Moto: Cei viteji nu-şi pierd curajul nici chiar când soarta se arată înfricojetoare
(Panciatantra, 1, 104)
Într-adevăr, curajul şi dragostea mare şi sinceră faţă de moşii şi strămoşii tăi, faţă de Ţara ce ţi-a picurat în inimă lumină, energie şi dorinţă de a trăi în libertate deplină sub,,universala boltă albastră”, ne-au ţinut în acest spaţiu carpato-danubian, având mereu conştiinţa că aparţinem celui mai mare neam (după indieni), neamul traco-geto-dacilor, a căror stăpânire şi faimă s-a întins nu doar din Carpaţi până la Marea cea Mare şi la Dunăre, ci mult mai departe, dincolo de aceasta, până-n Rodope,Thessalia, Macedonia, Muntenegru, Dalmaţia, Iliria, Croaţia, Austria şi chiar înspre Veneţia.
De n-am fi fost un neam de oameni viteji, în venele cărora curgea sângele traco-pelasgo-geto-roman, cu siguranţă că istoricii antici, greci şi latini, nici nu ne-ar fi amintit, pe când, fiind plini de virtuţi, aceştia ,,ne-au luat cu obidă în seamă”, mai ales începând de la Zamlxes încoace, până înspre Decebal.
De la Decebal, însă, din păcate, timp de aproape 1300 de ani (până în 1386 d.Hr.), cronicarii antici (mai ales cei medievali) prea puţine au avut de spus despre neamul acesta.
Şi pe nedrept, desigur, au făcut-o, căci n-am fost morţi şi nici că vom fi în veacul de veac!
E drept că până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), prea puţin s-a vorbit despre noi, ca popor, dar nicicând, aici, între Carpaţi, Dunăre şi Mare, n-a fost un spaţiu gol, un ,,vid”, cum credeau neprietenii noştri, sperând, astfel, să justifice de ce acest pământ nu ne-ar aparţine nouă şi strămoşilor noştri, aflători în morminte de rouă şi fragă, de lacrimă şi doină, ci…lor, celor veniţi din lumea largă, cu carnea crudă sub şaua calului, în ropot fierbinte, de Asii înflăcărat-sângerânde, poftitoare de robii şi de fărădelegi!…
Nu moare, însă, Ţara, când se-abat peste ea, cu spaimă şi iureş, nestăpânite furtuni; nu se prăbuşeşte bolta cu stele în mare, când e izbit de vârtejuri, scuturându-se, ca floarea albă, de pruni…
Vremile-au curs pe plai cu mioare şi ciobani rezemându-se-n ghioagă, căci Patria-aceasta n-a fost şi nu fi-va, prin veacuri, pribeagă!…
Toate acestea, Bătrânul Mircea voievod le ştia: îşi ştia rădăcinile dinspre mamă (Calinichia ─ cea din împăraţi bizantini şi din regii sârbi), dar şi dinspre Radu Negru/Negru-vodă, legendarul erou de la Posada,Basarab I, străbunicul descălecător de neam şi de Ţară, deşi, aici, lucrurile nu sunt prea clare, încă, pentru unii istorici, nici acum, deşi noi ştim arborele genealogic al descendenţilor din ,,vechiul” Litovoi, vlahul venit de dincolo de Dunăre, cu vitejii sârbi.Aşa nici Mircea cel Mare n-a căzut în genunchi, şi nu va cădea niciunul din noi, nici în veacul acesta, nici în cel de apoi, căci în venele sale curgea sângele-mpărătesc, bizantin, al Împ. Mihail Glabos, şi-al regilor/crai ai vitejilor sârbi, Ştefan Uros II Milutin, dar şi al vlaşilor romanizaţi, din sudul Macedoniei şi al Muntenegrului, din VLASKA DRAKIA, unde erau cei mai vestiţi luptători ai neamului acestuia, traco-get, PIPERII, care ne-au dat cneji, şi voievozi, şi nobili, şi oameni de aleasă cultură, asemeni fraţilor Metodiu şi Chiril, care au studiat la Thessalonic/Salonic, de unde-au adus alfabetul grecesc (aşa numitul,,alfabet chirilic”), pe care l-au răspândit nu doar în toată Serbia, dar şi-n Ţările Române.
Căci, după părerea noastră, nu mai încape îndoială că Negru-vodă este unul şi acelaşi cu Basarab I, iar lucrul acesta reiese limpede dintr-un document maghiar (emis de Coroana Maghiară, în anul 1321), în care se menţionează în mod expres numele de Tihomir al tatălui lui Negru-vodă, adică Basarb I.
De aici deducem că, după bătălia de la Posada (doi ani mai târziu), Basarab I (alias Negru-vodă, cum, poate, l-au numit ardelenii; apoi, şi muntenii) împreună cu un corp de tătari invadaseră şi devastaseră Ţara Bârsei, de unde au adus la Câmpulung Muscel mulţime de robi: saşi, secui, unguri, dar şi români, cărora le-a făcut Kloser/Mănăstire Catolică, iar pentru români, Biserica Ortodoxă Domnească.
Aici zidise, de fapt, prima Capitală a Ţării Româneşti.
