Moto: Nu e nicio ruşine mai mare decât să te arăţi trădător de prieteni
(Lucian din Samosata – Dialoguri şi Conferinţe, p. 148)
,,Arta” corespondenţei cifrate din vremea Evului Mediu românesc din veacul al XVII-lea îşi are rădăcinile la Roma, după cum reiese din ,,Istoria literaturii române” a lui N. Cartojan, în care distinsul istoric literar ne atrage atenţia asupra unui document din 24 iulie 1693 (deci din vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu), adresat Congregaţiunii ,,De Propaganda Fide”, la Roma, de Francesco Renzi:
,,Acum 15 ani am venit în Moldova şi am fost repartizat (la) Iaşi şi în toată ţara; pe atunci, nu era altcineva ca să vorbească sau să ştie limba latinească, afară de Mironaşco (Miron, n.n.) Costin. care a fost mare logofăt.
Astăzi, toată floarea nobilimii vorbeşte latineşte, şi mulţi dintre dânşii sunt foarte învăţaţi. Actualul principe (în Moldova, n.n.) Constantin Duca, în vârstă de 23 de ani, este un elev al meu; hatmanul, serdarul şi secretarii domneşti pentru corespondenţă cifrată sunt şi ei elevii şi fiii spirituali ai mei”.
(N. Cartojan – Op. cit., p. 255)
Evident că iezuitul italian Francesco Renzi nu se ocupa doar cu formarea secretarilor domneşti, pregătindu-i pentru corespondenţa cifrată, dar, în primul rând, urmărea, în mod cert, să facă prozelitism religios, iar lucrul acesta va duce la un conflict mocnit între ,,papistaşii italieini” (ce urmăreau introducerea catolocismului în Ţările Române) şi înaltele feţe bisericeşti ale ortodoxiei româneşti.
Aici vom avea în vedere ,,lupta subterană” dintre Nicolo da Porta (veneţian din Chios) şi Mitropolitul Antim Ivireanul, amândoi fiind ,,confidenţii” lui Constantin Brâncoveanu, încât credem, cu adevărat, ce scrie în Sf. Scriptură: << Nu poţi sluji, în acelaşi timp, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona! >>.
Acest lucru avea să-l coste viaţa pe martirul Brâncoveanu, şi iată de ce!
Probabil că iezuitul Francesco Renzi ajunsese la adânci bătrâneţi şi din această cauză i-a sugerat stăpânului său, Constantin Duca, Domnul Moldovei, să-l cheme din Grecia pe Nicolo da Porta (tot iezuit, desigur), pentru a-l folosi în activităţi tainice, criptologice, la Cancelaria Domnească din Iaşi.
Aceasta se întâmpla în anul 1693, după cum reiese din lucrarea ,,Epoca Brâncovenească”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, autor Ştefan Ionescu, distins istoric, care a preluat informaţiile din studiul lui Mario Ruffini, intitulat ,,Influenţa italiană în Valahia în epoca lui Constantin Brâncoveanu 1688-1714”, Monaco, 1970.
Nicolo de Porta s-a născut la Hios (Chios, n.n.), într-o familie veneţiană, şi a primit o educaţie aleasă, de vreme ce ajunsese să fie secretarul personal a lui Iacob Colyer, ambasadorul Ţărilor de Jos la Constantinopol.
Evident că chemarea sa în Moldova, de către Domnitorul Constantin Duca, a fost ,,opera” iezuitului Francesco Renzi.
Odată ajuns în Moldova, ,,a fost însărcinat” (fiind foarte bine plătit, se subînţelege) să intercepteze corespondenţa ambasadorului Franţei la Constantinopol , în tranzitul acesteia spre Polonia, Rusia şi Austria, ştiut fiind faptul că în acea corespondenţă a ambasadorului Franţei erau informaţii extrem de interesante, cu repercursiuni directe, evident, asupra Ţărilor Române, nu numai asupra ţărilor menţionate mai sus.
Astfel, înţelegem prea bine de ce Constantin Duca, al Moldovei, cât şi Constantin Brâncoveanu aveau ,,neapărat” nevoie de un asemenea om, care, după spusele lui Ioan Neculce, ştia a ,,despecetlui cărţile” (corespondenţa, n.n.).
Că acea corespondenţă cifrată era, iată, ,,violată” şi decriptată, nu mai încape îndoială, iar acest lucru se făcea cu riscuri mari, diplomatice.
