Numele lui Negru-vodă a frământat mintea şi inima mai multor istorici şi iubitori de istorie, fără însă a se ajunge, până în prezent, la o concluzie pertinentă.
De fapt, aşa se întâmplă cam întotdeauna atunci când documentele/izvoarele istorice sunt sărace, ori lipsesc, în cazul nostru, al românilor, lucru ce ne îndeamnă să apelăm la cronicile străinilor, care nu sunt întrutotul plauzibile; de mute ori lăsându-ne să înţelegem cu totul altceva, după cum vom vedea pe parcursul lucrării de faţă. Pierre Bellet
Credem, totuşi, că e bine să facem ochiul roată peste evenimentele ce au urmat mai ales după anul 271 d. Hr., atunci când Împ. roman Aurelian (de origine geto-dacă) a părăsit Dacia, retrăgându-se în Peninsula Balcanică odată cu armata, administraţia şi, evident, cu mare parte din nobilimea dacilor.
Vremurile sfârşitului de secol III erau de-a dreptul infernale, deoarece începuseră marile migraţii asiatice, turanice, a căror ţintă era, evident, Imperiul Roman, respectiv Roma, bogăţiile imense ale acestei metropole a lumii atrăgându-i pe huni şi pe avari, pe pecenegi şi maghiari, pe cumani şi pe uzi, mai apoi.
Dar, în mod ciudat, toate aceste popoare turanice, setoase de aur şi de sânge, de robi şi jafuri, de fărădelegi, nu vizau Muntenia şi Oltenia de azi, de parcă acestea nici n-ar fi existat.
Aceasta, poate, aşa ar putea-o interpreta oricine, dacă graba în a face constatări de rutină nu ne-ar duce la concluzii eronate.
De aceea ar fi bine să avem în vedere, în primul şi în primul rând, tocmai acest aspect: de ce hoardele asiatice ,,evitau” spaţiul subcarpatico-dunărean şi se ,,orientau” cu precădere, spre interiorul arcului carpatic, dar mai ales spre Panonia?!
Chiar nimic nu era ,,atractiv” din ceea ce însemna vechiul teritoriu al geţilor subcarpatici, pontici şi dunăreni?!
Erau ei chiar atât de săraci, ori era, cumva, ,,vidul lui Roesler”, de vreme ce Câmpia Panonică îi atrăgea ca un magnet?!
Aici ar trebui să facem un scurt istoric al acelor popoare migratoare (în special hunii, gepizii, avarii şi maghiarii), spre a înţelege mai bine (şi pentru totdeauna!) că Oltenia şi Muntenia n-au fost doar aşa, cu numele, pe harta lumii; că, din contră, chiar dacă la 271 d. Hr., Împăratul roman Aurelian părăsise Dacia, aceasta nu rămăsese pustie!
Unde să se fi dus atâta puhoi de geto-daci, dincolo, peste Dunăre, când se ştie că, în cele mai grele momente ale unei naţii, aceasta se retrage în munţi ori în locuri greu accesibile (exemplele abundă în istorie, atât la romani, cât şi mai încoace, în Al Doilea Război Mondial, de pildă!), ca, după terminarea conflagraţiei, ori a câţiva ani de restrişte, toţi cei ce fuseseră fugari să revină la ,,matcă”, adică la locurile lor de baştină!
În cazul Olteniei şi al Munteniei (dar şi-n restul vechii Dacii) lucrurile n-au stat chiar atât de rău, din moment ce năvălitorii despre care am amintit n-au ,,binevoit” să tulbure decât foarte puţin acest spaţiu.
Nu că nu şi-ar fi dorit aceasta, dar se vede clar că li s-a opus rezistenţă… Şi-atunci, cum să te stabileşti într-un spaţiu bine organizat, puternic, cu o populaţie numeroasă, condusă de voievozi şi de ,,lex valahorum” (legea vlaşilor), când tu, intrusul, nu eşti (şi asta o vezi singur!) decât un repede trecător printr-un teritoriu ostil, în care n-ai cum să te împământăneşti, ci doar eşti obligat să-ţi cauţi, mai departe, un alt loc de refugiu şi de linişte: un spaţiu ce ţi se pare mai ,,confortabil” habitatului cu care erai obişnuit. Respectiv, pusta – nesfârşita câmpie!
