dezordine,

Îl ajutase energic credinciosul Abate al Candelelor,

Pe nume Hildebrand, și n-au fost înșelați în nădejdea lor,

I-au culcat la pământ pe tătari cu ajutorul lui Dumnezeu,

Luând înapoi de la dușmani prăzi foarte bogate.

Și alungându-i, pregăteau pentru țară zile liniștite,

îndestulați după această victorie, Templierii

Și-au ridicat construcții peste tot în regat,

Pe care, cât a durat dezastrul, ciuma tătărască le-a distrus.

I-a ajutat cu drag poporul de rând,

După ce a văzut că de curând au luptat în regat benevol,

Gata nu doar să-și verse sângele, ci să-și dea și viață.

Fost-au răsplătiți din belșug și de regele Bela, reinstalat,

După ce a fost adus înapoi pe tron de trupele germane.

Ca urmare a acestor fapte, stăpâneau mai multe cetăți,

Și cetatea asta pe care o vezi ruinată, la munte⁹³.

Aproape de orașul Thalmus aveau propria lor fortăreață,

Pentru ca să preîntâmpine infiltrările dușmanilor între munți.

După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări

Și s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane

Și au încetat să-și mai facă datoria ostășească pentru regat,

Au fost alungați din lăcașurile lor și mănăstirile le-au fost peste tot distruse

Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea,

La rugămințile principilor, că într-o singură zi să le desființeze pe toate.⁹⁴

Așa au rămas complet părăsite citadelele

Acelora până azi și absolut nici una n-a mai fost refăcută,

Că să ia exemplu tâlharii cei răi din regate,

Care nu știu să se bucure în cumpătare de norocul lor.

Sunt între scriitori unii care afirmă să s-a făcut din invidie,

Că Templierii au fost lichidați din cauze nemeritate,

Că ei au fost respectați chiar mai mult decât stăpânii,

Și doar numele gloriei lor a dat naștere pizmei

Principilor, căci casele regale adăpostesc această boală,

Că se urmăresc între ele cu dușmănii reciproce.

Că văzând un bărbat dăruit cu mai multă virtute,

Cu atât mai crunt să-l muște cu dinte de fiară

Și să nu înceteze până nu l-au răpus cu viclenie.

Tot așa, pe vajnicii bărbați luptători, templieri,

I-a prăpădit invidia principilor; în chipul acesta

Constatăm că au pierit mulți alții, de aceeași soartă.

Apoi, după ce Thalmus a fost devastat de tătari

Și locul acesta a fost deseori atacat de turci,

Urmașii au început să mărească așezarea lui Hermann,

Și să părăsească treptat locul de dincoace de Althinum [?].

în felul acesta sătucul lui Hermann⁹⁵ de lângă Cibin

A început să devină oraș și la urmă cetate,

Thalmus a fost redus la un târg oarecare, cum se vede și astăzi,

Își arată acum risipite ruinele, pe care le descoperi peste tot,

Și Mohus și Vestha, că și Boycza⁹⁶ dovedesc

Cât de înstărite au fost aceste sate și cât de roditor a fost

Pământul prin aceste părți; ruinele o arată deschis,

în vremea noastră, aceste locuri le stăpânesc sibienii,

Până la vadul Oltului, în jos, spre Câineni,

Unde curge acum râul oltenesc,

Puțin mai jos de Turnul Roșu, care a fost construit aici;

Acesta și astăzi distinșii bărbați sibieni

îl întrețin pe cheltuiala lor, ca o poartă întărită a regatului,

închisă cu bariere, ca nici un valah misian,

Grec sau turc să nu poată trece pe acest drum,

Decât dacă cere permis și arată ordinul de trecere;

Doar așa îi e permis să meargă mai departe spre oraș.

Nu ți-ar veni să crezi, cititorule, cu ce trudă și cheltuială,

Cu ce bătaie de cap se țin în frâu șiretlicurile oltenești.

Măcar că treaba e grea, cu ajutorul lui Cristos reușesc

Să o facă satisfăcător cinstiții funcționari,

Prin mijlorirea cărora se face negustoria regatului,

Folositoare nu numai lor, ci multora

Care beneficiază de faptele acestor cetățeni de ispravă

Și de avantaje.

Acum, Cristoase, mântuitorul și învățătorul tuturor,

Dăruiește Sibiului un magistrat atât de înțelept,

Care să poată apăra aceste locuri de la capătul lumii,

Ca vreun necaz să nu poată lovi Provincia.⁹⁷

Amin

⁸⁷ Ketz – manastirea din Carta

⁸⁸ Thalmud- Talmaciu, județul Sibiu

⁸⁹ Münsdorf, in județul Bistrița

⁹⁰ Abate al Luminilor Hildebrand, Abatia Kerz sau Candelele Preafericitei Fecioare Maria a ținut de Ordinul Cistercian, devastată deseori de dușmani, de tătari in 1233, de turci in 1421, din nou in 1432 și in anul 1453, a fost refăcută de fiecare dată de sibieni. Totuși, această abație, din motive foarte serioase, a fost unificată pentru totdeauna in 1477 de regele Matei Corvin, la Priveghiul înălțării Domnului, cu toate proprietățile, drepturile, avantajele, câștigurile și totalitatea utilităților ei, oricum se numesc acelea, cu Biserica Superioară a [Preafericitei] Fecioare Maria, întemeiată la Sibiu. De aceea țineau gospodăriile/fermele Crucea, Meschendorf, Sf. Nicolai (Klosdorf), Abația, Muntele Sf. Mihail, Földvár, Colonia (Kolun) Hortenbach și, in fine, Kerz a valahilor. Cedau două părți din venituri Abației și Sfatului, iar a treia Comitelui națiunii saxone. V[ezi] Coresp.Pers. a lui Karol R. din anul 1322

⁹¹ Raul Cibin

⁹² Cașolț (in germană Kastenholz, in trad. „Lemn de Lăzi”, in dialectul săsesc Kastnhults, in maghiară Hermăny) este un sat in comuna Roșia din județul Sibiu, Transilvania, România. Se află pe Valea Hârtibaciului.

⁹³ Cetatea Tâlmaciului. A fost dărâmată de regale Ladislau Postumul, care in anul 1453, la Sărbătoarea Purificării Măriei, la intervenția guvernatorului Ioan de Hunedoara, a dăruit sibienilor Turnul Roșu și Lothorvar, cu condiția, desigur, să distrugă și să dărâme fortul de la Tălmaciu iar așezarea de la Tălmaciu cu șapte sate le-a inclus in așezările saxonilor.

⁹⁴ In Sfatul dela Vienne, in ziua 22, luna mai, anul 1312

⁹⁵ Regele Andreas al II-lea plin de bunăvoință față de strămoșii noștri a desființat cornplet toate comitatele neamului saxon, cu excepția celui de la Sibiu și a dispus ferm că nimeni sa nu-i judece pe saxoni decât regele personal sau Cornițele sibian. Cine ar fi crezut, Sibiul nefiind la vremea aceea decât un sătuc.

⁹⁶ Aceste trei sate, in care locuiesc valahi, fineau cândva de Spitalul Ordinului Purtătorilor de Cruce ai Sfântului Spirit de la Roma, construit in anul in anul 1294 cu consimțământul unanim al judecătorilor, juraților și întregii comunități sibiene.

⁹⁷ Sursă Biblioteca Muzeului Brukenthal: document 164.869, traducerea: dr. Stroilă Gabriel »

Urmărind conținutul poemului epic De Oppido Thalmus Carmen Historicum de Johann Lebellis, lucrarea scrisă în anul 1542 și publicată de Tipografia Bart din Sibiu în 1779, reiese că, cavalerii templieri au existat în zona Tălmaciului și s-au luptat cu mongolii în 1241. În lucrare se arată că au existat cavaleri templieri la Cârța, Brașov și Cluj, iar după apariția ordinului Papei Clement al V-lea și al regelui Franței Filip al IV-lea de desființare a Ordinului Cavalerilor Templieri, ei au dispărut din zonă și o parte din ei s-au refugiat, spunem noi, și în Țara Loviștei, luând în considerare multiplele cruci latine și Crucea de Malta din Titești. Aceste informații despre cavalerii templieri au fost redate de dl Remus Barna în cartea sus-menționată.

Cavalerii templieri, după prigoana efectuată de Carol Robert de Anjou, și-au găsit adăpost oferit de Basarab I. Pentru acest lucru și ei l-au ajutat pe Basarab I prin tehnica de luptă.

La Severin, voievodul Basarab a trimis un sol de pace cu o scrisoare a lui  Basarab către Carol Robert de Anjou. Acest lucru reiese din Diplomele lui Carol Robert de Anjou după cum urmează:

1. După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) și fortăreața lui, le-a încredințat toate numitului Dionisie împreuna cu demnitatea de Ban. Făcându-se aceasta, Bazarad a trinns la rege o solievrednica de toată cinstea ca să-i spună regelui: „Fiindcă voi, rege și stăpân al meu, v’ați ostenit cu strângerea oștirii, eu voiu răsplătiosteneala voastră cu 7000 mărci de argint, și vă voiu lăsa în pace ș[i]Zeverinul, cu toate ce se țin de el, pe care acum, cu puterea le țineți în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre, îl voiu plăti cu credință în tot anul. Și nu mai puțin voiu trimite Ia curtea voastră pe unul dintre fiii mei, pentruca săservească pe banii mei și pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceți îndărăt cu pace și să înconjurați primejdia persoanelor voastre pentruca dacă veniți și mai mult înlăuntrul țării, nu veți putea nicidecum să înconjurați primejdia”. Regele, auzind acestea […]mintea trufașe, a izbucnit față de soli cu următoarele vorbe, zicându-Ie: „Să spuneți așa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele […][E]u din ascunzișurile sale, de barbă îl voiu scoate”. Atunci un baron credincios, cu numele Danciu, comite [de] […]bolyom și de Liptou așa a grăit regelui: „Stăpâne, acest Bazarad [se a]dresează către voi cu mare smerenie și spre cinstea voastră; [pentr]u aceasta răspundeți-i în scrisoarea voastră cu favoarea bu[nătății re]gale și arătați-i deplină iubire și milostivire”. Regele atunci a repetat vorba de sumeție și de ameni[ntare pome]menită mai sus și părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit […]

2. „În anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în țara noastră Transalpină [Țara Românească] spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în liniște, la ieșirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredințe de mai înainte urzite, la adăpostul viclean al unei păci fățarnice, a năvălit plin de dușmănie asupra unei părți din oastea noastră, într-un loc crângos și păduros, încins cu dese întărituri și, în iureșul acestei navale inamice, magistrul Andrei, prepozitul bisericii din Alba Regală, vicecancelarul curții noastre, de bună pomenire, și-a pierdut viața ca și pecetea noastră, iar noi am pus să ni se facă o pecete nouă.”

Din conținut tragem următoarea concluzia că Basarab l-a avertizat că nu se știe cum va scăpa din împrejurare (din luptă), ceea ce ne face să credem că în timpul tratativelor, Basarab împreună cu cavalerii templieri pregăteau capcane în care a căzut armata lui Carol Robert de Anjou pe Valea Băiașului.