Tocmai de aceea era nevoie de un ,,specialist” în decriptări, iar domnitorii Ţărilor Române, de la sfârşitul. sec. al XVII-lea, îl găsiseră în persoana italianului Nicolo da Porta.
Aşa se face că veneţianul Nicolo da Porta a venit la Iaşi, unde nu a stat decât un singur an în ,,slujba” lui Constantin Duca, fiindcă în anul următor, 1694, Constantin Brâncoveanu avea să-l aducă în Ţara Românească, plătindu-l cu mult mai ,,vârtos” decât Constantin Duca!
Altminteri, nu se explică nicicum de ce veneţianul s-a grăbit să vină cât mai repede la Curtea Domnească a Brâncoveanului.
Se vede, însă, că şi Constantin Brâncoveanu avea mare nevoie de un asemenea ,,specialist” în ,,despecetluirea cărţilor”, fiindcă vremurile erau, într-adevăr, extrem de tulburi, războiul dintre turci şi ruşi presimţindu-se din ce în ce ca fiind inevitabil, aşa după cum s-a şi întâmplat câţiva ani mai târziu, în 1711, la Stănileşti, pe Prut, când turcii aveau să-i înfrângă pe ruşi într-un mod umilitor, dându-le chiar de mâncare bieţilor soldaţi al lui Petru cel Mare.
Într-atât de mare avea să fie dezastrul ruşilor, în Moldova!
Despre toate acele vremi amare, ce urmau să vină, fusese prevenit Domnul Constantin Brâncoveanu , care, de bună seamă, numai linişte nu mai avea în inima lui, mai ales că turcii aflaseră de ,,aplecarea” sa spre muscoli.
Iată ce ne spune, despre aceasta, cronicarul moldovean Ion Neculce:
,,Atunce au sosit ferman de la viziriul lui Dumitraşco-vodă, să încalece să meargă să prindză pe Brâncovanul-vodă (Deci, turcii ştiau de la veneţianul Nicolo da Porta, din corespondenţa cifrată, pe care Brâncoveanu i-o trimisese lui Petru cel Mare, că acesta-i chemase în Ţară pe moscali, spre a-l scăpa de păgâni şi de lăcomia lor fără de margini, n.n.).
Şi (turcii, n.n.) au scris cărţi şi la soltanul de Bugeag, să dé lui Dumitraşco-vodă oricâţi tătari i-ar trebui.
Atunce am ştiut şi eu c-au fost scris să vie moscalii (că Brâncoveanu le scrisese, aşadar, să vină în Ţară, n.n.), că eu tot gândiemu că om purcede în gios spre Huşi, precum sfătuisem. Iar dac-amu înţeles c-au sosit moscalii, mult, m-am mirat şi am dzis lui vodă să scrie, să îmtoarcă moscalii înapoi, şi să mergem, precum scrie veziriul, să prindem pe Brâncoveanul, şi să lasă de moscali (Aşadar, Dimitrie Cantemir-vodă era, ca şi Brâncoveanu, tot de partea moscalilor, n.n.), că poate să-i bată turcii, şi tătarii or robi ţara”.
(Ion Neculce – Cronicarii moldoveni, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 280)
Pe de o parte, veneau ,,presiuni” de tot felul dinspre austrieci/nemţi, agreaţi de unchiul său, stolnicul 
Constantin Cantacuzino (dar şi de fiul acestuia, Ştefan), cât şi din partea celuilalt unchi, Şerban Cantacuzino, al cărui fiu, Gheorghe, era deja general austriac, iar ginerele lui Şerban-vodă Cantacuzino, pe nume Constantin Brâncoveanu, ,,se dăduse” şi el cu nemţii lui Heissler, comandantul Braşovului, pe care, în 1690, Constantin Brâncoveanu (în bătălia de la Prejmer) îl prinsese şi-l pusese în lanţuri, ducându-l în temniţa de sub Palatul Domnesc al Mănăstirii dintr-un Lemn, din judeţul Vâlcea.
Osemintele acestuia, în lanţurile prinse în zid, aveau să fie descoperite imediat după Revoluţia din 1989; la fel şi craniul enorm − ,,căpăţână de ceapă”, ca a lui Pericle – a lui Constantin Bălăceanu.
Pe de altă parte, Constantin Brâncoveanu se temea şi de puterea militară a ruşilor lui Petru cel Mare, dar mai degrabă s-ar fi dat de partea lor, ci nu a turcilor, care erau musulmani, şi nici a austriecilor, care erau catolici, luterani, protestanţi şi calvini.