Istoricul Luccari, specificând (în mod eronat) că în anul 1310, Domn al Ţării Româneşti era Negru-vodă, ci nu Basarab I, nu face altceva decât să ne confirme, involuntar, că Negru-vodă şi Basarab I sunt, de fapt, unul şi acelaşi personaj, adică fiul lui Tihomir, care, se ştie, a domnit alături de fiul său, Basarab I, între anii 1920-1930, iar din 1310 până în 1352, Basarab I a domnit singur.
Doamna sa se numea Marghita/Margareta şi era catolică; a adus-o aici, deci, din Ţara Bârsei.
Că vestiţi erau străbunii lui Mircea cel Bătrân, Împ. Mihail Globas (împăratul Bizanţului) şi regele Serbiei, Ştefan Uroş II Milutin, e un fapt incontestabil:
,,1297 (vara). După campania nereuşită a lui Mihail Globas contra lui Ştefan Uroş II Milutin, se încheie pace între cele două părţi, cu care prilej basileul dă în căsătorie regelui sârb pe fiica sa, Simonida (viitoarea bunică a lui Mircea cel Bătrân; fiica Simonidei se numea Colinichia şi s-a căsătorit cu Radu Negru, Domnul Ţării Româneşti; din căsătoria lor a rezultat Mircea cel Bătrân, n.n.)”.
(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatro, Bucureşti, 1981, p. 182)
Şi cum altfel ar fi putut să fie Mircea cel Bătrân, decât asemeni strămoşilor săi şi-al neamului celui mai viteaz, PIPERII, din spiţa lui Draculus, încât, iată, nu întâmplător Marele Mircea i-a pus celui de-al cincilea fiu al său cognomenul de Draculus; asta, ca să se ştie că rădăcinile sale, după mamă, coborau până-n epoca romanizării Greciei (148 î.Hr.) şi a Macedoniei (146 î.Hr.), în trupul său curgând nu doar sângele traco-get al vlaşilor Piperi (ce i-au făcut vestiţi, cândva, pe spartani), dar, iată, curgea şi sângele roman, al nobiluluiDraculus, după cum reiese din lucrarea lui Silviu Dragomir:
,,Într-aceştia (,,vlahii din Valea Cetinei”, de unde erau Metodiu şi Chiril, n.n.) au fost şi urmaşu ai vlahilor de altădată (cei autohtoni; romanizaţi, mai apoi, n.n.), acum complet slavizaţi, Bradari [(brădari, n.n.) originari din Prizren], Durmici [(Somnoroşi, n.n.) din Pec’],Draculici [(Drăculeştii, care figurează în cronicile Evului Mediu românesc, n.n.) din Herţegovina], Kalemberi [(Călătorii/Chirigii ori, mai degrabă ,,Păstorii transhumanţi, n.n.”) din Herţegovina, respeciv Muntenegru]”.
(Silviu Dragomir ─ Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p. 171)
sau:
,, Numele de persoane din secolul al IX-lea, pe care nu numai Jireček, ci şi Sufflay le consideră incontestabil romanice, sunt ale unor şerbi, care au putut fi aduşi în interiorul peninsulei.
Dacă s-ar dovedi ca atare, ele se pot considera drept primele probe de limbă rumanică. Mai sigure sunt Negulus (Negruţu, Negru, n.n.) la Zara Vechia în anul 1070, apoi Draculus(Dracul, n.n.) şi Dedulus (Deleanu, ori, mai degrabă, Dedalii ─ de la Dedal, n.n.), lângă Spalato în 1080. În fine, Radul, pomenit la Tagliamento între anii 1170-1180, încheie lista mai elocventă decât ne-am fi aşteptat”.
(Silviu Dragomir ─ Op.cit., p. 163)
Evident că acel Draculus era vlah din Cetine, din regiunea VLASKA DRAKIA, din neamulPIPERILOR din Podgorica/din Muntenegru:
,,… Drakici, neam în Podgorica, emigrat din Stara Srbija.
Caracterul romanic al numelui (drac) e mai presus de orice îndoială”
(Silviu Dragomir ─ Op.cit., p. 61)
Că acel neam a lui Draculus era de origine romană (prin romanizarea vlahilor din Macedonia şi Muntenegru) ne-o spune însă şi articolul hotărât ,,ul”, care, evident, reprezintă o particularitate atât a limbii vlahilor, cât şi a limbii române, fapt ce dovedeşte că ei, vlahii, sunt rădăcinile cele mai adânci ale limbii noastre:
,,Una din particularităţile cele mai caracteristice ale limbii vlahilor din întreaga jumătate nordică a Peninsulei Balcanice o constituie forma ul a articolului: Danciul, Drakul, Gagiul, Mikul, Mutul, Stanciul, Surdul, Ursul, Visul etc.”.
(Silviu Dragomir ─ Op.cit., p. 156)
Dar, oare, în Cronicile Evului Mediu Românesc nu apare exact forma aceea articulată: Vlad Dracul?!
Într-adevăr, aşa apare, ceea ce ne face să credem că nu întâmplător Mircea cel Bătrân i-a pus numele celui de-al cincilea fiu al său, Dracul, ci, mai degrabă, ziceam, ca să-şi arate şi descendenţa romană, nu doar împărătească/bizantină şi regească/sîrbească.