3. Carol Robert, de Anjou în altă diplomă, a menționat că Basarab Schismaticul, împreună cu fii lui, i-au întins o capcană.

4. Într-o altă diplomă se menționează că pe drumul dintre Severin și Curtea de Argeș n-am întâmpinat decât mici hărțuieli și acest lucru este explicat prin faptul că Basarab și-a trimis oamenii de luptă din timp pentru pregătirea terenului de luptă. Iar în altă diplomă, el și fiul lui, Ludovic de Anjou menționează că, după ce au trecut din Țara Transalpină, li s-a întins o capcană, ceea ce ne face să concluzionăm că Țara Loviștei pe care Carol Robert de Anjou o considera că aparținea Ungariei și la această luptă au participat și „cete de necredincioși din Ungaria”, adică acești cavaleri templieri.

Față de cele consemnate mai sus, înscrisul de pe piatră menționează un fapt și anume că pe rândul 2 este scrisă următoarea frază sub forma epigrafică.

Cruce ─ Maica Precista, Născătoare de Dumnezeu sub formă simbolică de „Uter cu embrion în el”.

Sfânta Maica Domnului trecută în fața Sfintei Treimi, Tatăl și Mângâietorul Hristos după care urmează Eu, Basarab cu stea în frunte, voievodul Munteniei.

Deasupra lui M sunt 2 cercuri ─ ochiul văzător al lui Dumnezeu.

Acest simbol al Maicii Domnului este în fața Sfintei Treimi deoarece cavalerii templieri aveau ca patron pe Maica Domnului.

Ultimul rând care are unele litere șterse de vreme dar au fost mai bine văzute de către prof. univ. Damian Bogdan, are următorul conținut: „Slavă lui Tugomer Basarab, slavă în veci”, iar în fața rândului este simbolul unui coif aplecat, ceea ce denotă că aici și-au sfârșit viața Tigomer-Tihomir Basarab, adică primul copil al lui Basarab care trebuia să-l urmeze la tron.

Acest monument funerar este dedicat luptei de la Posada și acestui fiu, co-regent, lucru ce reiese și din vestimentația cavalerului de la Curtea de Argeș (coroană de pe perle, cruce patriarhală și bijuteriile de la mână).

La întrebarea dacă Tihomir sau Tugomer să fie scris pe piatră și să fie copilul lui Basarab, răspunsul este după obiceiul românilor de a numi primul băiat după numele bunicului. El era prințul moștenitor, poate că și guvernase alături de tatăl lui Basarab și de aceea a fost pe piatră înscris cu litera T.

La naștere putea să aibă și un alt nume ca Alexandru sau Albu (românesc) după cum avem consemnat pe inelul cavalerului din mormântul 10, ALVA/ALMA, adică Alexandru voievod.  

Toate cele consemnate mai sus, după opinia noastră, prof. George Voica și dr. C-tin Ionițescu, sunt adevărateși nu au altă explicație, dovada fiind mărturia istoricului polonez M. Strykowski care a văzut cu ochii lui cei 3 stâlpi de piatră așezată lângă o biserică pe drumul numit atunci „Calea Loviștei”.

,,Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” (Cronică acum întâi data la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei,  Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice), tipărită în Konisgberg, 1582”.

,,Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți”.

 FRAGMENTU 5.

. . . Carołus Węgierski kroi, gdy bez przyczyny podniósł woyne na Bazarada hospodara Multanskiego, porazon iest fortelem na glowe od Multanow y Wolochow, tak, iz w maley drużynie ledwo sam kroi z pogromu ubiezal do Wegief. Na tym mieyseu gdzie bitwa była hospodarowie Maltańscy mona- ster zmutowali i slupy murowane trzy z kamienia postawili, ktorem ia sam widział roku 1574 z Turek iadac, za Giurgieciem miasteczkom, dwa dni chodu od Sybinova miasta Siedmigrockiego, idąc przez góry ….

Niciun fel de frică și nici oboseala nu l-au putut împiedica să caute locurile pline de amprentele istorice; a ajuns în locul în care s-a desfășurat sângeroasa luptă a regelui ungar Karol (Carol Robert de Anjou), ginerele lui Lokieta, la două zile de mers de Sibiu (Sebinow).

Nu erau pietre simple ci numite stâlpi de piatră după cum a consemnat și la Constantinopol că a văzut coloane de marmură cu înscrisuri grecești și latine. Visul lui Strykowski de a vedea locul bătăliei dintre Carol Robert de Anjou și Basarab era așa de mare deoarece socrul lui Carol Robert de Anjou era regele polonez Lokierca iar această luptă a rămas renumită până în zilele noastre deoarece  armata lui Carol Robert de Anjou era foarte puternică (cu peste 10.000 de cavaleri, echivalentul de azi a 10.000 de tancuri) față de armata lui Basarab. Și Basarab a avut cavaleri cu care participase în luna iulie la Veljbud, la sud de Dunăre spre a ajuta pe țarul Bulgariei, Mihail Șișman și au fost învinși de de Ștefan Uroș al Serbiei și Ștefan  Dușan. Aici Basarab a avut 3000 de cavaleri, însă bulgarii luând bătaie, armata lui Basarab s-a întors acasă învinsă. Poate și pentru acest motiv Carol Robert de Anjou a forțat nota să pătrundă în Țara Românească pentru a o cuceri.

Explicațiile interpretării scrisului de pe piatră au fost ușor date și datorită descoperirii în 1920 de către prof. Nicolae Iorga și Virgil Drăghiceanu sub podeaua Bisericii Domnești din Curtea de Argeș a mormântului nr. 10.

În acest mormânt își duce somnul de veci cavalerul nostru Tihomir-Tugomer sau după numele românesc de Albu / Alexandru, fiul voievodului Basarab, prinț moștenitor pus în sarcofagul pregătit pentru Basarab în Biserica Domnească de atunci. Ei fiind catolici, și sarcofagul a fost pregătit din timp având gravate pe el simboluri templiere: Steaua lui David, Arborele Vieții, Crucea de Malta și floarea de lis; Basarab însuși fiind cavaler, după cum este pictat în Biserica Domnească.

Surprinzător pentru mulți este paftaua cavalerului din mormântul 10, care are peste 300 g. Pe ea este gravat un castel gotic cu 2 balcoane în care un cavaler și o prințesă își spuneau vorbe de iubire sub supravegherea unei femei cu trup de lebădă și cap încoronat de regină. În epocă mai găsim pictat un asemenea cap de regină, cu 5 copii, 3 băieți și 2 fete, pe Elisabeta Piast, soția regelui Carol Robert de Anjou și mă face să cred că această pafta fusese ca un dar de logodnă din partea familiei regale a lui Carol Robert de Anjou către băiatul lui Basarab.

SIMBOLUL LEBEDEI: Prin frumusețea și grația ei, această pasăre parcă a fost predestinată a deveni un personaj central al mito-poeziei multor popoare ale lumii. Simbolizează puritatea, nevinovăția, singurătatea mândră, curajul, poezia, elevația spirituală, întruchipează fie lumina zilei – și se asociază principiului masculin (Zeus se preface în lebădă pentru a se apropia de Leda-gâscă), fie lumina nopții, fiind simbol feminin, lunar, legat de moarte și înviere. Uneori cele două aspecte formează un tot unitar, lebăda căpătând însușirile unei păsări hermafrodite sau androgine. Cele mai multe basme și legende o consideră drept metamorfoză a unei fete. În această calitate, ea poate deveni simbolul iubitei, al logodnicei sau miresei, așa cum apare și într-o colindă românească, constând dintr-un dialog al candidatului la însurătoare cu aleasa inimii sale, coborâtă la el în chip de lebe-joară: „O, tu mândră lebejoară, / în baie te-oi îmbăia… / în baie de lapte dulce, / D-aicea nu te-ai duce /… — Tinere fecior de Domn / Ci sunt zâna cerului / De la poarta Raiului […]”(G. Dem. Teodorescu, 89)  În acele timpuri așa se proceda când se urmărea să-și numească regatele.

Aceste cruci ale cavalerilor de Malta ne arată că și românii noștri erau în ton cu cavalerii occidentali, dovada fiind și cavalerii români care au participat la Cruciadele conduse de Andrei al-II-lea al Ungariei, după cum a scris istoricul P. P. Panaitescu. Acest lucru ne indică azi că valahii din Țara Făgarașului erau bine organizați și aveau „armata lor”.

Referitor la Reynold, făcea parte din aristocrația franceză și era strămoșul nobilului maghiar  Rozgony care s-a bătut cu Carol Robert de Anjou.

Lui Renauld de Chatillon (1125-1187, cf. Wikipedia), prinț al Antiohiei între 1153-1160 și în 1175, Baldowin al IV-lea al Ierusalimului i-a dat domnia și peste Hebron. A fost căsătorit cu Constanța Antiohiei și a avut mai mulți copii printre care și fiica Agnes de Chantillon. Aceasta s-a căsătorit cu viitorul Bela al III-lea al Ungariei, crescut la curtea împăraților de la Constantinopol, tatăl lui Andrei al II-lea, bunic al lui Bela al IV-lea. Renauld era deci din familia Catillon-sur-Loing.

Floarea de lis gravată pe sarcofag ne duce cu gândul la înrudirea cu banul Mikud care la rândul lui era înrudit cu banul Reynold, un urmaș al regelui Reynold din Antiohia și a cărei fată, Agnes, a fost căsătorită cu Bela al III-lea. Din această cauză foloseau ca simbol „Floarea de crin” a Capeținilor din Franța iar acest lucru ne duce cu gândul că banul de Severin, Micud, era înrudit cu banul Reynold, din Ungaria și care l-au ajutat pe regele Ștefan al Ungariei în războiul civil cu tatăl său Bela al IV-lea. După moartea regelui Ștefan ei au rămas în slujba regelui Ladislau Cumanul perioadă în care s-a înrudit cu Tihomir după cum reiese din actul lui Vlaicu Vodă privindu-l pe Ladislau de Dobocai, ruda lui de sânge.

Banii Reynold și Micud erau favoriții regelui Ladislau Cumanul.

Privind în urmă faptele istorice ale înaintașilor noștri și ale lui Basarab I, știm că el, în 1324, a fost recunoscut ca voievodul Țării Românești de către Carol Robert de Anjou, iar în 1327, Papa de la Roma, Ioan al XXII-lea l-a felicitat pentru succesele avute contra tătarilor și numit voievodul nostru iubit Basarab Catolicul.

Poate că la întunirea pe care a avut-o Basarab în 1324 cu Carol Robert de Anjou, a participat și fiul lui, prințul Tihomir-Tugomer  zis Albu, coregent după cum era moda, și atunci să-l fi cunoscut și regele Carol Robert de Anjou și în finalul expunerii eu cred că acest prinț a fost celebrul sol de pace de la Severin.