El ar fi vrut să rămână dreptul urmaş al strămoşului său, creştin ortodox, Ioan Cantacuzino, Împăratul Bizanţului, de spiţa căruia (din care se trăgea , după mamă) era foarte mândru.
Aşa se explică de ce făcuse numeroase danii mănăstirilor din Ţară şi de la Sf. Munte; de ce zidise atâtea lăcaşuri de cult de mare prestigiu, aşa cum era Marea Lavră a Hurezilor, unde-şi avea şi lucra (astăzi goală) şi unde avea să-şi afle odihna de veci două dintre domniţele sale dragi: Smaranda şi Ancuţa, cea care, după moartea mamei sale (în amintirea ei), dăruise Mănăstirii Surpate (ctitoria Doamnei Maria Brâncoveanu) o foarte frumoasă candelă de argint, ce se poate vedea şi astăzi, atârnând dinaintea catapeteasmei Sf. Altar.
Şi iată-l, aşadar, pe nefericitul Domn Constantin Brâncoveanu, punându-şi toată încrederea şi sufletul, şi inima în mâinile acestui veneţian din Chios, Nicolo da Porta, care intercepta corespondenţa ambasadorului Franţei, către Leopold Împăratul, lucru ce l-am aflat de la Luigi Marsigli, care vorbeşte despre ,,desplecetuirea scrisorilor” aflate în tranzit prin Muntenia.
Aşadar, de ,,funcţia secretă” a veneţianului Nicolo da Porta, în Ţara Românească, nu ştia doar cronicarul Ion Neculce, dar iată că aflase – prin intermediul raportului lui Luigi Marsigli – însuşi regele Franţei, aşa încât ar fi putut izbucni, un conflict diplomatic, între Franţa şi Ţara Românească, fără prea mare importanţă, de altminteri, dar grav era, în sensul că francezii ar fi putut interpreta că informaţiile ambasadorului lor ar fi fost ,,returnate” turcilor chiar de Constantin Brâncoveanu, care era vasalul Ţarigradului!
Lucrul acesta, însă, nu s-a întâmplat, cred, decât cu mulţi ani mai târziu (poate în preajma războiului de la Stănileşti, pe Prut, în 1711), dar nu din ,,vina” Brâncoveanului (după cum veţi vedea din ce-am dedus), ci tot din vina acestui ,,trădător” veneţian!
Primul pe care îl trădase fusese, de bună seamă, Constantin Duca, domnul Moldovei, pe care îl abandonase în favoarea Brâncoveanului, de la care avea să primească foarte mulţi galbeni.
Urmau, apoi, stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul acestuia, Ştefan, verişorul primar al lui Brâncoveanu.
Mai înainte de aceştia, însă, avea să-l trădeze pe Iacob Colyer, ambasadorul Ţărilor de Jos la Constantinopol.
El, Nicolo da Porta, veneţianul, făcea parte din acea infamă categorie de cea mai joasă speţă: cea a trădătorilor pentru galbeni, pentru foarte mulţi galbeni!
Stolnicul Constantin Cantacuzino, care studiase la Padova şi la Veneţia, fiind un om deosebit de cult şi un foarte bun psiholog , ,,l-a citit” , cum s-ar spune, pe veneţianul Nicolo da Porta că era mare ,,pohtitor” de aur, şi-atunci, având permanent în inimă dorinţa de a-l vedea pe fiul său, Ştefan, Domn în locul Brâncoveanului (căruia îi era unchi, după mamă; naş de botez şi, apoi, apoi, secretar!) şi-a făcut socoteala că prietenia sa cu veneţianul, care ştia ,,despecetlui cărţi” (corespondenţa străină venită de la Stambul), i-ar fi de foarte mare folos, mai ales în vremile de atunci, când Brâncoveanu sta în cumpănă între trei mari împăraţii: a moscalilor, a turcilor şi a austriecilor!