Subînţelegem, desigur, că Marele Mircea îşi ştia prea bine originile, acestea coborând până înspre sec. IX d.Hr., adică în vremea fraţilor vlahi adânc luminaţi (cu studii academice la Tessalonic/Salonic), Metodiu şi Chiril.
Aşadar, mama lui Mircea cel Bătrân, Colinichia era din aceeaşi viţă nobilă, din Vlaşka Drakia, din sudul Muntenegrului, de pe râul Moravia, la NE de Cetine, de unde, se vede, Metodiu şi Chiril ne-a adus ,,alfabetul chirilic”, răspândind creştinismul (din 803 d.Hr.) în Moravia şi Panonia şi începând să traducă ,,Biblia” în limba slavonă!
O surprinzătoare ipoteză (aparţinând D-lui Emil Grigoraş), rod al decriptării unor texte aflate pe pereţii Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, ne întăreşte, desigur, ideea că Sf. Chiril (fratele Sf. Metodiu) a fost nu doar creatorul ,,alfabetului chirilic”, după cum am mai spus, dar vine în sprijinul afirmaţiilor noastre, conform cărora Sf. Chiril era de origine vlahă; de origine nobilă, care îşi desăvârşise studiile tot printre cei din neamul nostru traco-get, la Tessalonic.
Cu alte cuvinte, fraţii Metodiu şi Chiril erau vlahi traco-geţi, ei contribuind enorm la răspândirea şi la consolidarea creştinismului, atât la sud cât şi la nord de Dunăre; care au tradus, în limba greacă şi slavonă, numeroase cărţi de cult bisericesc.
Acolo, spuneam, în regiunea aceea din preajma Cetinei, stăpâni erau cei din vestitul neam al PIPERILOR (care-şi trăgeau numele de la ,,piper”, după cum ne spune Silviu Dragomir), care era cel mai aprig şi cel mai viteaz dintre toţi vlahii balcanici.
Toate acestea le ştia prea bine Mircea cel Bătrân, ceea ce dovedeşte că vestitul luptător de la Rovine (10 octombrie 1394), împotriva lui Baiazid Ildîrîm, nu era un ,,om de rând, ci era Domnul Ţării Româneşti”, după cum atât de bine şi de frumos ne-a spus-o şi Eminescu, în,,Scrisoarea III”.
Aşa se explică de ce Mircea cel Bătrân a fost primul Domn viteaz al acestui neam, care şi-a ridicat sabia, de la Decebal până la el (aproape 1300 de ani trecuseră!), timp în care neamul acesta parcă era în adormire.
Şi iată-l pe Mircea cel Bătrân făcându-şi un strălucit corp de armată:
,,El (Mircea cel Bătrân, n.n.) aşeză pentru întâia oară o armată regulată.
După aceasta, organiză pe Dorobanţi în număr de zece mii, unii pedeştri, călări şi tunari.Roşii ţării (roşiorii, n.n.) comandaţi de marele paharnic, în număr de cinci mii. Seimenii sau străinii pedeştri, două mii. Lefegiii pedeştri, 1500. Sărăceii (ţăranii săraci, înarmaţi cu ghioage, arc cu săgeţi şi pumnale, n.n.), scutelnicii (cei scutiţi de dări, n.n.), formând două steaguri de călăreţi, câte cinci sute.
Vânătorii, călări şi pedeştri sub comanda Agăi. Cazacii călări şi pedeştri (mercenari, desigur, ca şi seimenii, n.n.) două mii cu un comandant al lor. Lipcanii (nemţii, tot mercenari, n.n.) călări şi alţi o mie călări sub ordinul marelui postelnic.
Armăşeii şi tunarii, câte cinci sute, comandaţi de marele Armaş. Vătăşeii, cinci sute, sub un vătaf mare. Copii din casă (feciori ai casei domneşti, n.n.) sub un vătaf al lor, formau garda domnească dinăuntru. Ei purtau steagul Domnului, pe care se vedea (u) pe o parte Sfântul Constantin şi Elena cu crucea, (iar) pe cealaltă, acvila cu crucea în gură.
Această armată se urca la treizeci de mii de oameni.
Afară de aceştia mai erau gloatele, optsprezece căpitani în optsprezece judeţe, fiecare căpetenie se urca la o mie de oameni. Aceştia erau scutiţi de orice dări. Ei servesc numai în timp de război.
Afară de aceştia erau Plăieşii sau grănicerii, un corp foarte mare; slujitorii; pe urmă, boieriiaveau oamenii lor armaţi de pe moşiile lor, cu care mergeau la război”.
(Dimitrie Bolintineanu ─ Viaţa lui Vlad Ţepeş-Vodă şi a (lui) Mircea-Vodă celui Bătrânul), Ediţia a II-a, revăzută şi corectată, Bucureşti, Librăria Socec&Compania, Calea Mogoşoaiei 7, 1870, p.p. 91-92)
Aşadar, de la Decebal încoace, până la Mircea cel Bătrân, niciun alt domn român nu-şi mai încropise o armată! El, Mircea cel Bătrân, şi-a dat seama că, timp de aproape 1300 de ani, românii nu avuseseră o armată bine organizată, pentru a putea stăvili năvălirile străine, păgâne, şi tocmai de aceea este demn de admirat pentru viziunea sa largă asupra vremurilor sale, fiind perfect conştient că Ţara avea nevoie de o mână puternică.