Din mormântul nr. 10, prințul nostru ne transmite un,,mesaj” prin coroana de perle de pe cap și anume că el este regele care și-a dat viața pentru țară, iar crucea patriarhală de pe mână ne comunică că nu-și va uita niciodată credința în Maica Domnului și pe care nepotul lui Vlaicu Vodă a pictat-o ca nicăieri altundeva gravidă, viața urmându-și calea.

Ca simbolistcă, este importantă și crucea patriarhală din perle de pe brațul cavalerului din mormântul 10 deoarece reprezenta un simbol a puterii sacerdotale a țarilor sau regilor din acele timpuri. Nu seamănă cu crucea lui Ștefan al maghiarilor, dar este asemănatoare cu crucea de pe mormântul lui Radu de la Afumați.

Dione Crisostomul, contemporanul lui Traian și Decebal a lăsat scris despre această nobiliară a sarabilor, purtătorii de căciulă de vulpe, regi, preoți sau conducători militari, după cum a fost și Decebal și care au denumirea de SARABI, a devenit în gura lumii ca ARAPI ─ adică negri. Așa se face că însuși geograful Ptolomeu din Alexandria, în anul 170 a scris că fluviul Jiu ar fi al arapilor, ce izvorăște din țara arapilor din Hațeg, adică din țara tracilor. Această marcă de nume s-a transmis și la împărații romani daco-traci ca Filip Arabul I și Filip Arabul II Liciniu, Galeriu a cărei mamă era preoteasă din nordul Dunării, ,,Maximus Galerius in Dacia haut large asardica naus”.

(B. P. Hasdeu, Etymologica Magnum Romaniae)

,,În 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei, se urcă un alt dac, dar nu Sarab ordinar ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian, gentis Daciae, Decibaliu Psius ut fortur afinius  (Treb. Pollio, XXX  Tir. IX a scris B.P. Hasdeu).

„Licinius imperator est factus Dacia ariundus” (Eutrop)

Sarabii lui Dione Crisostom, ca și basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei căci aici, în jurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și a castei celei nobiliare.

În Biblioteca imperială din Viena se află într-o traducere germană anterioară secolului XVIII o colecțiune de blazonuri făcută de unul numit Ruběić, care își dă titlul de eraldist (Wappenherold) al împăratului serbesc Ștefan Dușan (Ianko Schaffarik, t.9, 1857, p. 348). Dacă această indicațiune cronologică ar fi adevărată, atunci noi am avea a face cu un monument eraldic tocmai de pe la 1340. În acea colecțiune, marca Țărei Românești este din punct în punct ca la Hulsius.

Toate acestea, neapărat, sunt deja ceva, dar cestiuni de o asemenea natură se cere cu orice preț un izvor foarte autorizat, când e vorba mai ales nu de o marcă particulară, ci de blazonul unei țări. Prima confirmațiune oficială ne oferă numismatica maghiară.

La 1368 Vladislav Basarabă recunoscuse suzeranitatea Ungariei asupra Țărei Românești (Fejer, IX, 4, p. 148, 210). Din aceeași epocă există monede de la regele Ludovic, de diverse mărimi, purtând pe parte cap negru:

Vom mai adăoga în teacăt că până astăzi numele cel legendar al Basarabilor la învecinații ruteni este Bisova Arapia, literalmente „Arabia dracului” (Zelechowski, Ruthen. Wtb. I, 31).

Ceea ce s-a întâmplat rutenilor, ceea ce s-a întâmplat serbilor și bulgarilor, nu putea să nu se întâmple și mai denainte tuturor neamurilor învecinate cu Basarabii, adecă toate trebuiau de asemenea să-i arabizeze mai mult sau mai puțin; și întrucât începutul Sarabilor se înfundă în epoca dacică, de pe atunci deja ar putea să ne fi rămas în istorie vreo urmă de acest fenomen.

Sarabii lui Dione Crisostom, ca și Basarabii posteriori, își aveau cuibul lor în munții Hațegului și ai Olteniei, căci aici, în giurul Drobetei și al Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, iar prin urmare și al castei celei nobiliare. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunea pe care, sub raportul idrografic, o reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie. Ei bine, în geografia lui Ptolomeu, Jiul n-are alt nume decât: ϰατ Αραβω ν ποταμος, literal „de Arabibus fluvius”, adecă: „râul care se pogoară din Țara Arabilor”, pe când Dunărea este Δανουβιος ποταμος, Oltul ─ Αλουτας ποταμος, Temeșul ─ Τιβισϰος etc.”.

„Filip înaintează cu o armată în Dacia, se luptă cu o invaziune germanică, mai ales cu carpii, învinge și liniștește provincia. Aceasta ne-o spune Zosima (I, 20), dar și mai cu autoritate monetele cu legenda „Victoria Carpica” și cu titlurile „Carpicus Maximus” și „Germanicus Maximus”, urmate la 248 de un triumf. Nu e încă tot. La 247 Filip înființează în Dacia o monetărie proprie, ceea ce este o mare grație imperială și dovedește totodată o stare comercială înflorită a provinciei.

Pe aceste „monete dacice” figurează Dacia ca o femeie între o aquila și un leu, cu numerele Legiunilor V și XIII, ținând într-o mână sabia dacică cea încovoiată întocmai ca pe bas-reliefurile Columnei Traiane, iar în cealaltă un steag. Sabia cea dacică nu s evede decât numai pe aceste monete ale lui Filip. Pe unele exemplare Dacia poartă tiara sau honetul cel frigian, simbol de libertate”.

„Dintre împărații pe cari i-au luat Roma din Dacia, cel mai celebru a fost Liciniu, cumnatul lui Constantin cel Mare și înverșunatul dușman al creștinilor. Fântânele sunt unanime asupra originii sale: „Licinius imparator est factus, Dacia oriundus” (Eutrop); „απο ΔαϰιαςΒρμωμενος (Socrates Scholasticus). Și se mai adaoge că era un barbar, un om crescut și născut departe de orașe : „agraribus plane acrusticantibus, quia ab eo genere ortus altusque erat, satis utilis” (Aur. Victor). Despre Liciniu dară este necontroversabil că a fost „natione Dacus”, ca să vorbim în stilul inscripțiunilor. Ei bine, acest dac Liciniu zicea că se trage din neaul lui Filip Arabul; iar prin urmare una din două: sau Liciniu a fost arab din Asia, ceea ce-i peste putință, sau Filip a fost Saraba din Dacia, după cum am văzut că-l arată și faptele sale.

Julius Capitolinus trăia sub Constantin cel Mare, căruia i-a și închinat scrierile sale. În Viața lui Gordian III (c. XXXIV) la sfârșit, tocmai în pesagiul unde se adresează cătră Constantin cel Mare, Capitolinus vorbește despre o inscripțiune în care se menționa că Gordian fusese învins de Filip, adecă de împărații Filip Arabul și fiul său Filip II; apoi adoage că se zice cum că Liciniu, când ajunse împărat, a distrus acea inscripțiune, fiindcă el, Liciniu, „pretindea a se trage din neamul celor doi Filipi”: „Quem titulum evertisse Licinius dicitur eo tempore quo est nactus imperium, quum se vellet videri a Philippis originem trahere”.

Acest text este nec plus ultra categoric. Toată lumea știa ca era dac, ba încă barbar din Dacia, dar toți trebuiau să știe nu mai puțin că eș își urcă originea neamului la Filip Arabul, pe care însuși Julius Capitolinus îl numește „Philippus Arabs”; și trebuia s-o știe mai ales Constantin cel Mare, când îi dăduse pe soru-sa în căsătorie. Înrudirea însă între Liciniu și între Filip nu putea să fi fost în fapt decât identitatea de castă: amândoi Sarabi. Elementul cel mai rezistinte contra dominațiunii romane în Dacia, Sarabii, floarea dacilor de altădată, par a s efi ținut totdauna retrași, departe de cultura cea curat latină a orașelor: de aici tatăl lui Filip ne este descris ca un hoț de codru, iar Liciniu ca un țărănoi. Neam barbar pentru erbanitatea romană, Sarabii se distingeau totuși prin trăsătura caracteristică de a fi toți foarte mândri: „superbus”, zice Capitolinus despre Filip.

„Dominațiunea romană în urma cuceririi Daciei nu exterminase acolo nici poporul de jos, pe cei „păroși”, „capillatos”, nici casta cea aristocratică a „căciulaților”, „Sarabas”, ba nici chiar în sânul acestei caste dinastia cea regească a lui Decebal. Filip, un Saraba ordinar, adecă nedinastic, apucă sceptrul imperial la 244. Peste 17 ani, la 261, pe fostul tron al cuceritorului Daciei se urcă un alt dac, dar nu Sarabă ordinar, ci tocmai din dinastia lui Decebal, anume Regillian; „gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, affinis” (Treb. Pollio, XXX Tyr.IX).

Aceasta invederează pe deplin puternica persistență a Sarabilor în Dacia un secol și jumătate după moartea lui Traian. Ceva mai mult, peste vro zece ani după Regillian, împăratul Aurelian retrage din Dacia administrațiunea romană și legiunile, lăsând pe ceilalți locuitori în voia furtunelor, dar elementul cel nedomolit al sarabilor rămâne nestrămutat acolo, și, după ce Roma perde cu totul Dacia, doi dintr-înșii mai izbutesc a deveni împărați romani: la 307 Liciniu, despre care s-a vorbit deja, iar la 305 Galeriu.

Se repetă mereu că împăratul Galeriu a fost născut în Dacia cea nouă sau a lui Aurelian nu departe de Sardica, adecă aproape de Sofia, în Bulgaria actuală, fiindcă Eutropius (IX, 22) zice: „Maximianus Galerius în Dacia haud longe a Sardica natus”. În privința lui Galeriu, o fântână mult mai sigură decât Eutropius este Lactantius, contimpuran cu acest principe, nu posterior ca celălalt, și carele ne spune foarte lămurit că Galeriu era din Dacia cea veche sau a lui Traian, de unde mumă-sa fugise cu dânsul trecând Dunărea denaintea unei invaziuni a carpilor, și prin urmare putea să fie crescut în Sardica sau pe aproape, dar nu fusese născut acolo. Lactantius mai adaogă că Galeriu nu era latin, ci barbar din Dacia cea veche, și anume indigen, adecă dac, de vreme ce fugea dinaintea năvălitorilor străini”.

„Aposteriori, Galeriu era fosrte mândru de originea sa. Pe când alții îl porecleau „cioban”, „armentarius”, după cum ziceau lui Filip „haiduc” și lui Liciniu „bădăran”, însuși Galeriu pretindea a fi dintr-un neam zeesc: „diis oriundus” după Lactantius, sau un neam de balaur: „matre compressa dracone”, după Aurelius Victor.

Considerațiunile de mai sus ar fi ele singure destul de ponderoase pentru a ne îndemna să credem că Galeriu, ca și prietenul său Liciniu, a fost din casta Sarabilor; dar ceva și mai hotărâtor este însuși numele „Galerius”. Dacă nu s-ar ști cu certitudine că acest împărat a fost dac, numele său „Galerius” n-ar avea nicio importanță deosebită; când se știe însă că el era nu numai dac, dar încă se pretindea a fi de origine ilustră, atunci ne izbește împregiurarea că „Galerius” însemnează tocmai „pileatus”, derivând din „galerus”, sinonim cu „pileus”: „galerus est genus pilei”, zice Servius într-o scolie la Virgiliu, și prin urmare nu este altceva decât o traducere latină literală a dacicului Saraba.