Dacă în Oltenia şi în Muntenia era nu doar puhoi de mulţime, de păstori îndeosebi, dar şi de agricultori, foarte bine organizaţi, care au ,,colaborat” excelent cu vlahii traco-geţi (de-acelaşi neam!) veniţi de dincolo de Dunăre (aceştia fiind împinşi de migraţia şi expansiunea turcească, năvălindă barbar peste întreaga Peninsulă Balcanică), nu acelaşi lucru se întâmpla în vechea provincie romană Panonia, respectiv Ungaria de azi.
Între Panonia şi spaţiul getic, carpato-ponto-danubian, era, însă, Ardealul, dar nici aici, deşi era ,,Ţara Aurului”, se vede treaba că acele hoarde asiatice nu prea au putut descăleca din şaua sub care-şi ţineau carnea crudă, căci Ardealul nu era nici el o ,,ţară a câinilor”, o ţară a nimănui, ci, la fel ca Oltenia şi Muntenia, avea voievozi, care au supravieţuit (menţinându-şi voievodatul) şi sub regatul feudal maghiar.
Şi asta, până în 1541, adică la aproape 100 de ani de la căderea Constantinopolului, la prăbuşirea căruia şi-au dat mâna cu turcii atât veneţienii cât şu principele Ardealului, Iancu de Hunedoara, fiul voievodului român Voicu, de neam sârbesc, veniţi cu vlahii de dincolo de Dunăre, cu mult înainte de venirea pecenegilor, maghiarilor, cumanilor şi mezilor.
P.P. Panaitescu şi Silviu Dragomir, dar şi B.P. Hasdeu şi alţi istorici de seamă, au susţinut (şi pe bună dreptate) că vlahii sud-dunăreni au venit atât în Ardeal (trecând, mai întâi, Drava şi Sava şi intrând în Panonia; apoi, în Ardeal), cât şi în Oltenia şi Muntenia.
Plecaseră din Macedonia şi din sudul Muntenegrului, de la Priştina şi Cetine (de unde erau fraţii Metodie şi Chiril – acesta fiind şi ,,creatorul” alfabetului chirilic, sec. IX, desfiinţat de-abia în 1862 de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care l-a înlocuit cu alfabetul latin) împreună cu cei mai de vază nobili ai sârbilor, cu care se-ncuscriseră, încuscrirea tot făcându-se pe parcursul a peste 600 de ani, până în vremea lui Neagoe Basarab (1512-1521), care s-a căsătorit cu sârboaica Miliţa-Despina, nepoata lui Gheorghe Brancovici (din familia despoţilor Brancovici, din care s-au tras şi Brâncovenii şi Basarabii, ce-au fost, se pare, tot de origine vlahă), fostul Mitropolit al Ardealului, prieten foarte bun cu marele boier şi ban al Craiovei, Barbu Craiovescu (1495-1520), amândoi retrăgându-se, ca schimnici, la Schitul Pahomie din judeţul Vâlcea, unde-şi află şi azi, alăturate, mormintele!
Aşadar, iată pe scurt ,,istoria” hoardelor turanice, asiatice, care s-au rostogolit peste Ardeal şi peste Panonia, în special!
Primii care au făcut-o au fost gepizii. E, totuşi, impropriu să-i includem în ,,categoria turanică”, fiindcă, de fapt, ei erau urmaşii bastarnilor şi ai roxolanilor din NE Europei (din Basarabia de azi până la Nipru chiar).
Aceştia au fost primii care, în sec.III (deci, imediat după retragerea Împ. roman Aurelian din Dacia) s-au aşezat în N. şi V. Daciei, cât, mai ales, în Câmpia Panonică, fosta Provincie Romană.