Tocmai de aceea pe steagul său de luptă apar Sf. Împăraţi Constantin şi Elena (din care, după Împ. bizantin Mihail Glabas, se trăgea), dar şi acvila romană (alt semn al romanităţii sale!) şi Sf. Cruce, care unea atât armata voievodului român, cât şi întregul său popor, pe care el avea obligaţia să-l apere cu însăşi viaţa sa, după cum a făcut-o la Rovine, în 1394.
La lupta de la Rovine, Mircea cel Bătrân a fost ajutat de sârbi, care şi-au pierdut pe cei mai viteji comandanţi de oşti: Marko Kralevici, pe Constantin şi Dragaş/Dragoş ─ rudele voievodului român; rude după mamă; poate că erau chiar verişorii săi.
A trebuit să vină el, Mircea cel Bătrân, să ne trezească, mânându-şi ştile-n luptă dincolo de Dunăre, până la Bizanţ şi Salonic/Tessalonic, fiindcă glasul sângelui său vlah, dinspre mamă,-l striga, îndemnându-l să lupte împotriva păgânilor turci, care ameninţau Europa.
Unde erau, oare, pe-atunci strămoşii acestor occidentali, cae azi ne privesc de sus?!
Ştiu ei câte vieţi de oşteni români au înroşit pământu-n Balcani?!
Iată ce ne spune Arh. Gamaliil Vaida, stareţul Sfintei Mănăstiri a Coziei (autorul monografiei acestei mănăstiri), unde se odihnesc osemintele eroului de la Rovine, acolo unde românii au repurtat prima, dar cea mai strălucitoare victorie a acestui neam împotriva păgânătăţii:
,,Mircea este primul luptător pentru creştinătate, timp de peste 30 de ani, în interesul creştinătăţii întregi, cel ce se află de santinelă în postul cel mai înaintat al Europei.
Ca şi Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara şi Mihai Viteazul mai târziu, Mircea apără creştinătatea cu întreg tezaurul ei de cultură. Oştile lui Mircea luptă lângă Bizanţ, la Nicopole şi Salonic, împotriva turcilor. În interiorul ţării sale, Mircea i-a înfrânt pe turci de mai multe ori”.
(Arh. Gamaliil Vaida ─ Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea Voievod cel Mare; 600 de ani de existenţă, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 18)
Fire înaltă, împărătească, având o viziune largă asupra mersului lumii vremii sale, Mircea cel Bătrân şi-a dat seama de marele pericol ce urma să se abată asupra nu doar a Bizanţului, dar şi asupra întregii Peninsule Balcanice; chiar asupra Europei!
Asemenea ,,vizionari” sunt, într-adevăr, din stirpe aleasă, domnească, adânc luminată, care îşi cunosc prea bine rădăcinile neamului din care face parte şi pe care trebuie să-l apere cu credinţă, veşnic stând de veghe nu doar la hotarele ţării, dar privind mult mai departe, dincolo de Dunăre, peste întregi Balcanii, până-nspre Macedonia, Muntenegru şi Marea Adriatică, spre frumoasa şi verdea Vale a Cetinei mamei sale, Colinichia, ori a bunicului său, mai degrabă, Ştefan Uros II Milutiu, căci puhoiul nu poate fi stăvilit atunci când dă năvală peste ocina şi casa ta, peste neamul tău, ci el trebuie zăgăzuit cu mult mai devreme, până a ajunge să te izbească, zmulgându-te din rădăcină…
,,Eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare Voievod şi Domn, dn mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungro-Vlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti (adică în Bugeac, Transnistria de azi, n.n.) şi herţeg al Amlaşului (ducat românesc situat la V. de Sibiu, n.n.) şi Făgăraşului şi Domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată Podunavia (de o parte şi de cealaltă a Dunării, n.n.), încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului (Silistra, în Bulgaria, n.n. )”.Tocmai de aceea, Mircea cel Bătrân a găsit de cuviinţă să se impună ca domn puternic, de sine stătător, sabia sa stăpânind nu doar în Ţara Românească, ci şi ,,în părţile Transalpine, în Moldova, peste Munţii Făgăraşului până la Olt, ţinuturi în care se includ Almaşul şi Banatul Severinului” (fiind şi ban de Severin), după cum reiese dintr-un document din anul 1406, pe care Mircea cel Mare l-a dat Mănăstirii Cozia, menţionându-şi titulatura:
(P.P. Panaitescu ─ Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 214)
Aşadar, ,,Mircea cel Bătrân fusese unul dintre cei mai mari Domni ai Românilor din acele timpuri, atât în războaie, cât şi în timp de pace.
El este cel dintâi ce organizează cele ma multe din institutele (instituţiile, n.n.) Ţării Româneşti”.
(Dimitrie Bolintineanu ─ Op. cit., p. 105)
Dar, oare, de ce nu făcuseră această-ntregire de Ţară cei de dinaintea lui Mircea cel Bătrân, adică Litovoi şi fratele său, Ioan, care-şi aveau capitala poate chiar la Râmnic, ori, mai degrabă, în zona Tg. Jiu ─ Tg. Cărbuneşti de astăzi?!