Şi-atunci, ce s-a gandit stolnicul: ,,Ia să mi-l atrag eu de partea mea, să aflu cât mai multe, că doar nu mie mi-o spune Brâncoveanu cele mai de taină lucruri, ci, desigur, acestui străin, în care se pare că are cea mai mare încredere!… ”
Şi, într-adevăr, cele mai mari taine şi cele mai mari secrete, dar şi scrisori nu i le încredinţa Brâncoveanu stolnicului Constantin Cantacuzino, cu toate că-i era unchi şi secretarul său principal, dar Brâncoveanu nu putea să uite că bănuiala morţii unchilor săi, Drăghici şi Şerban-vodă Cantacuzino, căzuse chiar asupra stolnicului, şi-atunci ,,mai degrabă, zicea, bietul, te poţi bizui pe un străin, decât pe cel din casa ta…”.
Lucrurile, însă, vom vedea că n-au stat chiar aşa, deoarece fiul ,,hoţului celui bătrân” (postelnicul Constantin Cantacuzino), adică stolnicul Constantin Cantacuzino, avea acceaşi poftă de mărire şi de slavă pe care au avut-o toţi Cantacuzinii, care erau ,,meşteri” în ţeserea intrigilor de curte şi-n alungarea/exterminarea (prin otrăviri ori trădări), nu numai a străinilor, dar, iată, până şi a celor din neamul lor, şi chiar din familia lor!
Având această ,,hire”, cum zice cronicarul, stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a dat prea bine seama că veneţianul Nicolo da Porta, acel priceput ,,despecetluitor de cărţi” venite de la Stambul, i-ar fi de foarte mare ajutor în planul ce-l urzea în mintea sa, şi anume: mazilirea nepotului (Constantin Brâncoveanu) şi punerea în scaunul Ţării Româneşti a fiului său, Ştefan Cantacuzino.
Tocmai de aceea şi l-a atras de partea sa, făcându-şi-l cel mai apropiat confident al său, iar motivul ,,prieteniei” lor a fost ajutorul ce i l-ar putea da veneţianul în întocmirea catalogului cărţilor de mare preţ, pe care le avea stolnicul în biblioteca Cantacuzinilor de la moşia sa de la Mărgineni.
Acest Nocolo da Porta, împreună cu un grec cipriot, M. Porphiropulo (care fusese organizatorul şi custodele Bibliotecii de la Sf. Sava) au dus ,,cu bine” la capăt întocmirea catalogului cărţilor din biblioteca Cantacuzinilor.
Dar acolo, în intimitatea bibliotecii Cantacuzinilor de la moşia Mărgineni, nu cumva, oare, s-a jucat ,,cartea vieţii şi a morţii Brâncoveanului” ?!
Nu acolo o fi fost răsplătit regeşte Nicolo da Porta, cu pungi de aur, cu scule de preţ şi bairamuri cu fete de boieri de ţară, în muzici şi-n fierbinţeli de vinuri rubinii, ştiindu-se că veneţienii erau mari ,,pohtitori” de toate acestea, mai ales de galbeni?!
Se pare că da!
Aducerea lui Nicolo da Porta la moşia Mărgineni a fost, mai degrabă, un pretext, că, până la venirea lui, cărţile Cantacuzinilor nu aveau nicio ,,supărare” că nu erau aranjate într-un catalog al cărţilor!
Cu siguranţă că stolnicul Constantin Cantacuzino a găsit de cuviinţă că e mult mai bine (atât pentru el, cât şi pentru fiul său) să-l ,,abordeze” pe veneţian nu la Curtea Domnească a Brâncoveanului, ci mai bine la moşia sa.
Astfel, dăruindu-l din plin (cum numai grecii ştiu s-o facă, dar, desigur, cu un anume scop!), stolnicul şi l-a apropiat pe Nicolo da Porta în aşa măsură, încât multe va fi grăit gura acestuia (şi cămara unde erau doar ei doi) despre cele de taină ale nefericitului Brâncoveanu.
Avem convingerea că veneţianul ,,l-a vândut” pe Brâncoveanu în acele ceasuri de taină, de la moşia Mărgineni, stolnicul aflând multe lucruri de ,,meşteşugurile” cu ruşii ale Brâncoveanului; în plus, se pare că veneţianul Nicolo da Porta i-ar fi dat stolnicului Constantin Cantacuzino mai multe copii ale scrisorilor cifrate, pe care Brâncoveanu i le-a trimis lui Petru cel Mare.
Altminteri, nu se poate explica nicicum, cum de au ajuns, mai apoi, acele scrisori la turci!
Cine le-ar fi putut da turcilor în afară de veneţian şi de stolnic?!