Vasăzică, acolo s-au aşezat, ci nu în interiorul ,,arcului carpatic”, iar acest lucru denotă, limpede, că acolo, în mijlocul Ardealului, nu se putea nicicum, iar de aici deducem că Ardealul era încă foarte bine organizat, nu doar din punct de vedere militar, dar şi administrativ, economic, cultural.
Se subînţelege că nu era vorba nici pe departe de un spaţiu vid, care, chipurile, de-abia aştepta un ocupant!
După gepizi au venit hunii, în sec. IV-V, dar au fost înfrânţi de acei gepizi de neam germanic, în anul 453, după care Atilla şi hunii săi au dispărut din istorie.
Dar tot aici, în Câmpia Panonică, după ce hunii au fost înfrânţi de gepizi, au venit avarii, care i-au înfrânt pe gepizi, în 567, făcându-i pe aceştia din urmă să dispară şi ei din istorie.
Că acei avari (de la care le-a rămas şi atributul de faimă – om avar, extrem de lacom şi de rău!) erau tot de rasă turanică şi erau, într-adevăr, puternici, nici nu mai încape îndoială, de vreme ce au creat, în Câmpia Panonică, un stat (între 568-796), stat care, apoi, a fost distrus de franci şi (zice istoria) de bulgari.
În realitate, însă, după părerea noastră, cred că nu e vorba neapărat de bulgari (fiindcă ei de-abia veniseră-n Peninsula Balcanică la sfârşitul sec. VII), cât, mai degrabă, de vlahi şi sârbi, aşa încât pare plauzibilă ideea că vlahii din Balcani au trecut Sava şi Drava şi s-au stabilit, iată, în Câmpia Panoniei, în sec. VII-VIII.
Aceeaşi idee o susţinem şi noi, fără rezerve, deşi ar trebui să mai spunem că venirea vlahilor în Câmpia Panoniei (apoi coborârea lor în Ardeal) nu s-a făcut doar pe ,,via Panonica”, ci şi pe ,,via Oltenia”.
Acest punct de vedere este susţinut şi de Dl. Emil Grigoraş, care, vorbind despre Basarab I, emite ipoteza că ,,la anul 1111 Oltenia era independentă, condusă de un anume Coşnilă Asan, probabil străbunicul lui Petru şi Ioan; Basarabii sunt de peste Dunăre, în timp ce Asan este de dincolo de Dunăre”.
Evident că nu putem fi de acord întrutotul cu această aserţiune, ştiind fiind faptul că Asăneştii erau vlahi din vechea Tracie (din zona Veliko-Târnovo, din Bulgaria de azi); nu migraseră din spaţiul getic în cel bulgar, ci mişcarea vlahilor-vlaşilor sud-dunăreni s-a făcut dinspre Peninsula Balcanică înspre vechea Geto-Dacie, după cum am şi susţinut mai sus.
Revenind la ,,năvălitorii turanici”, asiatici, trebuie să ne oprim puţin şi asupra maghiarilor, care au venit în Câmpia Panonică la sfârşitul sec. al IX-lea, când acolo erau deja stabiliţi vlahii sud-dunăreni.
Că ei, maghiarii, şi-au constituit, la anul 1001, regatul feudal maghiar, ocupând Transilvania, aceasta nu înseamnă că-n Transilvania nu erau decât ierburi, flori şi animale sălbatice!
Chiar ,,Codex Rohonczi” ne spune, cu claritate, că la anul 1095, în zona Făgăraşului era un voievod, pe nume Vlad, căruia, în acel an, i se născuse primul fecioraş (ce-i va urma, mai apoi, la tron); anul 1095 corespundea cu anul în care cruciaţii Flandrei îi cereau voievodului Vlad să treacă prin Ardeal, spre a ajunge la Constantinopol şi Ierusalim.