Mai este ceva. Din Dione Crisostom noi am văzut că Sarabii erau la daci o castă nu numai nobiliară, dar și sacerdotală totodată.

Ei bine, Lactantius (De morte persec. XI) ne spune că muma lui Galeriu cea „transdanuviană” era o bogată preoteasă păgână a „zeilor de munte”: „mater Galerii erat deorum montium cultrix, quae sacrificabat paene quotidie et vicarios suos dapibus et epulis exhibebat” (cfr. Van Haag, De Galerio Caesare, p. 3)”

B.P. Hașdeu: « Însuși Mircea cel Mare, la 1403, în două acte de alianță cu regele Vladislav își dă titlul de: „mare voevod și domn autocrat a toată țara basarabească”. E nu mai puțin caracteristic că domnii Moldovei, cu Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare în frunte, numeau și ei Țara Românească Basarabie, sau și mai bine o numeau cu pluralul – Basarabi, ca și când ar fi fost Basarabi toți locuitorii.

Despre Basarabii extinși pe teritoriul Transilvaniei și Olteniei, Hașdeu a mai scri următoarele:

„O cauză foarte curioasă a concurs a face ca numărul cel mare al Basarabilor să fie așa-zicând învăluit începând chiar din secolul XIV. Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul din frați sau veri să poarte numele Basarabă, și încă să-1 poarte în locul numelui său de botez. Acest obicei se învederează mai întâi la Basarabii din Hațeg, cari apar în istorie în secolul XIV și — după ei stăpâneau, între altele, în însușire de „chinezi” satul Râușor. Actul din 1398 numește trei frați: „honestos viros Janustinum et fratres suos Bass arabe et Custe Knesios de Riușor”, și mai jos: „saepedicti Knesi Janustinus, Bessarabe et Custa” (Fejéer, Cod. dipl. Hung. fără nicio indicațiune a numelui de botez. Actul din 1435 constată că chinezii de atunci din Râușor, Costa, Stanciul și Volcul popă, au trădat Ungaria trecând în Moldova, și transmite chineziatul în partea „Nobilium Michaelis et Bazaradac Joannis filiorum quondam Joannis de dicta Ryusor”(Fejer, XI, 504).

Toți cei menționați, toți fugiți și cei rămași, erau din aceeași familie chinezială a Basarabilor din Râușor, frați și veri; totuși, numai unul din șase se numește Basarabă și iarăși un frate al doilea, al cărui nume de botez ne rămâne necunoscut. Fără îndoială, aveam denaintea noastră un obicei, un obicei pe care întrucâtva îl putem urmări în aceeași epocă și la Basarabii din Țara Românească.

După moartea primului Dan Vodă la 1386, apucând tronul fratele său Mircea cel Mare, se pregătise pentru viitor o crâncenă luptă între cele două crengi domnești, o luptă care s-a tărăgănat până departe în secolul XVI. O creangă numită „Drăculești”, după numele lui Vlad Dracul, fiu al lui Mircea și tată al lui Țepeș, se credea în drept a domni prin faptele adevărat eroice ale membrilor săi; posteritatea însă a lui Dan sau „Dăneștii”, de câte ori izbuteau pe o clipă a apuca domnia, pretindeau că dânșii singuri se puteau numi Basarabi. Primii doi „Dănești” , Dan I și diul său Vladislav, se mulțumeau cu numile lor de botez (Arh. ist. I, 1, p. 19, 73, 142). Dar iată că fiul acestui Vladislav nu se mai știe ce nume de botez va fi avut, căci el se intitulează: „ tânărul Basaraba voevoda fiul bunului Basaraba voevoda”, ca și când Basarabi ar fi fost numai el și fratele său (Venelin, p. 111, 121). La 1476 domnește fiul lui Dan II, dându-și numele tot așa. >>

Ca atare, RADU NEGRU VODĂ, Thocomerus, Tihomir ─ Tugomer, voievodul românilor, nu este cuman ─ Tug-Tamir, Tug ─ Timur, adică oțel călit cum l-au denumit mulți rău-voitori uneori, ci din moși-strămoși valah în carne și oase.

La fel și fiul lui, Basarab, făcut și el cuman însă recunoscut chiar de către Carol Robert de Anjou că este român din casta nobililor sarabi, purtători ai peceții capetelor de arapi pe steaguri și monede și al căror renume s-a transmis până astăzi iar poporul a fost supranumit ca „valahii negri” dela nordul Dunării.

Dione Cristotomul ─ Dione care a scris în grecește istoria dacilor, ne spune că la dânșii se numeau SARABII TIAREI sau „capete cu căciuli” (pe latinește, pileati), clasa cea de sus, din care se alegeau regii și sacerdoții.

Densușianu: Despre colecțiunea cea vechii de legi a Daciei amintesce și episcopul got, Iornande, din sec. VI, născut și crescut în Mesia de jos.

Istoricul got însă atribue redacțiunea acestui codice de legi lui Deceneu (Decianul), care pusese basa instituțiunilor politice și religiose ale Daciei, și care în tot casul se vede a fi identic cu Dokius filius Caeli, adică Saturn.

Reproducem aici cuvintele lui Iornande: „Acest Deceneu, fiind un bărbat forte învățat în sciințele filosofice, introduse la Geți o disciplină morală, ca ast-fel să îmblăndescă moravurile lor cele barbare; el i învăță să cunóscă regulele cele nestrămutate ale lumii fisice, făcându-l să trăiască amésurat ordinii de lucruri stabilite de natură, și după legile lor proprii, pe cari le au scrise până în dilele nóstre și le numesc Leges Bellagines; el i-a învătat să potă deosebi lucrurile adevărate de cele neadevărate (logica), și ast-fel i-a făcut superiori altor popóre în privința judecării lucrurilor, îndemnându-i tot-o-dată să-și petrecă vieța în fapte bune; el i-a făcut sé cundscă secretele astronomiei, le a esplicat cele 12 semne ale zodiacului, și în particular, cum trec planetele prin semnele aceste, cum cresce și scade luna, cum se numesc cele 344 stele și prin ce semne anume trec ele, când răsar și când apun; apoi el alese din tinerii cel mal nobili, pe cei mai deșcepți, i învăță teologia, riturile și ceremoniile cum să venereze anumite divinități și cum să facă serviciul religios în temple; din aceștia apoi le formă preoți, cărora le dede numele de pileați”.

Neștiind totuși cine putea fi sacerdotul purtător de căcilă de bassara din tribul bessilor, se poate bănui că numai unei persoane îi putea reveni acest rol și nume (de Basarab, vezi comentariile lui Hașdeu).

Radu Negru Vodă pe românește, Thocomerius pe latinește, Tihomir-Tugomer pe slavonă precum și fiul lui, Basarab, nu sunt cumani, ci fac parte din gena TRACO-DACILOR SARABI.

AICI S-AU NĂSCUT, AICI ȘI-AU DAT VIAȚA.

Evanghelistul Luca în cap. 19, versetul 40…  Pietrele vor striga.

Mântuitorul către ucenici Zic vouă: ,,Dacă vor trecea aceștia, pietrele vor striga”.

Istoricul Dumitru Onciu și B.P. Hașdeu au scris depre originea traco-dacilor de langă Munții Rodopi, Munții Hemului, teritoriul cuprins și de regele Burebista, a tribului sacerdot al bessilor, purtători de căciulă de vulpe BASSARA. Ei erau preoții templului lui Dionisos, Basareus sau Sabazius Basareus. Aceștia erau buni luptători, buni în meșteșugul aurului fiind înrudit cu tribul sartilor cu capitala la Bessapara lângă Plovdiv. Această localitate este în apropierea drumului ce lega Constantinopolul de Filipolis, Sofia, Belgrad, Raguza, Roma. De la ei a rămas numele de biserică, adică de credință. Albanezii și azi folosesc expresia besa-bes, adică un fel de jurământ sfânt. Acest trib a fost descris prima dată de Herodot cu cinci secole î.Hr. Ei erau purtătorii de căciulă de vulpe, Bassara, căciulă ce este caracteristică și clasei conducătoare a sarabilor daci Tarabostes sau pielaților. De la cuvântul sarab a plecat și confunzia de arapi dată dacilor și viitorilor valahi. Însuși zeul Orfeu este imortalizat ca purtător de căciulă de vulpe, trac fiind la origine.

Besii au fost atât în Dobrogea cât și în Dacia aduși de Traian, înfințând cohorta a IV-a Flavia Besorum ce a staționat la Romula, Slăveni, Buridava, Cincșor, Boița, Micia, Troemsis. În timpul lui Aurelian administrația și armata Imperiului Roman au fost trecute în sudul Dunării în Moesia reușind în final să romanizeze și populația tracă pe întreg balcaniul. Așa se face că populația de aici a fost toată romanizată iar noua religie să fie însușită de această populație, iar cei din tribul bessilor numiți și români ca și cei din nordul Dunării să aibă episcopul lor exemplu sec. IV, V, Niceta de Remesiana care a popovăduit credința în această zonă. În secolul al VI-lea împăratul Iustinian a construit pe Muntele Sinai Mânăstirea „Sf, Ecaterina” unde s-a folosit de românii din tribul bessilor, unde într-o bună bucată de timp s-au folosit slujbe în limba bessă (armână), latină, egipteană și greacă. Besii au fost răspândiți pe tot teritoriul Balcanilor și mai ales în Bosnia așa cum a scris scriitorul Isidor Ieșean cartea ,,Despre originea cuvântului Bosnia”, descriind multe localități legate de numele bessilor la fel ca și în România. Tot legat de zeii Dyonisos și Diana s-au găsit relicve ale lor în Țara Făgărașului, o mască a zeiței Diana de la Cinșor în anul 1986 și despre Zeul Dyonisos la Râșnov în 2015 care au fost aduși de tribul bessilor în această parte de țară. Tot așa se poate explica și existența Basarabilor pe întregul cuprins al Banatului, Țării Hațegului sau Olteniei, locuri unde au sălășluit aceste triburi de sacerdoți traco-daci.

« Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2012:

Râşnov, jud. Braşov [Cumidava]

Punct: Grădişte, Erdenburg

Cod sit: 40376.01

[…] Materialul arheologic mobil descoperit în această campanie este deosebit de bogat. Astfel, au apărut piese de echipament militar: vârf de bolț, bilă de praștie, două fragmente de catarame rectangulare, aplică de centiron fragmentară, fragment de carabinieră de harnașament, limbă de curea, pandantiv semilunar, aplică de curea în formă de migdală, fragment de aplică de harnașament tăiată pentru a fi retopită și reciclată. De asemenea sunt prezente și fibule, ace de păr și inel cu cheie feminine, care dovedesc prezența în castru a civililor în secolul III. O piesă deosebită o reprezintă o farfurie de sticlă din păcate fragmentară și parțial calcinată, decorată prin gravare cu reprezentarea lui Dionyssos. În aceasta campanie au fost descoperite mai multe monede decât în toate cercetările de până acum 44, dintre care 22 de denari într-un tezaur. Pentru prima dată au apărut și geme, una nedecorată din nicolo și una de carneol decorată cu stindarde, ce fusese montată într-un inel de aur. Dintre materialele post romane se remarcă o gură de teacă medievală. »

Claudia Motei, Muzeul Județean de Istorie Brașov

Colectiv format din: Liviu Petculescu – responsabil, Stelian Coșuleț, Radu Ștefanescu, Ionel Bauman (MJI Brașov), Cristina Mitar (MCDR Deva), Darren Poltorak (Archaeotek Canada), Traian Dumbrăveanu (student UBB Cluj) și 11 voluntari ai organizației Archaeotek din Canada (Centre de Recherches et Techniques Archéologiques).

Aceste descoperiri arheologice recente arată strânsa legătură dintre locuitorii Țării Făgărașului, Hațegului și Bessii aduși de Traian, continuatori ai credinței lor în zei.

Dacii și geții vorbeau aceeași limbă după cum au spus Herodot, Strabon și însuși Ovidiu, care o considera o limbă proto-latină.

 Densușianu, despre Limba Geților: «Ea a fost limba triburilor pastorale, arimice și latine, ce se vorbise în timpurile marelui imperiu pelasg, și era astfel identică cu limba barbară veche.»

Se ocupă bine înțeles de limba Geților și Dacilor: «Limba Geților era, după Ovidiu, o limbă barbară, însă o limbă barbară latină. »

 Pentru a dovedi că fondul era acelaș, aduce între altele și faptul când o imensă deputațiune de pilofori și comați se prezentă împăratului pentru a se supune fără mijlocirea vreunui interpret: «Această scenă din urmă se ilustrează în mod și mai clar prin următorul pasagiu din istoria lui Dio Cassiu. După terminarea primului răsboiu, scrie dânsul, Traian trimise pe câțiva reprezentanți ai Dacilor la senat casă confirme pacea. Ambasadorii lui Decebal fură introduși în senat, undedupă ce depuseră armele, împreunară mânile după modul captivilor, rostiră oarecari cuvinte, precum și rugarea ce o facem, apoi consimțiră la pace și își ridicară armele de jos.»

 Și senatul înțelese cuvântarea lor.

 Când, la 196 a. C., Romanii învinse pe Filip pe poetica vale a Vodenei, se celebrară cu mare solemnitate jocurile isthmice, undese adunară mulțime din toate ținuturile. În fața proconsulului Titu Quintu Flaminiu, heroldul făcu cunoscut că senatul roman ordonă să fie liberi, scutiți de dări și să trăească după legile lor :

«Auzind vocea heroldului, o bucurie extraordinară cuprinse întreagămulțimea. Ei nu puteau crede dacă au înțeles bine cele ce li se spuneauși se priviau unii pe alții cu mirare, ca și cum toate acestea ar fi numai iluziunile unui vis deșert».

 Ei înțelegeau deci limba latină, căci a lor nu eră îndepărtată.

 (Dacii și tracii vorbeau aceeași limbă, PROTO-LATINA.)

Faptul e foarte important și iată de ce Densușianu spune: «În cercetarea originii unei limbi, precum și în aprecierea elementelorși a formelor sale, nu se poate proceda decât în mod istoric; ori ce altă sistemă, fiind lipsită de fundament, nu poate duce la adevăr».

 Dar acelaș lucru se petrece la cucerirea Iberiei și țerilor germanice. Peste tot se constată că Romanii se puteau înțelege cu eroicii învinși cari erau Armâni.

 Urmează un adevărat dicționar al limbii pelasgice, voiu cita: «Diferite cuvinte și forme, ce ne-au rămas din limba veche barbară, cum sunt Anxurus, înger; Apssorhus, apșoară; Arius, râu; Asarath, sărat; Baba și Ababa, Babă; Baku, taur; Brathu, brad; Celeres, călărași; Cerus, cer; Copte, coaptă; Domnus și Domna; Daspletis, despletit […]

Despre acest tribal bessilor din Haem și Dacia Traiană, Isidor Ieșean a consemnat următoarele:

« Căci un popor „Bessi” sau „Bossi” au existat în adevăr pe aici, și aceștia au fost români, adică mai întâi un popor trac, apoi mai în urmă cu totul romanizat, care era, după mărturisirile lui Ptolemeu VIII, 12, 4, unul din cele 15 triburi tracice, ce au esistat pe vremea romană, mai ales în Dacia-Traiană: Ptolemeus III. 5. 20 zice, că „Bessi”(Bμσσοι) locuiau în Balcani și se estindeau până în Carpații nordici (f, v. Gheyn 102) etc.

Bessi (în limba sanscrită vecya) erau un popor de munte, războinic, se trăgeau din aceiași tulpină cu Satrae, tot un trib dacic de pe timpul Romanilor, și locuiau mai întâi în munții Rodopei, spre est de Satrae (pe râul Nestus până la Hemus nordic. I. v. Gheyn 97), pe teritoriul ce se întindea de la Ciconi până la Hem, și ajunseră în estinderea lor spre vest și până în Bosnia și Dalmația de astăzi. Inscripția latină-greacă de pe vremea lui Traian îi numește „Vessi” grec. Bησδυν (Zaikaria 78). Capitala lor a fost Bessapara ale cărei ruine se văd și astăzi la Staro-Grădiște, Besikava, pe Strebrus, spre sud de Basargik. „Bessi” sau „Bossi” erau un popor foarte energic. O inscripție de la Naples citează despre Dolonus Esbani F. Bessus equi. ex. c. Equ. III Thracum.

Strabo VII, 5.12. zice că: „Bessi” merită a fi numiți briganzi. S. Paulin episcopul de Nola, Poema XVII, v. 219. Migne, P.L.S. VXI zice: „versos monachis latrones”. Bessi au fost după cum ne spune Herodot VII.III, preoții templelor Satrilor, adică ei erau și o secta sacerdotală. Horațiu numește pre Bachus tracicus Bessareus (Od., 1. XVIII. II). În regiunea Pindului găsim localitatea Bessarica. (Fligier. Zur praehistorischen Ethnologie der Balkanhalbinsel 45. 62).

Și astăzi însemnează cuvântul „bess”, „bessa” în limba albaneză, precum am amintit mai sus: „credință”, „răsbunare”. Bessii au fost tot odată și mari esploatatori ai minelor de aur din Munții Hemului. Așa găsim în poema lui S. Paulin de Nola: „Bessus colligit aurum”, iar Latinus Pecatus zice: „Purum ille pretiorum putabat aurum, quod dementium venis aut fluminum glareis quaesitor. Bessus …eruisset”.

Bessi apar și ca: „auri leguli et metalarii” și în Cod. Theod. X, 19, unde citim: „ut nemo quamquam Thracem ultra in possessione prpria putat esse celandum [1])”.

Bessi au fost tracii cei mai viguroși și mai rezistenți și, fiind și un trib nu numai sacerdotal ci și tototdată militar, au știut să-și menție lung timp naționalitatea lor. Ei arată goților, cari trec prin anul 377 Hemul lângă Hadrianopol (Uscadama în limba bessă), drumurile prin Munții Hemului și ai Rodopei (sequendarum auri venarum periti non pauci. Marc XXXI 6.6.). Tot așa au făcut și Valachii (Valchis) pe timpul lui Ioanițiu, când cumanii și pecenegii au călcat Balcanul (Tomaschek).

Bessi au existat lung timp și după apunerea Imperiului roman, până cam prin secolul al IX-lea și XI-lea. Episcopul Niceta de Ramesiana (Bela-Palanka între Nis și Pirot), predică în secolul al V-lea evanghelia bessilor și goților din ambele Dacii (uterue Daciis) cam prin anul 430 și înființează pentru ei 3 biserici, în care s eoficia în limba greacă, armeană și bessă. (Vita Scti Theodosii în Paguis t. III. 9).

În secolul al VI Bessi sunt deja cu totul romanizați. Aceasta ne-o mărturisește peregrinul Antonius din Placentia. Veniamin din Tudella, care vizitează Sinaiul în secolul al XII-lea găsește la poalele muntelui o monastire în care se află călugări, ce vorbesc încă unii cu alții în limba bessă: „tres abates scientes linguas hoc Latinam, Bessam et Graecam, Syriacam et Aegyptiacam linguarum”. (Item ad Goldmeister cap.37 apud Tomaschek ibi, f.). Numele lor n-a fost dispărut încă, tot așa că și cel al Goților din Dacia. Nicetas Episcopul de la Seres amintește încă despe bessi.

Bessi au fost, precum am amintit mai sus, tribul cel mai războinic dintre traci. Ei erau deci cei mai buni soldați ai armatei bizantine.

Priscus, care a călătorit în secolul al V-lea prin tot Balcanul, zice că limba latină era aci limba oficială și limba de casă. Tracii se contopiseră deci deja cu totul cu coloniștii romani și numai „Bistonii” și „bessi” mai rezistaseră încât-va până ce în secolul al VI îi vedem și pre aceștia cu totul romanizați.

În anul 587, când oastea bizantină trecea munții Rodopului, teritoriul bessilor, contra năvălitorilor avari, un soldat bess strigă camaradului său ce mergea înainte și avea un catâr cu merinde, de pe care catât picase jos sarcina, fără să observe camaradul, stăpânului catârului: „toarnă, toarnă frate”. Bessi erau deci pe atunci deja romani. Istoricul Theophanes observă totodată, că aceste cuvinte rostite mai sus, erau pronunțate în limba națională (τη πατωα φονη), iar Theophilactes zice, că aceste cuvinte erau esprimate în limba țării (επιχωριφ τε γλωττη). Și cu aceasta este făcută prima mențiune despre limba română în Balcani. Tracii vorbeau deci prin secolul al VI toți, după cum zice Tomaschek, deja „lingua rustica Romanisca” (românească).

În secolul al XI strategul Kekaumenos identifică pre românii din peninsula balcanică cu „bessi”.

Există și urme de existența lor de odinioară. Așa se pare invederat, că de la „biesoi” sau ”bessi” din Dacia se derivă și numirea munților Beschid din districtul Sanok în Galiția (l.v. de Gheyn f. 102).

Tot de la bessi se pare că se derivă și numele de Bissecuca, muntele în județul Prahova, aproape de hotar, Bissoca în jud. Râmnicul Sărat, plaiul Râmnic (Frunzescu 42), țara Bârsei în Transilvania.