Mai degrabă, credem că acest lucru l-au făcut, cu bună înţelegere, împreună, fiecare dintre ei având de câştigat: veneţianul, pungi de aur, iar stolnicul, scaunul domnesc pentru fiul său, Ştefan Cantacuzino!
În plus, veneţianul, la îndemnul iezuitului Francesco Renzi (care îl şi recomandase lui Constantin Duca, Domnul Moldovei), nu doar că ,,trăsese de limbă”, din plin, pe Constantin Brâncoveanu, ,,citindu-l ca-n palmă”, dar se vede că-i purta şi pică, fiindcă, dacă în Moldova Francesco Renzi făcuse prozeliţi până şi în rândul armatei, Casei Domneşti şi secretarilor domneşti (pe care îi învăţase, printre altele, şi ,,scrierea cifrată”), acelaşi lucru n-a putut să-l facă veneţianul Nicolo da Porta în Ţara Românească, deoarece Brâncoveanu era un Domn creştin ortodox convins; zidise marea Lavră de la Horezu; făcuse danii multor biserici din ţară, dar şi din afară (chiar la Muntele Athos); renovase şi înfrumuseţase numeroase schituri şi mănăstiri…
În plus, în 1705 (an în care Nicolo da Porta era angajat de Brâncoveanu ca secretar al său încă din 1694), Domnul Ţării Româneşti îl adusese-n Ţară pe Antim Ivireanul şi-l numise Episcop de Râmnic, ca, doar după câţiva ani, să-l numească Mitropolit al Ţării Româneşti.
De bună seamă că veneţianul Nicolo da Porta era la curent cu ,,Didahiile”/Predicile pe care învăţatul din Ivir (Georgia) le ţinea atât la Catedrala Episcopală de la Râmnic, cât şi la Catedrala Mitropolitană din Bucureşti, şi auzea, doar cu urechile lui, cum ,,robul turcesc”, adus la Stambul din Ivir, îşi dezlega limba, dându-i drumul împotriva păgânilor!
Evident că invidia aceasta dintre culte şi-o fi pus amprenta şi asupra veneţianului, care, cu siguranţă, nu vedea cu ochi buni ascensiunea lui Antim Ivireanul, de la Episcop de la Râmnic, la cea de Mitropolit al Ţării.
Şi-apoi, nu e ceva exclus ca acest veneţian din Chios (care lucrase la Constantinopol, ca secretar personal al lui Iacob Colyer, ambasadorul Ţărilor de Jos la Constantinopol), să fi fost chiar omul turcilor, primind, iată, pungi de aur nu doar de la aceştia, dar şi de la Constantin Brâncoveanu şi de la stolnicul Constantin Cantacuzino.
Altminteri, nu ne putem explica deloc cum a reuşit să ,,supravieţuiască” cel mai de taină confident al Brâncoveanului şi al lui Constantin Cantacuzino, stolnicul, după ce aceştia şi Ştefan Cantacuzino au fost executaţi de turci!
De n-ar fi fost ,,omul turcilor”, ştiind atâtea şi atâtea lucruri de taină despre cei trei, amintiţi mai sus, cu siguranţă că şi el, veneţianul, ar fi avut aceeaşi soartă, fiind decapitat, pentru că tăinuise ,,urzelile” Brâncoveanului şi ale Cantacuzinilor.
Dar el n-a păţit absolut nimic! Basma curată! Basma turcească!
Din contră, el a supravieţuit sfârşitului tragic al Brâncovenilor şi Cantacizinilor, găsindu-l, în continuare, în Ţara Românească şi după moartea Cantacuzinilor!
Acest Nicolo da Porta, ziceam, ştia toate secretele lui Constantin Brâncoveanu, că doar el îi întocmise corespondenţa cifrată către ruşi, dar şi către austrieci, în special către braşoveni, unde Brâncoveanu îşi cumpărase moşie, în Ardeal, ca să se retragă ,,la nevoie”, de n-ar fi reuşit în planurile sale cu ruşii împotriva păgânilor turci.
Dar toate aceste taine ale Brâncoveanului ajungeau, se vede, şi-n mâna stolnicului Constantin Cantacuzino.
Dumnezeu, însă, a făcut în aşa fel ca stolnicul şi fiul său, Ştefan Cantacuzino, să-şi primească răsplata pentru faptele lor; pentru acele zile în care, în camera de taină, la moşia Mărgineni, se punea la cale răsturnarea Brâncoveanului!