Deci, Ardealul nu era o ţară fără de stăpân, ori fără oameni, cum susţinea un ,,vidanjist” (scuzată să fie expresia!) care ,,stinsese” din vechea Dacie orice suflare daco-romană şi, apoi, românească!
Tocmai de aceea ziceam, mai pe la-nceputul acestei lucrări, că nu e bine să punem bază pe orice informaţie, venită ea chiar şi de la străini.
Uneori este total contraindicat! Şi asta, nu dintr-un ,,naţionalism diluat”, de care oricine ne-ar putea acuza, dar, iată, adevărul istoric poate, adesea, fi răstălmăcit în favoarea celui care îl ,,promovează”!!
Şi, ca să fie cât mai plauzibil, nu trebuie să spunem (referitor la acest subiect) decât un singur lucru, dar foarte important, şi anume: deşi maghiarii au ocupat Transilvania timp de mai bine de 500 de ani (din 1001 până în 1541), Ardealul a avut voievozi români, timp de aproape 1000 de ani!!
Or, de n-ar fi fost populaţie în Ardeal, sau doar o mână de bieţi păstori, pe plaiuri, cu turmele de mioare, fiţi siguri că maghiarii şi-ar fi impus din plin administraţia lor (aşa cum o făcuseră în Panonia), dar se vede foarte bine că aici, în Ardeal, era o administraţie solidă, puternică; existau legi stabile ─ lex valahorum ─, de nezdruncinat, având o mare vechime.
Erau, de fapt, legile aduse de dincolo de Dunăre, de acei vlahi şi de acei viteji sârbi, din care aveau să se perpetueze dinastiile Litovilor şi Basarabilor (în Ţara Românească) şi a Bogdanilor (în Moldova), toat provenind din acelaşi trunchi genealogic, cu rădăcini extrem de adânci, ducând la neamul traco-get, dar şi la cel romanic, căci, aşa cum vom vedea cât de curând, acel vestit şi legendar Negru-vodă (consemnat în literatura noastră poetică populară) provenea din romanicul vlahizat NIGRU; la fel şi Dracul din acelaşi romanizat vlahizat DRACULUS, indicând nu doar originea, dar (după cum şi noi am aflat) şi locul de baştină, şi anume neamul PIPERILOR, din zona Cetinei, din VLASKA DRAKIA, din sudul Muntenegrului.
Pornind de aici, de la Negru-vodă, într-un fel (parţial, desigur) suntem de acord cu afirmaţia D-lui Emil Grigoraş, conform căreia Radu Negru v.v. era din Priştina, dar nu putem fi de acord cu dumnealui atunci când susţine că acest Radu Negru este întemeietorul Ţării Româneşti, şi încă la 1128, când, după cum bine se ştie, întemeierea Ţării Româneşti s-a înfăptuit de Basarab I, după bătălia de la Posada (9-12 nov. 1330).
Dl. Emil Grigoraş a decriptat inelul pecete, cu criptogramă, astfel: ,,IO RADU NIGRU VV(voievod, n.n.), PRIŞTINA, 1128”.
Până aici, da, este corectă traducerea sa, dar până a susţine că era şi întemeietorul Ţării Româneşti, mai nu ne vine a crede!
Mai degrabă e posibil ca în anul acela, 1128 (ori ceva mai târziu), a venit, în Oltenia, o parte din vlahii din Priştina.
Că Negru-vodă era de neam voievodal, nu mai încape îndoială, căci, altminteri, nu vedem de ce şi-ar fi făcut un inel pecete, dacă n-ar fi fost voievod!!
De asemenea, că a venit la noi, în Oltenia, e de înţeles, fiindcă presiunea turcească, în Balcani, era enormă.