Evident că răspunsul nu este nici prea complicat, dar nici extrem de simplu! Cred că el ar trebui căutat imedit după bătălia de la Posada, din 9-12 nov. 1330, când Basarab I a repurtat o strălucită victorie împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei.
Acesta din urmă l-a luat ,,sub protecţia sa” nu doar pe Litovoi, dar şi pe fratele său, Ioan (voievozi ai Ţării Litua, adică ai Olteniei) şi i-a dus tocmai în Maramureş, pe râurile Iza şi pe Cosău (după cum am mai spus şi am argumentat cu chestiuni de limbă, obiceiuri, datini comune Olteniei şi Maramureşului istoric, în lucrarea intitulată ,,Întemeietorii Ţărilor Române ─ verişori primari”, postată şi pe Internet, dar publicată şi-n volumul ,,Rugă pentru neamul meu”, Editura Rotipo, Iaşi, 2016), încât Oltenia rămăsese, iată, văduvită de domnie pământeană, iar lucrurile, se pare, s-au tărăgănat aşa până înspre anul urcării în scaunul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân (1386).
Greu i-o fi fost noului Domn să reîntregească Ţara risipită prin văi, pe plaiuri, pe munţi, căci vremurile tulburi şi neguroase erau, înfrigurate, cu spaimă de năvălitori asiatici, de unguri şi alte neamuri doritoare de mărire şi fală.
Când Ţara e fără de cârmuitor, poporul se scaldă în sudoare, în lacrimi şi-n sânge!…
Şi iată-l venind pe Marele Domn, de la Decebal încoace, cu sânge bizantin, vlaş-roman şi sârbesc, deopotrivă, în venele sale.
El a-nţeles dintru-nceput că Ţara-i hăinită; că geme sub talpă străină, sub viforniţe reci, şi-atunci s-a văzut pentru prima dată (de la Burebista încoace) că e nevoie de iubire frăţească, de voinţă, nu doar românească, dar mai ales divină, căci Poporul trebuia să ştie că ortodoxia era singura care putea să-l unească, iar pentru aceasta era nevoie, însă, în primul rând, de luptă!
Căci nu întâmplător (după cum vom vedea) pe pictura votivă, din naosul Mănăstiri Cozia, Mircea cel Bătrân apare în hlamidă romană, prinsă pe umăr cu filulă; purtând spadă-nspre dreapta, spre şold; genunchiere cu vulturul bicefal; la braţul drept, cu brăţară împărătească (asemeni regelui Saul, al Israeliţilor, ori asemeni lui Leion I Vlahul, Împăratul Bizanţului, de fel din vechiul Axiopolis/Cernavoda de azi) şi ţinând cu ambele mâini temelia Mănăstirii Cozia, alături fiind întâiul său născut, Mihail, căruia i-a pus acest prenume (ca şi străbunicului său dinspre mamă), ca să se ştie că-n venele lui curgea şi sângele acelui Împărat al Bizanţului, Mihail Globas, care mai înainte de a ajunge Împăratul Bizanţului, a fost general.
Dar, în acelaşi timp, Mircea cel Bătrân se simţea şi din stirpe romană, prin romanizarea vlahilor din toată Peninsula Balcanică, după cum ne-o spune nu doar numele de roman deDraculus (despre care am mai vorbit; nume ce i l-a pus chiar Mircea cel Bătrân celui de-al cincilea fiu al său, Vlad Dracul, iar aceasta, nu că ,,n-ar fi fost bun”, după cum, greşit, a afirmat N. Iorga!), cât mai ales genunchierele cu vulturul bicefal (reprezentând Biserica Ortodoxă de Răsărit, a Bizanţului, dar şi Biserica Catolică, de Apus, a Romei ─ vezi, aşadar, denumirea romanică de Draculus) şi chiar brăţara regească de la braţul drept al lui Mircea cel Bătrân, despre care nimeni până acum n-a făcut vorbire, ca şi cum n-ar fi trebuit nicidecum luată în seamă; ca şi cum cel care a executat pictura (cea votivă, făcută, poate, chiar în prezenţa lui Mircea cel Bătrân) n-ar fi primit o asemenea poruncă de la însuşi marele voievod!
Noi suntem absolut convinşi că Mircea cel Bătrân i-a cerut pictorului să fie pictat cu brăţară pe braţul drept, cu genunchierele pe care apare vulturul bicefal, cu hlamida romană, cu ţinerea Mănăstirii Cozia cu ambele mâini şi cu spada la cingătoare, acestea toate exprimând nu doar originea strălucitoare a adâncilor şi nobilelor sale rădăcini împărăteşti, bizantine, romane şi sârbeşti, dar alături de el îl vedem pe fiul său, Mihail, care, şi acum, peste veacuri, ne dă de înţeles că avea obligaţia morală de a continua nu doar politica tatălui său ─ aceea de luptă împotriva păgânătăţii ─, dar şi de consolidare a ortodoxiei în tot spaţiul românesc, întregit de tatăl său, mereu veghetorul de neam şi de Ţară.
Căci genunchierele cu vulturul bicefal aveau, desigur, următoarea semnificaţie: ,,Eu, Mircea, din stirpe bizantină-romană, vlahă şi sârbă, în veci nu voi sta în genunchi dinaintea păgânilor!”