Există urme foarte puternice de existența bessilor sau bosilor prin toată Bosnia, atât în numirea topografică cât și în numirile familiare și anume: numiri topografice: Bese (districtul Maglaj. Zepce), Besarovac (d. Visoho), Besici (d. Visoki Kljuc) Besir (d. Banj), Biserica (d. Foea), Beskeri (d. Pozor), Beslaci (d. Glamoe), Beslici (d. Foea), Bisirevici (d. Srebrenica), Biserna (d. gorazda), Bisic (d. Gracanica), Bistarac (d. Tuzla), Bistrani (d. Rogatica), Bistrica (d. Fojnica, Banjaluka, Gradiska Jajce, Zenica Foca, Gradacac), Biscani (d. Kotor-Varos Bistrik) (mah Sarjevo) Bisina (d. Vlasenica, Nevesinje) Bisevici (d. Visegrad) Bossin (d. Căjnica) (Boskovije Bosovic Bosnici, Bosancic (d. Kljuc), Bosnica (d. Zenica) Bistra (d. Zvovnik) apoi între numirile proprii amintim numai unele precum: Ahmed Biscevic (în orașul Foea), Mujo Besenic (în orașul Visoka) amândoi osmani, apoi o familie notabilă din Saracevo Risto Besaravic care prin lung timp au fost viceprimarul orașului Saraievo, apoi Besara în orașul Krupa etc.

Numirea de „bessi” sau „bossi” provine în istorie direct și pentru numirea românilor. Așa găsim în cronica ungară (Simeon de Keza) și la alți scriitori de documente expresiunea: „terra silva Blachorum sive Bessinorum”).

Dr-ul I. Sbiera spune în opul său: „Istoria romanilor de la originea lor” Cernăuți, 1906, p. 318, că „în Ardealul meazăziinal-răsăritean, în țara Bărsei de azi era pe timpul năvălirei Ungurilor în Pannonia în anul 895 un al patrulea ducat roman, locuit de besseni”.

Ce puteau fi acești besseni în acest timp, drept în mijlocul românilor compacți ceva alta decât încă români, când știm că țara Oltului și a Bârsei, era deja de la începutul istoriei românilor țara cea mai românească, obârșia romanismului întreg. Deci dară și „bessi” sau „bossi” din Bosnia cari au existat pe aici înainte de romani și multe secole în urma lor, cari erau deja de lung romanizați, erau încă numai români.

Numirea originală ale acestei regiuni se pare să nu fi fost chiar „Rama” ci „Ruma”, și că acest cuvânt din urmă se va fi fost schimbat abea mai în urmă, aici pe acest pământ iliric, și aceasta ne arată iarăș acea împrejurare, că și astăzi se află în Pannonia de odinioară (în Sirma de azi de unde emigrase românii) lângă Carloviț, un oraș cu numele Ruma. Orașe și locuri cu acest nume există astăzi preste tot Balcanul o mulțime dar indecomun numai pre acolo pe unde au locuit odată romanii sau românii, și aceasta este dovada cea mai bună despre substratul român al acestui loc care poartă și astăzi încă numirea de „Ruma”.

În fine, oare aceste două numiri „Rama” și „Ruma” nu s-ar putea aduce foarte bine în legătură cu cuvântul „Roma” și cu populația română ce au existat pe aicea mai ales pe acele timpuri?

E doară de tot clar, că „Rama” nu e nimic alta decât numai o formă schimonosită, slavisată din cuvântul „Roma”, și „Ruma”. Chiar și noi ne-am fost numit odată între olaltă „rumâni”. În Muntenia prin tot timpul de mijloc de la descălecarea lui Radu-Negru încoace, clasa muncitoare și autochtonă era numită „rumâni”. Popoarele străine precum francezii, germanii etc., ne numesc și astăzi încă: Roumaines, Rumaenen etc. »

---

[1] Dionisie Olinescu: „Rămășițe traco-dacice” publicat în Revista literară ce apare în Cernăuți (Bucovina) „Junimea literară” 1907. No 10 și 11 pag.224.

Orașul Râm și Râmnicu Vâlcea

Ne punem întrebarea dacă acest nume nu este o denumire veche dată de romani știind că ei au avut un castru la Stolniceni, numit „Buridava Romană” în anii 103-105, după primul război dintre daci și romani. Aici a fost staționată cohorta a II-a, Flavia Bessorum, ai cărei soldați erau recrutați din rândul tribului Bessi. Castrul era dotat cu amfiteatru, băi termale, case de locuit.

Râmnicul Vâlcea este continuatoarea vechii cetăți Buridava, vechi port la Olt pe vremea romanilor legat de transportul de sare spre Imperiul Roman. Avea în acea perioadă peste 10.000 de locuitori.

Orașul a fost așezat pe drumul roman de pe firul Oltului și făcea legătura cu Transilvania la Sarmisegetusa și spre Brașov. Acest drum a fost practicabil mai bine de 1500 de ani. În 1783 era cunoscut ca Drumul cel Mare unde „iaște pietruit” iar în 1857 se numea Drumul lui Traian. O parte din denumirea orașului, cea de Râmnic, spun unii specialiști c-ar proveni din slavonă, cu înțelesul de râu, rac, eleșteu. Alții cred că numele provine de la râba (pește). A fost cunoscut  sub numele de Râmnic pâna în sec. XVI, ulterior adaugându-se Vâlcea, spre a-l deosebi de Râmnicu Sărat. Privind denumirea de Vâlcea sunt multe discuții, unii istorici presupunând că ar proveni de la vâlc (lup, în slavonă) iar alții, ca Sacerdoțeanu, că ar proveni de la cuvântul „vale”. Eu gândesc totuși c-ar proveni de la „Roma”, acest spațiu fiind intens locuit de daci și romani până în sec. IV și după. Localizat pe o principală arteră de circulație – Drumul lui Traian, a fost pietruit de la Dunăre până în Transilvania pe o lățime de 4 metri.

După cum se știe, Cohorta a IV-a Flavia Bessorum a fost încartiruită aici, la Bârsești iar după lăsare la vatră, soldații și-au întemeiat familii și au rămas în zonă, orașul Buridavei căpătând un nume asemănător Romei, de care au rămas legați locuitorii Daciei lui Traian: Râm.

Mai degrabă acest nume provine de la numele Roma sau Ruma după cum nota în Cronica sa Miron Costin („de la Râm ne tragem”) decât să provină de la cuvântul „Râba”: Râm = Râmnic vs Râba = Râmnic. Până la sosirea slavilor, această localitate, Buridava romană era sediul legiunilor romane, cu peste 10.000 de oameni.

Creșinismul a pătruns în zonă, dovadă fiind mormintele locale, descrise de părintele Gh. Petre, în care s-a găsit câte o piatră sub cranii – obicei creștin.

E normal să fie așa deoarece în apropiere de Ocnele Mari se exploata sarea încă de pe timpul romanilor,  soldații find plătiți cu bulgări de sare. În acel timp s-a mai creat o cale de transport a sării către Severin (Drumul Sării) pe sub munte.

Râmnicu Vâlcea a devenit astfel un puternic centru economic și social. În acest fel ne explicăm și prezența voievodului Bogdan, cu mama lui, Anca din actele episcopiei vâlcene, când este pomenit ca primul voievod ce a făurit o biserică în Râmnic. Martor la această perioadă este coroana de aur pe care scrie Anca, găsită la Malul Alb în 1980, experții datând-o în 1250-1300. Pe parcursul istoriei e menționat voievodul Dan I ca dăruind mânăstirii Cozia Veche de la Călimănești o moară din Râmnic. Acest lucru dovedește că era bine dezvoltată. Însăși Cozia Veche, strămutată în 1980 pe malul stâng al Oltului, la barajul de la Turnu, arată că era o construcție serioasă din acea vreme, bine adăpostită la poalele muntelui.

Basarab rămâne consemnat în istorie, legat de casta nobiliară a Basarabilor  provenită din nobili daci sarabi.

După cum am menționat mai sus, în tribul bessilor găsim, după Herodot și Strabon,pe sacerdoții templului lui Dionisie, purtătorii căciulii de vulpe, bassara. Dacii – burii – aveau legături cu Roma încă înainte de anul 100. Buridava Romană era cel mai mare oraș din acele timpuri.  Aici au găsit adăpost și refugiații din Macedonia și Bosnia din sec. XIII –XIV, construind o biserică în centrul orașului. Călugărul Blasius Kliner a scris despre oraș că și-a dobândit începutul pe la 1300 și a fost locuit și de sași, mai ales în partea centrală și veche a târgului. Nicolae Iorga vorbește de minoriții catolici ce ar fi reușit să-l convertească pe un principe pașnic de Râmnic, Nicolae, în 1345. Într-o scrisoare papală,  Clement al VI-lea îi enumeră pe cei care au sprijinit propaganda catolică, Alexandru, voievodul lui Basarab, Nicolae de Râmnic, Ladislau din Vidin, Stanislav, Aprozyo și Nicolae de Argeș. Catolicul Bonaventura Andreani din Câmpulung îi consideră pe sașii catolici ca fiind aduși la sud de Carpați, pe valea Oltului de Marghita, soția semi-legendarului voievod Negru Vodă.

Din datele menționate în aceste paragrafe, reiese că voievodul  Negru Vodă a stăpânit peste această parte de țară până la Dunăre pe sub Carpați fiind menționați munții Baia de Fier și Hirișești.

1390—1400: Mircea cel Bătrîn  voievod întăreşte lui Ion şi altora satul Braniştea Urăşei, ocină la Vadul Şercaiei şi o stînă în muntele Lereştilor, scutite de dări şi de slujbe.

„Noi, cela ce este întru Hristos Dumnezeu, bun credincios şi de Hristos iubitoriu şi însuşi ţiitoriu, Io Mircea velichi voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, oblăduindu şi domnindu toată Țara Muntenească și încă şi Laturea Tatariului şi hotarul de sub munte şi pre toată Dunărea. […]

Şi eu, Badea, carele am scris acest hrisov.

De pe limba slovenească pre limba rumânească, s-au tălmăcit de mine, protopop Vasilie, în 10 zile din iulie 7225.

Aceasta parie de pe originalul său cel adevărat bătrîn fără de niceo schimbare, adaogire, sau scădere s-au înoit şi s-au scris prin mine cel mai din jos iscălit, despre care mărturisesc cu sufletul mieu, întărind cu iscălitura şi cu pecetea mea, Făgăraş, iulie zile 23, 1777.

Antonie Monea Vineţeanul m.p. nemis.”

După  I. Puşcariu,  Fragmente istorice, IV, p. 45—47, sub 1417

Copie urmată de o trad. germ. din 1733.

Datat după sfatul domnesc. EDIŢII. Trad. D.I.R., B., 67-68, sub  <1414>.

„Antonie Monea Vineţeanul” era un membru al familiei Monea din Veneția, cel care este pomenit în 1232 ca slujbaș al lui Negru Vodă, din Rășinari.

« In nex causal cu reminiscențele de la Câmpulung, permiteți-mi să reflectez cu câte-va cuvinte și la inscripțiunea genealogică a Monescilor din Veneția inferiórá, gravată în pétrá și pusă pe casa sa de lonasc Mone, Protopop și Notareș soborului mare din anul 1700.
Genealogia familiei Mone de pe acésta pétrá începe cu Grigorie Venotianul, Vistiernic al lui Negru-Vodă între anii 1185 — 1216, ceea-ce incide de minune cu timpul lui Negru-Vodă indicat mai sus.