Ei, vlahii, însă, nu se retrăseseră doar în Câmpia Panonică, în Ardeal, în Oltenia şi Muntenia, dar se-ndreptaseră şi înspre coastele Dalmaţiei şi Illiriei, spre insula Veglia (şi alte insule), ajungând până-n Croaţia, Austria şi chiar la Veneţia, de unde, mai târziu, toţi domnitorii Evului Mediu românesc îşi cumpărau mărfuri de mare preţ, extrem de fine, odoare de cult, bijuterii, porţelanuri, sticlă de Murano etc., dar aveau în ei, în morlacii (negrii) vlahi oameni de legătură, agenţi chiar, care-i informau cu tot ce mişca în lagunele Republicii Veneţia, ori la Constantinopol.
Revenind la Radu Negru vv., despre care, în mod corect, Dl. Emil Grigoraş spune că era din Priştina, nu e ceva exclus ca toţi urmaşii acestuia să-i fi păstrat, aici, pe pământ românesc, cognomenul Negru-vodă, aşa încât nu suntem de acord cu ideea propusă de Dr. Atanasie M. Marienescu, în lucrarea sa, intitulată ,,Negru-vodă şi epoca lui”, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Carol Göbl”, S-şor Ioan St. Rasidescu 16, Str. Doamnei 16, Bucureşti, 1909.
Dumnealui susţinea că Negru-vodă este descălecătorul de la Câmpulung, din 1215, şi, deci, întemeietorul Ţării Româneşti.
De-ar fi fost aşa, vedem bine că e vorba de o diferenţă de 87 de ani, iar dacă la aceasta mai adăugăm cel puţin 40 de ani (câţi va fi avut, probabil, Radu Nigru vv. când era vv. la Priştina, şi ar fi plecat de acolo spre Oltenia), ar însemna că ,,descălecarea” sa să fi făcut-o la vârsta de 127 de ani, ceea ce ni se pare de neconceput!
Chiar să reducem, prin absurd, cu 10 ani ,,venerabila” vârstă (la 17 ani, adică), tot nu e posibil!
Şi asta, sub nicio formă! Mai degrabă înclinăm să credem că toţi voievozii vlahi care i-au urmat în Ardeal, Oltenia şi Muntenia s-au numit, de către popor, Negru-vodă, fiindcă, într-adevăr, aveau tenul mai închis.
Totuşi, părul le era castaniu, după cum bine s-a putut constata atunci când a fost dezvelit (la Curtea de Argeş) mormântul lui Basarab I.
E posibil ca Basarab I (şi tot neamul Litovoilor) să descindă din acel voievod de Priştina, Radu Nigru, al cărui nume s-a transferat, mai târziu, lui Negru-vodă, alias Basarab I, fiul lui Tihomir (1290-1310).
Acad. Dr. Atanasie M. Marienescu, rezemându-se de legenda populară culeasă de V. Alecsandri, ,,Monastirea Argeşului”, ne spune:
,,În legendă se zice: <<Pe Argeş în jos, Negru-vodă trece, să aleagă-n vale loc de mănăstire>>, şi Negru Vodă zice: <<Aici aleg eu loc de mănăstire>> etc.
Alecsandri la pag. 192 într-o notă ne spune părerea sa: <<Radu Negru Voevod domnia dincolo de Carpaţi peste Amlaş şi Făgăraş; ridicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mult norod, pogorându-se spre apa Dâmboviţei, a început a face ţară nouă.
Întâiu a făcut oraşul Câmpulung, unde a ridicat o biserică înaltă şi frumoasă; apoi a descălecat la Argeş, unde şi-a pus scaunul domniei, zidind curţi de piatră şi case domneşti şi o biserică mare>>.
Dimitrie Frunzescu (în dicţionarul citat) zice: <<Argeş, comună urbană, a fost a doua reşedinţă domnească a lui Radu Negru, între anii 1244-1264, unde zidi o curte domnească, o biserică de piatră, pe lângă care azi se văd şi alte ruini: Curtea de Argeş>>.
Frunzeti a uitat că la Câmpulung pe Radu Negru l-a pus în anul 1215 şi în locul său vom arăta că anii 1244-1264 sunt imposibili”.