Aşa se explică de ce Marele Domn al Ţării Româneşti a refăcut aproape în întregime Dacia de altădată, cea unită cu braţul puternic şi ferm al lui Burebista!
Iată ce ne spune, în acest sens, istoricul Stelian Brezeanu:
,,cca. 1320. Sunt puse bazele principatului autonom dintre Dunăre şi mare, desprins din ţaratul bulgar, al cărui prim cârmuitor cunoscut este Balica. Principatul atinge apogeul puterii sale sub guvernarea lui Dobrotici (1354─1336), când devine unul dintre principalii factori politici din Balcani.
Fiul şi succesorul său, Ivanco, preia de la părintele său şi titlul de despot, primit de Dobrotici de la împăratul din Constantinopol.
În înprejurările expansiunii otomane în peninsulă, Ivanco dispare şi teritoriul despotului este unit de Mircea cel Bătrân teritoriului Ţării Româneşti (1388/89) ”
(Stelian Brezeanu ─ Op. cit, p. 186)
Aşadar, doar cu sabia-n mână, mereu, clipă de clipă, a reuşit Marele Mircea cel Bătrân să-şi reîntregească Ţara Românească, despre care, cu siguranţă, ştia că,-n vechime, era mult, cu mult mai mare, numindu-se Dacia, despre care cu admiraţie şi cu obidă au scris marii istorici antici, greci şi latini, aceştia din urmă fiind chiar îndemnaţi de Senatul Roman să nu mai fim amintiţi în cronici, fiindcă ,,Roma fusese pusă în jug” de daci, timp de 14 ani (din anul 87 d. Hr., în vremea Împ. Domiţian, până în 101 d. Hr., când Împ. Traian n-a mai suportat umilinţa, dar mai ales ,,obrăznicia nedomoliţilor daci”, şi-a pornit, atunci, primul război împotriva lui Decebal).
Mircea cel Bătrân ştia, în mod cert, prea bine istoria acestui popor; ştia că doi generali romani ─ dintre cei mai străluciţi ─ pieriseră în ,,pasul Câinenilor”.
E vorba de generalul Cornelius Fuscus, chiar comandantul Gărzii Pretoriene a Împ. Domiţian ─ cea mai vestită legiune de luptători ─, şi de generalul Longinus, căzut în,,cursa” ce i-o întinsese regele Decebal.
Amândoi generalii romani s-au sinucis aici, în ,,pasul Câineni”, la Praetorium/comuna Racoviţa, de azi, judeţul Vâlcea.
Iar Mircea cel Bătrân, de bună seamă, cunoştea prea bine toate acestea, aşa cum, de altminteri, ştia că un popor poate fi unit nu doar prin sânge, limbă, datini şi obiceiuri, dar, mai cu seamă, prin religie, adică prin credinţă creştin ortodoxă, încât n-ar trebui să ne mai mire absolut deloc că tocmai aici, la intrarea în Defileul Oltului, lângă castrul roman Arutela (unde era locul numit ,,La Piatra”, respectiv Porţile de Fier ale Transilvaniei ─ adică la locul pe unde nu puteai trece spre Transilvania) a dorit marele voievod să i se ridice falnică zidire din piatră ─ Mănăstirea Cozia, cu hramul Sfintei Treimi şi chiar ,,Lăcaşul coborârii Sfântului Duh, care este mănăstirea de la Cozia” ─ a cărei construcţie a început chiar în anul urcării sale la tron (13 sept. 1386), continuându-se lucrările până în 1388 şi 1393.
Aşadar, Mircea cel Bătrân era al cincilea domn după Basarab Întemeietorul.
A avut o domnie lungă şi grea, furtunoasă şi plină de grijile Ţării sale, şi-a adormit întru Domnul în 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa, la Mănăstirea Cozia, unde odihnesc osemintele soţiei sale, Doamna Mara, osemintele celor cinci fii ai săi, dar şi osemintele zbuciumatei şi nefericitei mame a Domnului Mihai Viteazul, monahia Teofana, care şi-a dat obştescul sfârşit cu gândul, mereu şi mereu, la ,,drag fiul ei”, al cărui trup, pângărit de unguri, se odihneşte sub holdele Transilvaniei, iar capul, la Mănăstirea Dealu, lângă Târgovişte, alături de tatăl său, blândul Pătraşcu cel Bun.
Veghease cu osârdie Mircea cel Bătrân la ridicarea ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, aducându-l pe vlahul sârbesc Nicodim să o târnosească; chiar arhitecţii şi meşterii fuseseră aduşi de dincolo de Dunăre!
,,Dar Cozia nu este o copie după vreo biserică sârbă, ci o variantă după monumentele din această şcoală (Kruşevăţ, Calenici, Veluce şi Rovaniţa), variantă executată de către unul din arhitecţii sârbi ai cneazului Lazăr sau ai fiului său, Despotul Ştefan, chemat de Mircea Voievod în Ţara Românească.
Cozia este acelaşi tip cu bisericile sârbeşti (concepute după bisericile vlahilor Bizanţului ─ vezi Biserica Blacherne/Vlaherne, adică a vlahilor, din Constantinopol, construită de Împ. Alexios I Comnenul, n.n.), însă concepută cu mai mult bun simţ al măsurii şi cu gustul logicii ce caracterizează tradiţia bizantină”.