Scrisorile cifrate (copiile acestora), trimise de Brâncoveanu mai cu seamă ruşilor, au ajuns, spuneam, pe mâinile turcilor.
Tocmai datorită acelor ,,scrisori cifrate” (pe care, în mod cert, doar Nicolo da Porta le-a ,,desluşit” turcilor) a juns Brâncoveanu de şi-a pierdut viaţa, el şi toţi cei patru feciori ai săi, şi tot datorită acelor scrisori cifrate aveau să-şi piardă viaţa şi Cantacuzinii (tatăl şi fiul).
Şi-atunci, fireşte, te-ntrebi: Cum de nu i s-a întâmplat absolut nimic, nimic acelui veneţian trădător, Nicolo da Porta, care a supravieţuit mulţi ani dezastrului prin care a trecut Casa Domnească a Ţării Româneşti?!
Să fie, oare, pură întâmplare?! Noi credem că nu!
Aşa cum ,,intercepta corespondenţa ambasadorului Franţei la Constantinopol, în tranzitul acestuia spre Polonia, Rusia sau Austria”, în mod cert acest veneţian a ,,interceptat” (şi-a însuşit, prin copii, pe care, apoi, le-a vândut turcilor, că doar la Constantinopol lucrase, până a veni în Moldova) şi
corespondenţa lui Constantin Brâncoveanu, a stolnicului Constantin Cantacuzino şi a fiului acestuia, Domnul Ştefan Cantacuzino!
Cât priveşte moartea Mitropolitului Antim Ivireanul (c. 1660-1716), Mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716), credem că nici de aceasta nu era străin Nicolo da Porta!
El ştia prea bine că acele ,,Didahii” ale ,,robului turcesc din Ivir” aveau o profundă încărcătură emoţională antiotomană, iar el, ca ,,om al turcilor”, nu putea să fie nepăsător la ceea ce grăia gura Mitropolitului şi nici la faptul că acesta se implicase enorm în viaţa eparhicească a Ţării Româneşti, înfiinţând tipografii la Snagov (1694) şi la Râmnic (1705, pe când era vlădică de Râmnic) şi traducând, îndeosebi din greceşte, multe scrieri de cult şi didactico-morale, care au trecut Carpaţii,-n Ardeal , şi chiar dincolo de Dunăre şi de Helespont, ajungând în Siria (în limba arabă) şi chiar în Georgia copilăriei sale, în limba georgiană, evident.
Invidia ,,despecetluitorului” veneţian Nicolo da Porta era, se vede, foarte mare împotriva Mitropolitului Ţării Româneşti, Antim Ivireanul, şi nu doar pentru cele enumerate mai sus, dar marele învăţat, enciclopedist (ştia cel puţin şapte limbi străine!), lăsa în urma sa nu numai o ,,operă îndreptătoare” pentru Constantin Brâncoveanu, ce-l lumina şi-l îndemna, indirect, să se dea de partea ruşilor, care erau ca şi noi, creştini ortodoşi, dar, pe deasupra, Antim Ivireanul era şi un foarte talentat miniaturist, sculptor şi pictor, care a ilustrat Evangheliile de la 1693 ţi 1697; a decorat uşa de intrare a Mănăstirii Antim (ce-i poartă numele) din Bucureşti şi a executat pictura votivă (a familiei voievodale) de la Mănăstirea Surpate, ctitoria Doamnei Maria Brâncoveanu (1706).
Faptul că Antim Ivireanul moare în acelaşi an (1716), în care au fost sugrumaţi şi apoi spânzuraţi, la Edirne (Adrianopole) stolnicul Constantin Cantacuzino şi fiul său, Domnul Ştefan Cantacuzino, ci nu în timpul scurtei domnii a acestuia din urmă, reiese limpede că tot acel Nicolo da Porta a fost cel care ,,l-a dat în mâinile turcilor” şi pe Mitropolitul Antim Ivireanul, care, se pare, a fost sugrumat şi apoi aruncat în lacul de lângă Mănăstirea Snagov!
Şi totul pentru bani! Pentru pungile de aur ale turcilor, luate, desigur, tot din visteria Ţării Româneşti!
Nefericit popor! Vremuri amare, de cucută şi de verde-aguridă! De lacrimă sorbită din palmă străină, perfidă.
Cimitire de Ţară, voievodale, cu pietrele mormintelor sparte!
Inima mea, cântând o doină din fluier, dinspre viaţă-nspre moarte!
George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu, 3 iulie 2016