(Dr. Atanasie M. Marienescu ─ Op. cit., p. 546)
De asemenea, Dl. Atanasie Marienescu mai face o afirmaţie ce nu poate fi nicicum susţinută printr-o logică firească, extrem de simplă.
Dumnealui susţine că, datorită presiunilor exercitate de Cavalerii Teutoni (aduşi în Ţara Bârsei, de unguri, la 1211) asupra românilor, Negru-vodă s-a pus în fruntea ,,noroadelor (deci, o mulţime uriaşă de oameni) ce pogorâse cu dânsul (Negru), (ce) s-au întins pre sub podgorie, ajungând până la apa Siretului şi până la Brăila, iară alţii s-au întors (s-au dus, n.n.) în jos peste tot locul, de au făcut oraşe şi sate până la marginea Dunării.
Iată aici e teritoriul Transalpinei, al Ungro-Vlahiei şi anume al ţerii lui Radu Negru”.
(Acad. Atanasie M. Marienescu ─ Op. cit., p. 27)
În primul rând, privind chiar din punctul de vedere al dumnealui, de vreme ce Negru-vodă părăsise Ţara Făgăraşului şi a Bârsei, atunci cum se mai putea numi ,,ţara lui Ungro-Vlahia”, din moment ce ,,pierduse” legătura cu rădăcinile transilvănene?!
Apoi, zice că Negru-vodă a plecat din Ţara Făgăraşului cu ,,mulţime de noroade”, lucru ce nu ni se pare a fi adevărat, ci susţine aceasta, spre a ne convinge că tocmai datorită numărului foarte mare de români, saşi şi secui a ajuns Negru-vodă să întemeieze Câmpulungul şi să ocupe un vast teritoriu, ce se întindea până la Siret, Brăila şi Dunăre!!
Apar (e şi normal!) întrebări, ca de exemplu:
─ oare Cavalerii Teutoni n-aveau nevoie de acele ,,mulţimi de noroade”, să le fie supuse, lucrându-le pământul?!
─ dacă erau ,,noroade” multe, cum de-a plecat de bună voie, părăsindu-şi totul, fără a opune nicio rezistenţă; fără să dea vreo bătălie, care (de-ar fi avut loc) cu siguranţă ar fi fost consemnată de cronicile maghiare?!
─ cum de-a reuşit Negru-vodă să ocupe un teritoriu atât de întins (până la Siret, Brăila şi Dunăre), fără să întâlnească niciun picior de om?!
Categoric că Dl. Marienescu fabulează, inclusiv în legătură cu anul 1215, an în care Negru-vodă, zice-se, a întemeiat Ţara Românească.
Noi nu putem fi de acord cu această dată, ci doar cu ideea că, într-adevăr, atunci, la 1215, e posibil să fi fost o ,,presiune” a Cavalerilor Teutoni, colonizaţi în urmă cu patru ani, în Ţara Bârsei, iar oamenii de acolo (nu doar românii, dar şi saşii şi secuii) să fi fost obligaţi, pur şi simplu, să elibereze ,,zona teutonă”! Şi-atunci, au decis să părăsească (de bună voie!) acea zonă şi să treacă munţii, stabilindu-se la Câmpulung.
De-aci n-aveau cum să se mai ducă-nspre Răsărit, că, pe atunci, Moldova şi partea de E. a Munteniei erau pline de tătari.
Cum să se fi luptat o mână de oameni, bieţi fugari, cu noianul de tătărime?! E o absurditate!
Lucrul acesta, însă, avea să-l facă, într-adevăr, Basarab I, dar după bătălia de la Posada. Mai precis, în 1332, când Basarab I a invadat Sibiul, Amlaşul, Haţegul şi Ţara Făgăraşului, de unde şi-a adus şi Doamnă (pe Margareta/Marghita), catolică (unguroaică, se pare).
Cum de-ar crede cineva că tătărimea, atunci, la 1215, ar fi rupt-o la fugă din faţa lui Negru-vodă şi s-ar fi oprit tocmai în Bugeac?!