(Arh. Gamaliil Vaida ─ Mănăstirea Cozia, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1986, p. 24)
Dar Marele Mircea cel Bătrân a ctitorit nu doar Mănăstirea Cozia, ci şi o veche aşezare de dinainte de Mănăstirea Dealu din Târgovişte; Mănăstirea Cotmeana din Argeş(pomenită încă din 20 mai 1388); Mănăstirea Snagov (pentru care Mircea emite un hrisov între anii 1408-1418); posibil şi Mănăstirea Govora (dar cea anterioară celei de azi);Schitul Brădet (judeţul Argeş), unde, pe o frescă votivă, alături de Mircea apare şi soţia sa, Doamna Mura; aici, Mircea cel Bătrân apare ,,ţinând într-o mână biserica şi în cealaltă o cruce”; Mănăstirea Vişina, amplasată în gura defileului Jiului, la Bumbeşti (judeţul Gorj);la Muntele Athos, Mănăstirea Cutlumuş.
După ,,modelul” său i-au urmat ,,pornirea întru slava lui Dumnezeu, a lui Hristos şi a Sf. Cruci”, toţi domnitorii ce au venit după el în Ţara Românească, dar şi cei din Moldova.
El, Mircea cel Bătrân, se pare că este primul domnitor român care nu doar că a apărat cu sabia ortodoxia neamului acestuia, dar a adus în Ţară primele moaşte: e vorba de vestitele moaşte ale Sf. Parascheva (aflate, astăzi, la Iaşi, la Mitropolie), pe care le-a cumpărat; unii zic că le-ar fi primit în dar ─ cerându-le, evident ─ de la Baiazid Ildârâm, sultanul turcilor, cu care, la începutul domniei sale, Mircea se pare că a fost prieten; dar, după bătălia de la Kosovopolje/Câmpia Mierlei, din 15 iunie 1389 (când Mircea a luptat alături de cneazul sârb Lazăr ─ căruia i s-a tăiat capul, în luptă ─ nimeni altul decât ruda sa foarte apropiată ─ poate verişori, după mama sa, Colinichia, când turcii, victorioşi, au pecetluit soarta Bizanţului), Baiazid l-a pedepsit pe Mircea, jefuindu-i nu doar toate bogăţiile, aurul, averile, dar i-a luat înapoi şi Sf. moaşte ale Sf. Parascheva, pe care i le-a dat reginei Ana ─ regina Bulgariei ─ sârbă sau vlahă de origine; mai degrabă vlahă din Cetine, soră cu mama lui Mircea cel Bătrân, cu Colinichia; adică, îi era mătuşă lui Mircea.
Amândouă, Ana, regina Bulgariei ─ soţia lui Ioan Ştefan, fiul lui Mihail Şişman, ţarul bulgar, care murise în lupta cu sârbii, bătălie la care participase şi Basarab I şi Împ. Bizanţului, Andronic III, luptând alături de ţarul bulgar împotriva sârbilor lui Ştefan Uroş II Milutin ─ cât şi Colinchia erau fiicele craiului sârb amintit adineauri.
Aşa de explică de ce, peste ani, moaştele Sf. Parascheva au ajuns la Belgrad, iar mai târziu (la intervenţia reginei Ana, mătuşa lui Mircea cel Bătrân) i-au fost înapoiate nepotului ei, Mircea cel Bătrân.
,,1330, iul. 28. Marea victorie sârbă de la Velbujd (Kiistendil) asupra aliatului lui Andronic III şi a lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti; ţarul bulgar Mihail Şişman, care cade în luptă, învingătorii (sârbii, n.n.) alungă din Bulgaria pe Theodora Paleologos (vlaşă bizantină, de origine, n.n.) şi aduc la tron pe Ioan Ştefan, fiul lui Mihail Şişman, căsătorit cu Ana, fica ţarului sârb; începutul hegemoniei sârbe în Balcani”.
(Stelian Brezeanu ─ Op. cit, p. 188)
Aşadar, la peste 900 de ani de la moartea Împăratului bizantin Leion I (457-477 d. Hr.), Împ. de origine traco-getă (pe efigia sa ─ moneda de argint găsită la Axiopolis/Cernavodă ─ apare foarte clar scris, în greacă, SOTENOS/sau SOTINOS, însemnând Mântuitorul, iar al doilea rând, tot în greacă, KLEONSO, însemnând ,,NETED”, dar care are sensul, clar, de cel,,BUN”/NETED sau BLÂND), Mircea cel Bătrân apare şi el cu brăţară la braţul drept, asemeni altui rege, Saul, al israeliţilor:
,,M-am apropiat de el (de Saul, n.n.) şi l-am omorât (fiindcă aşa îl rugase Saul pe un tânăr amalecit, deoarece Saul era grav rănit şi nu voia să cadă viu în mâinile duşmanilor, n.n.), ştiind bine că n-avea să mai rămână în viaţă în urma înfrângerii.
Am luat cununa împărătească (pe care o vedem nu doar la Împ. bizantin, de origine traco-getă, Leion I, dar şi la Mircea cel Bătrân, pe pictura votivă de la Mănăstirea Cozia, n.n.) de pe capul lui şi brăţara care o avea la braţ, şi le-am adus aici, domnului meu (regelui David, acum 3000 de ani! n.n.)”.