Și acéstá inscripțiune genealogică a fost dificultată din motive, că în ea se află o lacună chronologică între anii 1279 și 1390, și că acest Protopop la anul 1728, când a compus acea genealogie, anevoie a mai avut la îndemână documentele justificatore din trecut.

Spre lămurirea acestor aparenții, trebue să observez, că eu, carele la anul 1860 am decifrat, încât s’a mal putut, acéstá inscripțiune de pe pétrá cam deteriorată prin tempestăți, luând de pe ea și un facsimile, pe care apoi d-l Nie. Densușianu l-a reprodus în «Columna lui Traian», din anul 1883, pag. 175, am făcut urmátórele băgări de sémá: Mai întâiu mi-a bătut la ochi, că sculptorul a gravat anii chronologie! marginal, la începutul rîndurilor chiar și cu întreruperea cuvintelor, și cu rămânerea anilor îndărăt de persónele la cari se refer, și că între rîndurîle indicate cu anii 1279 și 1399 n’a mai avut unde să suplinescă săritura aparentă. — Alta că, pe când la începutul și la sfîrșitul inscripțiunii, descendența personelor se indică cu cuvîntul genuit, de exemplu Gregorius Venelus 1185 genuit Grigorascum 1216, hic genuit Gregorium 1250, etc.,— pe atunci de aici încolo, de la anul 1279 până la anul 1390 se continuă cu terminul ex quo (sub-înțelegendu-se descendunt) Mailat, filia Comana et II Gregorius, hi divisi, etc., ceea-ce presupune cel puțin două sau trei generațiuni și o împărțire a moșiilor între unchi și nepoți condivisionali, cari suplinesc golul chronologic dificultat.

Referitoriü la isvórele, de cari s’a putut folosi lonasc Monea la compunerea genealogiei sale, pot da asigurarea din propria mea experiență, că familiile boeresci din ținutul Fogărașulul păstreză cu scumpătate documentele avitice în sicrine depuse la seniorii lor, și le grijesc ca Israilitenii sicriul cu legile lui Moise.

Între acestea și acum se mal găsesc chrisove vechi în original sau copie și traduceri legalisate, precum sunt: Chrisovul lui Mircea Vodă din anul 1392, prin care se confere boerilor Stanciu Egumenul și fratelui séu Călin satul Scorei; din anul 1400 boerilor Micu și Stoia satul Mundra; din anul 1417 boerilor Borcea și Călian Vadul Șercaii; mai departe chrisovul lui Vlad-Vodă II din anul 1432, prin care se
confer lui Roman satul Voivodeni, Săsciori și Sâmbăta; din anul 1437 lui Tatul, Ursul și Bera satul Mărgineni; apoi al lui Vlad III din anul 1452 dat boerului Stanciu Mailat din Dezsani, etc. Aceste și
alte asemenea chrisove vechi, scrise în limba paleoslavică, au fost revăzute mal întâii! prin căpitanul suprem al Fogărașulul Paul Thomori, ajuns mal târziii Archiepiscop de Calocea, cădut în bătaia de la Mohács, 1526, expedánd despre ele sentințe aduse în scaunul de 12 boeri juxta ritum ei veterem huius terrae Fogarasiensis consuetudinern, spre recunóscerea drepturilor exemționale. Între ast-fel de sentințe aflăm și pé a boerilor Sandor de Vist, cu provocare directă la chrisovul original de la Mircea-Vodă.

Chrisóvele acestea vechi rețihendu-se se reínoiau cu diplome nouă scrise în limba latină, mai târdiu maghiară, sub titlul de nova donatio.
Boerii erau datori din timp în timp să-și continue arborele genealogic al familiei sale prin inquisițiuni la fața locului, că alt-cum cădeau din prerogativele lor, numindu-se apoi boeri căduți, iar moșiile lor deveniau fiscale.

Între ast-fel de împrejurări, stă afară de tótá índoéla, că și Ionasc Mone a trebuit să aibă archivul familiei sale, din care a putut compila tabla sa genealogică.

Ce e drept, istoriograful e dator să examineze urmele istorice cu sonda criticei celei mal severe, dar despre altă parte să nu cadă în patima scepticismului d’a dificultă cu ori-ce preț anticitățile și tradițiunile naționale.

Tradițiunea despre Negru-Vodă e atât de înrădăcinată în memoria poporului nostru, încât negațiunile tuturor savanților din lume nu sunt în stare d’a le alteră sau d’a le șterge nici în vecii vecilor.

Vox populi—vox Dei! »

« Rama se întâlnește și în Dacia-Traiană. Tradiția națională constatată mai întâi în prima jumătate a secolului VII ca tradiție scrisă, a păstrat cunoștința originei de la ”Râm” (Ruma, Roma). Existența tot a aceleași numiri românești de sate, de platouri, râulețe, orașe etc., în Bosnia și în Dacia-Traiană să nu ne documenteze oare o conexiune reciprocă, o legătură etnică din timpuri vechi îndepărtate ¬ mai întâi pe timpul romanilor, apoi pe timpul formațiunei poporului român, apoi și mai cu seamă p timpul luptelor bogumilice, când Bosnia a fost un azil al tuturor sectarilor persecutați ¬ între această țară și Dacia-Traiană? Desigur că da!

Când și cât timp au existat „bessi” sau „bossi” în țară?

Dacă vom cerceta originea și însemnătatea insignelor, capetelor negre de arapi pe marca țărilor române (ale Basarabilor).

Dacă vom asemăna marca veche a Bosniei cu marca țărilor românești din stânga Dănărei, adică cu marca Basarabilor.

Când și cât timp au existat „bessi” sau „bossi” în țară?

Ce privește această primă chestiune, apoi despre aceasta am amintit deja mai sus într-un mod destul de detaliat. Acvolo am arătat, că poporul „bessilor” au fost un trib dacic foarte răspândit, foarte energic și foarte puternic, că el a existat aici în țară deja înainte de romani, de unde trecu pe timpul romanilor peste Dunăre și se așeză și în Dacia-Traiană. Acolo am amintit, că ei au fost răspândiți aproape peste tot Balcanul, dar mai ales spre nord-vest în Iliricul roman, ai căror urmași îi aflăm și astăzi încă în Albania sub numirea de „Schipetari”, popor de munte sau ”Albanezi”.

Mai sus am arătat că prin această țară există o mulțime de numiri topografice și familiare etc. Ce poartă numele acestui popor, apoi aceasta e desigur dovada cea mai bună, că acest popor a trebuit să existe foarte lung timp în această țară.

Ne mai rămâne să mai adăogăm  aci unele puține, spre întărirea ipotesei noastre ce o desvoltăm aci în acest studiu și anume despre: cuvintele amintite mai sus ca: „Bassapara”, „Besikava”, „Besarsus” a lui Horațiu, „Ad Bassante”, „Bassareus” etc. Cuvinte ce seamănă foarte mult cu cuvântul „bessi” și  „Bassaraba”, despre care spune ilustrul nostru învățat B. P. Hașdeu, că el (Basaraba) aparține unei caste nobiliare dacice[1]. El spune că Basarabii sau Basarabeștii nu numai că se derivă de la besi nu numai că s ederivă de la beși, besseni, bosseni etc., ci ei aparțin chiar acestui popor. Aceasta o susține și D. Onciul zicând: „În legătură cu această tradiție fie observat, că cu multă probabilitate se derivă și numele Basrabilor de la un neam trac al Peninsulei Balcanice numit „bessi” al cărui vechi centru în Muntele Rodope era cetatea Besapara”. Deci Onciul derivă cuvântul Basaraba, prin metatesis, direct din cuvântul Bessapara.

Această castă nobilă a Basarabilor a putut deci ușor să aparție precum vedem poporului „bessilor” iar numele de  „besi” sau  „bossi” să aibă însemnătatea de  „nobil”, deja prin acea, fiindcă această stirpă dacică a  „bessilor”era însuși un popor nobil și foarte însemnat. Noi știm că din această stirpă nobilă au eșit mai mulți împărați romani. Așa se înaugurează  de la anul 235 încoace un șir lung de împărați romani eșiți din sânul acestor „besseni”, sau precum zice Hașdeu  „Bassara” .

Între acești împărați e de amintit de ex. împăratul Maxim Gaiu Juliu Verul (235 ¬ 238)  numit și Tracul, fiindcă era trac de origine, apoi Filip Arabul recte Sarabul (deci iată cuvântul  „Basarabul””), (244 ¬ 249) apoi împăratul Dacius Regilianus (249 – 261) consingean cu regele Decebal, ce a fost în anul 261 ridicat ca contraîmpărat asupra împăratului Gallienus Publius Licinus (253 – 268), apoi Lucius Domilius Aurelianus (270 – 275), apoi împăratul Galerius etc.

Această descendență nobiliară dacică a Sarabilor durează cât mi-e cunoscut până la secolul al VI lea după Christos, adică până la invasiunea Avarilor și a Slavilor în Balcani. De aice încolo se pierde, din cauza timpurilor prea furtunoase și prea nestabile, urma lor istorică, însă nu și perspectiva istorică, precum am văzut aceasta până acuma și precum vom vedea și mai la vale, căci atât în Transilvania (Hațeg, Oltenia, țara Bârsei) cât și în Balcani (adică în Bosnia, Herțegovina, Zeța, Albania, Macedonia, Serbia, Bulgaria etc.) au existat probabil descendenți din acest popor nobil al  „bessilor”, respective al  „Basarabilor”, cari au format atâtea state, au dat instituțiuni și organisațiuni popoarelor străine invadate și cari îi dominau ori pe unde se aflau.

„Bessi” se reînturnară apoi adeseori în decursul timpurilor din Dacia-Traiană în Balcani, deja ca români, precum vom vedea aceasta mai la vale pretutindeni și în părțile Vestbalcanului prin Bosnia-Herțegovina, Dalmația, Croația, Zeta, Albania etc. Așa va fi fost o descălecare însemnată în aceste țări amintite mai sus, deja pe timpul lui Aurelian. Cu această ocaziune se vor fi reîntors desigur mulți din acești „bessi” romanizați înapoi prin părțile pe unde au fost ei deja odată, deci și prin aceste țări, și unindu-se cu frații lor, cu bessi romanizați autochtoni, ce existau pe aicea ¬ despre care am amintit mai sus, că au existat pe aici până pe la secolul al XIV, și despre cari amintește în secolul al V-lea și Episcopul Niceta de Ramesiana ¬ vor fi mărit contingentul lor.

Numirea de „bessi” sau „bossi” provine mai târziu adeseori, chiar special numai pentru poporul român, în istorie. Așa provine în cronica amintită ungară la Simion de Keza și la alți scriitori de documente vechi sub expresiunea „terra silva Blachorum sive Bessinorum”.

Românii sunt cunoscuți în țara ungurească sub numirea de „bessi” și sub Geyza (972 – 995) înainte de întemeierea statului maghiar, apoi sub Ștefan cel Sfânt (997 – 1038), întemeietorul regatului lor.