Acest lucru, însă, ziceam, urma să se-ntâmple în vremea lui Basarab I, care, în 1332, făcând o strălucită campanie militară în Ardeal, avea să aducă de acolo, la Câmpulung, nu doar români, ci şi saşi şi secui.
De-ar fi fost în vremea Cavalerilor Teutoni (1211-1225), credeţi că aceştia ar fi permis saşilor să-i părăsească (mai ales pe meşteşugari) şi să-l însoţească, la Câmpulung, pe Negru-vodă?!
Categoric, nu!
Dacă legenda/legendele vorbesc de Negru-vodă, credem, totuşi, că este adevărat, dar acei vlahi (care erau conduşi de un voievod/cneaz) veniseră, spuneam, de dincolo de Dunăre (din Sudul Macedoniei şi Muntenegrului, de pe Valea Cetinei, din neamul cel aprig şi negricios (ca piperul) al PIPERILOR, din VLASKA DRAKIA.
Aceştia erau, într-adevăr, mai închişi la ten, mai arămii/negricioşi, şi tocmai de aceea poporul i-a numit (pe toţi voievozii şi cnejii) NEGRU (din muntenegrul romanizat ,,NIGRU”).
Şi-apoi, dacă numai după 10 ani (adică în 1225) Cavalerii Teutoni au fost scoşi, cu armata, din Ţara Bârsei, de către regele magiar Andrei II, cine i-ar fi împidicat pe oamenii aduşi de Negru-vodă la Câmpulung să revină la locurile lor de baştină?!
Din contră, regele maghiar s-ar fi bucurat la fel ca şi ei! Dar lucrul acesta, fireşte, nu s-a întâmplat, pentru că nici vorbă nu este de Negru-vodă, ci de Basarab I, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.
De altminteri, legenda Mănăstirii Argeşului vorbeşte de Negru-vodă (dar nu de cel de la 1215), care trece ,, pe Argeş în jos”: ,, Pe Argeş în jos/Negru-vodă trece/,cu tovarăşi zece” , dar acel Negru-vodă e, de fapt, Neagoe Basarab, iar de aici deducem, limpede, că poporul i-a denumit Negru-vodă atât pe legendarul vlah transilvănean Radu Negru, cât şi pe Basarab I şi pe Neagoe Basarab!
Aşadar, dacă la 1215 Negru-vodă va fi descălecat la Câmpulung, ar părea plauzibil, dar adevăratul descălecător de neam românesc şi de Ţară Românească a fost, în mod cert, Basarab I, care, după cum spuneam, la doi ani după crunta bătălie de la Posada (1330), a întreprins o strălucită campanie militară-n Ardeal, ungurii nemaiputându-i opune rezistenţă, fiindcă toată floarea oştirii lor (aproximativ 30.000 de oşteni) pierise de curând la Posada.
Basarab I a ştiut să valorifice excepţional acel ,, declic” al apărării, folosit alteori cu dibăcie şi cu vitejie de către Coroana maghiară!
În acea situaţie de slăbire a armatei maghiare, a apărării graniţelor sale, Basarab I a dat dovadă nu doar de excelente calităţi de strateg militar de stirpe traco-geto-romană, dar şi de abilitate diplomatică.
Sibienii (care vărsaseră mult sânge în lupta împotriva Coroanei Maghiare, şi asta, doar cu foarte puţin timp înainte de episodul de la Posada) erau în relaţii extrem de proaste cu maghiarii.
Aşa se explică de ce Basarab I a cucerit Amlaşul (partea dinspre V. Sibiului, corespunzând Mărginimii Sibiului, plus Haţegul) şi Ţara Făgăraşului, de unde, spuneam, Basarab I şi-a adus Doamnă, pe Margareta/Marghita (unguroaică, ori secuie, poate), dar şi mulţi români din Ţara Bârsei, chiar saşi şi secui!