(Biblia ─ A doua carte a lui Samuel, Domnia lui David, cap. 1, 10, p. 325)
Oare întâmplător să fie faptul că, astăzi, locul de veci al lui Mircea cel Bătrân are,,înfăţişarea unui sarcofag egiptean?!”
Se pare că nu, de vreme de vlahii sud-dunăreni (descendenţi din traco-geţi) nu erau alţii decât cei din vestitul neam al PIPERILOR macedoneni/spartanii de odinioară, din Peloponez, care dăduseră Egiptului Faraonii/Regii Ptolemei.
Cu siguranţă ştiau că rădăcinile lor (şi-ale noastre, de bună seamă!) coborau până la pelasgii egipteni ai lui Kekrops (întemeietorul Atenei, în sec. XVII, î. Hr.), care, la rându-le, veniseră din Sumer, pe ,,via sudică”, meridională, adică urcând dinspre Ur (S. Mesopotamiei) pe Eufrat, şi răspândindu-se, mai apoi,, spre Siria, Fenicia, Liban, Cartagina, Egipt, iar de aici, din Egipt, să treacă-n Grecia (care toată ,,era/devenise pelasgă”, după cum afirma N. Densuşianu, în ,,Dacia preistorică”), şi chiar dincolo de Dunăre, în Geto-Dacia, unde le-au rămas urmele (lingvistice, obiceiuri, datini etc.) până-n ziua de azi, mai cu seamă-n Ardeal!
Despre toate acestea, iată, cei din vechime, bătrânii noştri cei luminaţi, ştiau prea bine!
Astfel, de ce i-ar fi făcut lui Mircea cel Bătrân, la Cozia, un sarcofag de tip egiptean, aşa cum sunt cele de la Negotin (Serbia), pe care sârbii le-au luat de la noi, de la Dunăre (de la Dierna/Orşova)?!
,,Locul de odihnă veşnică al lui Mircea are astăzi înfăţişarea unui sarcofag egiptean, unic între toate mormintele boiereşti şi domneşti din ţara noastră, dar caracteristic pentru forma mormintelor apusene medievale, întrebuinţate obişnuit în sec. XII-XV”.
(Arh. Gamaliil Vaida ─ Op. cit., p. 34)
E drept că-n zilele noastre unii istorici vehiculează ideea conform căreia Marele Mircea cel Bătrân ar fi aparţinut Ordinului Cavalerilor de Malta, iar alţii, că ar fi aparţinut Cavalerilor Templieri, deoarece, zic aceştia, vestimentaţia sa e asemănătoare, într-un fel, cu a acestor occidentali.
Noi considerăm, însă, că sunt pure speculaţii, fiindcă (aşa cum am mai spus-o) veşmintele sale voievodale sunt, mai degrabă, de sorginte bizantino-romană, după cum el însuşi se considera a fi descendent şi stirpe împărătească, idee ce o susţine şi Dimitrie Bolintineanu:
,,Costumul (lui Mircea cel Bătrân, n.n.) este mai (ales, n.n.) al Împăraţilor Bizantini: coroană pe cap, mantie, lorică. La amândoi genunchii era câte o acvilă, o adăugire negreşit din urmă (sic! n.n.), pe când austriecii domneau în mica Românie; acvila are două capete (vulturul bicefal, n.n.)”.
(Dimitrie Bolintineanu ─ Op. cit, p. 106)
Vedeţi undeva, în Apus, un cavaler medieval purtând hlamidă romană, ori genunchiere cu vulturul bicefal?!
Nu era Mircea cel Bătrân oşteanul de la porţile Europei, care să adopte, cu umilinţă şi cu slugărnicie, veşminte străine, sperând că, astfel, aceia să-l bage în seamă!
Era cu capul pe umeri şi cu sprânceana-ncruntată, cu ochiul treaz, adânc văzător la toate câte, în lume, în freamăt erau, nestatornice foarte, iar Apusu-l văzuse el însuşi cât de făţarnic şi fără de vlagă era!…
Vremuri de glorie şi de aducere-aminte; de Rai surpat printre măceşii în floare…
O, neamule-al meu, în veci nedormit, n-ai spus nimănui ce te frământă, te doare!…
De-a pururi sub bolţile albastre, aice,-om rămâne, în cerdacul cu cerceluşi al limbii române; în pragul casei, unde maica şi-acuma ne-aşteaptă, mângâiere ne deie cu sfântă mâna ei dreaptă!…
Vremuri vor curge, pe râri, la vale; codrii bâtrâni doini-vor cu jale şi Cozia-n ceruri mereu o să suie în ie din flori de cireş, amăruie; luminile ochilor strănepoţilor mei vor însoţi-o ca nişte dulci porumbei…
Iar voi, neprieteni de verde şi crudă-aguridă, vedeţi-ne, de purpură, împărăteasca hlamidă, cum flutură peste turnuri şi munţii de piatră!…
Aici au fost şi-om rămâne: cu străbunii, la vatră!
─ // ─
Surpate ─ Rm. Vâlcea, 28 mai 2016
Prof. G. Voica și dr. C-tin Ioniţescu