Deci dară și în secolul al XI-lea împreună cu alte neamuri; ca unii ce erau un popor foarte energic și care prin căsătorii s-au amestecat în mare parte cu maghiari, de unde s-au născut nobilimea maghiară de azi, pe care înainte pe când veniră ei din stepele Asiei nu o avuse.

Tot cronica maghiară zice despre aceasta următoarele: „Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore ducis Geyzae et sancti regis Stephani quam diebus regnum aliorum bohemi, poloni, graeci, hispani, Hismaelitae  „bessi” sive vlachi, armeni etc. „Qui diutius in regno commorendo, quamvis illorum generatio nasciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti, nobilitatem pariter et descensum sunt adepti”. ( I. De introitu diversorum nationum in Hungariam p. I. C.12).

Ei au fost căpătat acolo (în Ungaria) pe la anul 1234 privilegi cari le-au fost avut înainte de la Bela IV. Deci prin secolul XIII erau românii numiți încă „bessi” și deosebit de un popor mare și extins cu cari era populațiunea aleasă maghiară de tot mândră de a se amesteca prin căsătorie și de a deveni însuș nobilă.

D. Onciul amintește singur în „Originele” că strategicul și istoriograful grec Kekaumenos, susține că românii au fost numiți la început adeseori, când  „daci”, când  „bessi”.

Poporul român din Transilvania purtase lung timp numirea de „ausoni” și de „bessi”. În Transilvania există un teritoriu care se chiamă și astăzi „țara Bârseri”, iară românul de acolo „bârsan”.Pe timpul invasiunei a ungurilor în Pannonia romană la anul 895 se chiamă teritoriul acesta „țara bessenilor”. »

---

[1] B.P. Hașdeu. Etymologicum Magnum Romaniae, București, 1894, sub litera B Basarabba, p. 285-350.

Pe parcurs, ungurii au ocupat și Transilvania începând de la nordul ei și treptat au ajuns prin anii 1200 la sud de Olt unde au găsit populații românești compacte, ca în Țara Oltului, Hațegului și Banatul de Severin. Despre acest lucru a scris Notarul Anonim în Gesta Hungarorum, pe care îl citează în Cronica Ungară Simon de Keza.

El folosește expresia „terra silva blachorum sive bessinorum”.

În Transilvania au apărut și triburi pecenege iar în timpul lui Andrei al II-lea se consemneaza „terra silva blachorum et bissenorum” creându-se o confuzie si o manipulare în timp între populația românilor (bessilor) și a pecenegilor numiți bisseni.

După noua formulă ar reieși că în această parte de țară pecenegii au existat înainte de 895 când de fapt ungurii erau împinși de la spate de aceștia, încă de la Atelkuz.

Ţarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri şi au fost atât de eficienţi încât i-au determinat pe ungurii din teritoriul Atelkuz (una din patriile lor temporare dintre Don şi Nipru) să plece spre Panonia în teritoriul unde va lua fiinţă Ungaria.

După Wikipedia:

Pecenegii (în latină bisseni sau pacinacae, în maghiară besenyő) au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă (în sursele bizantine) erau cunoscuți ca πατσινáκοι = Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă și persană Bjnak/Bjamak/Bajanak, în tibetană Be-co-nag, în limba georgiană (gruzină) Pacanak-i, în armeană Badzinaghi, în limbile slavilor răsăriteni Peceneghi/Pecenezi, în limba poloneză Pieczyngowie/Piecinigi și în textele redactate în latina medievală Bisseni, Bessi, Pizenaci.

Etimologie: Numele pecenegilor derivă din limba turcă veche și înseamnă „cumnați” sau clanuri/triburi înrudite, ca argument aducându-se sensul „înrudit”, pe care termenul bajanaq/bajinaq îl are în limbile turcice.

Potrivit unei alte ipoteze etnonimul ar fi însemnat „pădurean”. Istoricul ungar György Györffy a evidențiat faptul că mai mulți codri din Europa de est amintesc, prin numele lor, de acest popor:

1. Silva blacorum et bissenorum din sudul Transilvaniei
2. Pădurea pecenegilor din regiunea ucraineană Vinnița
3. Pădurea pecenegă de pe malul râului Rosava din Polonia
4. Silva Pieczyngarum din sud-vestul Poloniei
5. concentrarea de toponime pecenege din județele (păduroase) Harghita și Covasna (între altele Biborțeni, Baraolt, Ozun)
6. într-un document din 1218, pecenegii din zona Bakony, în vestul Ungariei, sunt menționați ca „oamenii pădurii”.

Cronologie, după wikipedia:

1. 860 – Triburile hazare și oguze, în alianță, atacă pecenegii pentru a-și proteja rutele comerciale. Pecenegii trec Volga și se așază în zonele locuite de unguri.
2. 885 – Pecenegii îi atacă pe unguri și îi împing spre vest.
3. 889 – Pecenegii trec granița hazară și se stabilesc în Lebedia (sau Levedia), una dintre patriile temporare ale ungurilor (după numele unei căpetenii maghiare, Lebed sau Leved).
4. 889-893 – Pecenegii se mută în ținutul Atelkuzu (Etelköz). Pecenegii domină de asemenea stepele din zona Nipru-Don.
5. 893 – Pecenegii suspendă urmărirea ungurilor și își așază tabăra, pentru iernat, la gurile Bug-ului. Atacați de triburi oguze, pecenegii trec Volga și Donul, înghețate, ajungînd în Atelkuzu. Unii pecenegi au rămas blocați lângă râul Yaik (Ural).
6. 894 – Pecenegii, aliați cu bulgarii, îi împing pe unguri din Atelkuzu dincolo de Carpați pe teritoriul Ungariei de astăzi.
7. 903-905 Pecenegii înaintează și ocupă Oltenia (tribul Giaxihopon) și Banatul; în Transilvania, în apropiere de Alba Iulia, se stabilește tribul peceneg Gyula
8. 913 – Pecenegii sunt împinși de turcii karluci în josul râului Sîr-Daria și spre lacul Aral. Pășunatul se face între Ural și Volga.
9. 915 – Cronicile îi menționează pe pecenegi ca inamici ai slavilor răsăriteni. Cneazul Igor încheie un tratat de pace, stabilind frontiera între Don și Nistru.
10. 917 – Pecenegii sunt incitați să atace Bulgaria, dar amiralul Romanus Lecapenus nu reușește să-i transporte peste Dunăre.
11. 20.VIII.917 – Pe râul Achebi, între Anhialos și Messembria, țarul bulgar Simion, aliat cu pecenegii, înfrânge armata bizantină.
12. 927 – Nikolaos Mysticus îl avertizează pe țarul Simion în legătură cu o alianță formată alani, pecenegi și „sciți”.
13. 934 – Pecenegii sunt aliați cu ungurii la invadarea Traciei bizantine.

B.P. Hașdeu zice în opul său mai sus citat că „sarabii” și „basarabii”, (adică după mine și după cum am arătat mai sus „bessi” de odinioară), posteriorii își iau cuibul lor în Munții Hațegului și ai Olteniei, căci aci în jurul Drobetei și a Sarmizegetusei, fusese centrul statului lui Decebal, prin urmare se poate zice și al castei nobiliare a „sarabilor” respective a „bessilor”, adică al acestui trib dacic al „bessilor”, care se va fi putut lăți în decursul timpurilor și prin alte părți locuite de români; că aci au existat ei între secolele V și VI, în intervalul cel mai furtunos al evului de mijloc, pentru care istoria orientului și mai ales ce privește poporul român nu și-au aflat fixarea sa exactă. Hațegul și Oltenia sunt tocmai regiunile cari sub raportul idrografic reprezintă râul Jiu, izvorând din Hațeg și străbătând apoi pe lângă Vulcan, pentru a șerpui în lung prin întreaga Oltenie.

Deci oare cuvintele: bessi, bossi, Bosnia, Besara, Basaraba, Bârsa, Basapara, Basarsus, Bossanius, Add-Bassante, Besenius, Bessiana, Bessicuca, Bissuca, Bessarica, Bessarius, Bessicava etc. să n-aibă toate aceste cuvinte una și aceiași origine comună? Eu susțin că da!

Și aceasta cred că o am argumentat îndestul în cele premergătoare!

În anul 895 se stabiliră ungurii sub conducerea lui Arpad, la Nordul Daciei în Pustă. Această năvălire determinează o mare mișcare a daco-romanilor adică a „bessilor” deja români. Hașdeu în opul său sus amintit, zice: „Năvălind în Panonia despre nord și Orient, ungurii au trebuit ferește să împingă pe românii de acolo în cele două direcțiuni opuse punctelor de intrare, adică spre Occident și spre Sud. Spre Occident au fost împinși românii pe cari îi găsim apoi în Moravia cu totul depărtați de restul Românimei și slavisați fără nicio greutate (ba chiar și până în Bohemia Aut.), spre sud, adică preste Dunăre au fost împinse alte cete de români, din cari unii cei din Bosnia mai ales și-au păstrat mult timp naționalitatea și s-au serbisat abea după secolul al XVII), alții ─ istriano români ─ au nimerit tocmai pe la Triest, unde au putut să reziste cât timp au durat influența itliană, astăzi însă din cauza șovinismului popilor croați și a influenței preponderente a croaților, sunt pe cale de a fi cu totul slavisați; în fine, o seamă, numărul cel mai mare trecând prin cel bulgăresc, ca păstori de vite cornute ce au fost românii la început aproape pretutindine pe amândouă malurile Dunării în Dacia și în Balcani, s-au strecurat în Macedonia în Epir și în Tesalia, unde nu s-au desnaționalizat din cauză că acolo se începuse deja lupta între greci și între slavi, astfel că nici grecii nu mai erau tari, nici slavii nu erau organizați încă atât de tare. Profitând de acest antagonism, românii știură cu dibăcie a se însoți când cu grecii în contra slavilor, când cu slavii în contra grecilor, căutând mai pre sus de toate a se consolidă, iar după ce se consolidase isbutiră a funda apoi imperiul româno-bulgar al asanilor.

Despre năvălirea ungurilor preste români mărturisește și istoriograful rusesc Nestor, un scriitor din secolul XI-lea zicând că: „între anii 886-898 (Ed. Miklosich, p. 12) au trecut ungurii pe lângă Kiev, pe dealul ce se numește „cel unguresc”, și ajungând la Nipru au așezat acolo corturile lor, căci și ei umblau cu corturi ca și cumanii, și venind din părțile răsăritului, s-au repezit preste munții mari și au început a face răsboiu cu românii și cu slavonii, cari locuiau pe acolo. Mai întâiu locuiră pe acolo slavonii, dară românii își supuse sieși pământul lor, iară de aici au alungat ungurii pre români și au rămas ungurii cu slavonii la un loc, pre cari încă i-au fost supus și de atunci se chiamă țara aceasta: Țara Ungurească, și au început apoi ungurii a face răsboiu grecilor, prădând Tracia și Macedonia până la Tesalonichi”.

Dr. Ionițescu Constantin

Râmnicu Vâlcea,

1 Decembrie 2020