Pentru aceştia, dar mai ales pentru Doamna sa, a zidit, la Câmpulung, biserică romanică (deci, catolică), iar pentru el şi românii săi, biserica Mănăstirii Negru-vodă, amândouă bisericile fiind atestate, sigur, în sec. XIV, adică în vemea lui Basarab I, ci nicidecum în vremea altui ,, Negru-vodă”, de pe la 1215.
De altminteri, Câmpulungul (atestat în 1300 ─ deci, în vremea lui Tihomir, tatăl lui Basarab I) a fost şi prima reşedinţă a lui Basarab I.
Cu alte cuvinte, el Basarab I, este adevăratul întemeietor de neam şi de ţară, ci nu legendarul vlah transilvănean Negru-vodă, care, repetăm, cu siguranţă că a existat şi el, dar cu mai bine de o sută de ani mai înainte de Basarab I.
Că, de acolo, de la Câmpulung, Basarab I a coborât, mai apoi, la Curtea de Argeş, fiind locul mai larg şi vremile mai blânde, aceasta este de necontestat, mărturie fiind, până-n ziua de azi, ruinele Palatului Domnesc, început de el, cât şi rămăşiţele bisericii Sf. Nicola Domnesc (după numele fiului său ─ Nicolae-Alexandru), pe care Basarab I a zidit-o chiar în ultimul an al domniei sale (1352).
Aşadar, Câmpulungul a fost, într-adevăr, prima reşedinţă a lui Basarab I, ci nu a legendarului vlah transilvănean Negru-vodă, din care, descindea şi Tihomir ─ tatăl lui Basarab I ─ cel din neamul vlahilor sud-dunăreni, Litovoi!
Fiind din neamul PIPERILOR, din VLASKA DRAKIA ─ în sudul Macedoniei şi Muntenegrului ─ şi având, într-adevăr, tenul mai arămiu (asemeni lui Mihai Viteazul, a cărui mamă era vlahă din Priştina, unde, la 1128, Radu Nigru era voievod), poporul i-a numit pe aceşti conducători, in corpore, Negru-vodă.
Nu trebuie, însă, să-l confundăm pe Radu Negru cu Basarab I, ori cu Neagoe Basarab, pe toţi trei numindu-i Negru-vodă!
Confuzia aceasta s-a perpetuat până-n ziua de azi.
Totuşi, au fost şi voci mai clare, care au ştiut să facă o distincţie netă.
Dintre toţi istoricii noştri, punctul de vedere al lui N. Iorga ni s-a părut cel mai pertinent, în sensul că este singurul care a spus-o foarte clar că ,, numele de Negru-vodă este doar un pseudonim acordat lui Basarab I”, care ar fi în opinia lui (şi a noastră, desigur!), ,,adevăratul fondator al Ţării Româneşti”.
Şi-apoi, se ştie că o ţară sau un imperiu se întemeiază după aprige lupte, în care se confruntă, cu adevărat, mulţimi de noroade, ci nu pâlcuri de oameni plecaţi în bejanie, peste munţi acoperiţi de ninsori, oprindu-se la loc de popas şi de ,, tragere a sufletului”, după care să-şi zică: ,, Hai să-ncepem lucrare nouă, de-a pururi să fie neamului acestuia mereu cu lacrima de cireaşă amară-n desagă!…”.
Vremi au curs şi curge-vor încă, până-n ce ceruri albii crini înălţa-se-vor iară, ca nişte cedrii-n Liban; ca stejarii cu pletele fluturându-le-n vară peste Ulpii Traiane, Coziene Grădini Ghetsimane; peste tine, Radule Negru, Basarabe, Neagoe, Ioane…
Căci Ţara aceasta, zidită în vijelii cu sudoare şi sânge, nu va pierde pe niciunul din noi, ci-n braţele ei, la piept ne va strânge!!
Iar cât înflori-vor măceşii pe deal şi-n cimitire de sate, Negru-vodă-o să treacă pe cal, din Cetine înspre Mănăstirea Supate.
Surpate ─ Rm. Vâlcea, 20 iunie 2016
G. Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
